Etapele de dezvoltare a neoliticului pe teritoriul României

Principalele izvoare ale epocii neolitice rămân tot cele arheologice. Datorită avântului luat de cercetarea arheologica din tara noastră în   ultimii 15 ani, documentarea privitoare la această etapă a orânduirii comunei primitive s-a îmbogăţit considerabil şi ea merită a fi cunoscută, cel puţin sub o formă mai restrânsă, cu tot caracterul mai tehnic pe care îl comportă prezentarea ei.

Culturile arheologice, care vor fi descrise mai jos, oferă o perspectivă interesantă asupra întregii evoluţii a societăţii omeneşti din epoca neolitică de pe teritoriul României în cele aproape patru milenii de viaţă agricolă primitivă care a precedat - şi a condiţionat - agricultura primitivă din epoca bronzului, bazată pe plugul rudimentar de lemn şi pe tracţiunea animală. Mersul acesta ascendent, deşi foarte lent, al comunităţilor neolitice de pe teritoriul României, de la etapă la etapă, se oglindeşte în descoperirile arheologice, în culturile perioadelor respective.

Cunoştinţele privitoare la neoliticul Europei sud-estice şi, implicit, la acela al României, nu ne îngăduie încă a preciza mai de aproape cum şi când a început aci viaţa celor dintâi cultivatori de plante şi crescători de animale domestice. De aceea trebuie să ţinem seama de descoperirile din Orientul apropiat, unde a fost documentată o viaţă neolitică foarte veche, care avea toate caracteristicile amintite în paragraful precedent, în afară de ceramică, şi anume: un sedentarism evoluat, bazat pe cultivarea plantelor şi creşterea animalelor domestice (câine, oaie, capră, bou, porc), tehnica şlefuirii, construcţii de piatră sau din cărămidă uscată la soare (ca la Ierihon în Palestina), utilaj litic bogat, dezvoltat pe fondul mezolitic anterior, plastică de lut, cu o reală tendinţă spre portretizare (de natură magico-religioasă şi de tradiţie mezolitică) etc. În 1955 s-a descoperit şi în Balcani, la Gremnos-Argissa, în Grecia de Nord (Tesalia), cea mai veche cultură neolitică, în inventarul căreia lipseşte ceramica.

Cronologia epocii neolitice se stabileşte pe baza unor studii complexe. Astfel, cu ajutorul observaţiilor privind raportul stratigrafie, gradul de asemănare şi înrudire dintre diferite culturi sau elemente ale acestora şi etapa dezvoltării social-economice, precum şi pe baza unor obiecte ajunse pe calea schimbului inter-tribal întâmplător în medii de cultură materială locală, dar bine datate în regiunile de origine ale lor, se poate întocmi schema sau tabela cronologiei relative, care oglindeşte succesiunea în timp, de la cea mai veche formă de cultură la cea mai nouă, precum şi dezvoltarea adesea paralelă - sincronică - a variatelor culturi din spaţii geografice diferite.

Mulţumită celei mai moderne metode folosite azi în determinările de cronologie absolută (adică în ani), metoda carbonului radioactiv cu greutatea atomică 14 (C 14), s-a arătat că cele mai vechi urme de cultură agricolă primitivă datează cel puţin din mileniile VI-V î.Hr. În lumina acestor fapte se poate formula ipoteza că încă din mileniul VI î.Hr. (adică după 6.000 î.Hr.) grupele de vânători şi culegători mezolitici de pe teritoriul României, întocmai ca şi cele din Tesalia, intraseră în acea prefacere revoluţionară, despre care s-a vorbit mai sus.

Perioada aceasta a neoliticului incipient, care mai rămâne încă a fi documentată şi pe teritoriul României, reprezintă etapa protoneoliticului - aceea a neoliticului de început, când grupe de vânători mezolitici puteau coexista cu grupe omeneşti care deja trecuseră la un nou fel de viaţă, în care cultivarea primitivă a plantelor şi creşterea animalelor formau cele două ramuri principale ale producţiei materiale.

