Epopeea românească sub conducerea lui Ştefan cel Mare

Ocuparea tronului de Ştefan cel Mare

În timp ce Iancu de Hunedoara pregătea apărarea Belgradului şi Vlad Ţepeş urca tronul Ţării Româneşti, Petru Aron, domnul Moldovei şi boierimea din jurul său închinau ţara turcilor, plătindu-le un tribut anual de 2.000 galbeni. Acest gest şi alte nevrednicii săvârşite de domn şi de cei din jurul său (Petru Aron ucisese, la 1451, la Reuseni, pe Bogdan II tatăl lui Ştefan) au creat o nemulţumire generală. Afară de câţiva mari boieri, ţara întreagă aştepta o schimbare a situaţiei.

Ştefan, din adăpostul lui de la curtea lui Vlad Ţepeş, a pândit momentul prielnic încercării de a ocupa tronul. Cu ajutor de la domnul muntean, la care s-au adăugat „la vreo 6.000 de oameni şi târgoveţi din ţara de jos”, boieri mici şi mijlocii, dar mai ales ţărani şi târgoveţi, după o ciocnire victorioasă la Doljeşti (12 aprilie) „au bruit Ştefan voevod şi au luat schiptrul moldovenesc”, povesteşte bătrânul cronicar Ureche. Pe câmpul de la Direptate, pe apa Siretului, în apropiere de cetatea de scaun a Sucevei, biruitorul a fost aclamat de mulţimea adunată, de „ţară” şi uns de mitropolitul Teoctist.

Măsuri de consolidare a domniei

Cu toate că era la o vârstă foarte tânără, Ştefan a dovedit maturitate politică şi simţ diplomatic remarcabile. Înzestrat cu asemenea calităţi, el a ştiut să-şi consolideze domnia şi în acelaşi timp ţara, printr-o muncă fără preget. A încercat să domolească rivalităţile şi să-şi atragă colaborarea tuturor forţelor sociale, inclusiv a boierilor partizani ai lui Petru Aron. A trebuit să-şi învingă propria mândrie şi să o satisfacă pe aceea a regelui polon Cazimir al IV-lea, suzeranitatea căruia o recunoaşte, precum şi mândria sultanului Mahomed, cuceritorul Constantinopolului, căruia-i trimite tributul.

Organizarea ţării

În acelaşi timp se pregăteşte zi cu zi, fără răgaz, dar fără zgomot, pentru fapta cea mare: lupta de apărare a independenţei ţărilor române. Organizarea armatei a constituit grija de căpetenie a lui Ştefan. Mai întâi garda domnului (vreo 1.000 de viteji) ce intra şi lupta în clipe de mare primejdie. Apoi oastea de curteni formată din boieri mici şi mijlocii, dar şi din ţărani boieriţi (vreo 3.000 de persoane) din diferite părţi ale ţării. Oastea voinicilor