Aceleaşi date de cronologie absolută oferite de laboratoarele de fizică atomică, referitoare însă la ţinuturi vecine României, în care s-au dezvoltat totuşi comunităţi cu aceeaşi cultură, ne ajută - deşi trebuie să păstrăm o oarecare rezervă faţă de cifrele acelor laboratoare, până la perfecţionarea aparatelor şi calculelor - să fixăm durata celei de-a doua etape a neoliticului în cuprinsul mileniului V î.Hr. şi aproximativ prima jumătate a mileniului următor. Astfel, pentru perioada III a culturii Starcevo(-Criş) din Iugoslavia s-a obţinut data de circa 5.000, iar pentru faza veche Vinca (faza A) aproximativ anul 4.000 î.Hr., care de fapt corespunde cronologiei unei faze mai evoluate a ceramicii liniare, fixată prin aceeaşi metodă tot pe la 4.000 î.Hr.

În prezent România posedă cele dintâi determinări cronologice din Europa de sud-est făcute pe baza carbonului radioactiv şi anume: faza mijlocie a culturii Hamangia a fost datată pe la 3600 î.Hr., două subperioade ale fazei Sălcuţa II, pe la 3200-3250 î.Hr., faza Cucuteni I (A) pe la 3100 î.Hr., faza Cucuteni III (B) pe la 2700 î.Hr. (Valea Lupului, judeţul Iaşi) şi unul dintre mormintele cu ocru din Dobrogea pe la 2300 î.Hr. Cu toată aproximaţia lor, cifrele acestea indică în mare cadrul de timp în care s-au dezvoltat comunităţile gentilice matriarhale din epoca neolitică de la noi şi ele nu diferă decât cu câteva sute de ani faţă de cronologia stabilită de noi pe criteriile arătate mai sus.

După protoneolitic urmează etapa neoliticului timpuriu sau neoliticul II, care este cuprinsă aproximativ între 5500-3500 î.Hr. Neoliticul mijlociu (neolitic III) are o dezvoltare ce poate fi încadrată aproximativ între 3500- 2800 î.Hr., pe când neoliticul târziu (neolitic IV) pare a avea o dezvoltare mai lungă, aproximativ între 2800-1900 î.Hr., când începe perioada de tranziţie (neoliticul V), care se încheie definitiv pe la 1700 î.Hr., odată cu constituirea primelor culturi ale epocii de început a bronzului.

S-a folosit multă vreme în România - şi încă se mai foloseşte atât la noi, cât şi în străinătate - termenul de eneolitic (în latină aeneus „de aramă” şi în greacă lithos „piatră”) şi mai rar cel de chalcolitic (în greacă chalkos „cupru, bronz”) sau termenul neoeneolitic. În general azi este tendinţa de a abandona această terminologie ambiguă, rămânând valabilă doar pentru unele regiuni bine determinate, unde s-a dezvoltat într-adevăr o metalurgie a cuprului, înainte de epoca bronzului propriu-zisă.

Cât priveşte România, se ştie azi că primele obiecte de metal îşi fac apariţia în neoliticul mijlociu, dar la nivelul de atunci al dezvoltării forţelor de producţie nu poate fi vorba de o perioadă „eneolitică”. În neoliticul târziu se întâlnesc primele unelte de cupru mai mari, pentru care se utiliza foarte probabil cuprul nativ. Este vremea difuziunii celor dintâi cunoştinţe tehnologice legate de metalurgia cuprului la triburile de pe teritoriul României. Teoretic, termenul de eneolitic nu poate fi acceptat decât cu o oarecare rezervă, şi numai din punct de vedere cronologic. Practic, el a şi fost abandonat.

Check Also

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …

Sistemul concentraţionar în România

Sistemul concentraţionar al României comuniste a cuprins numeroase închisori şi lagăre de muncă precum cele …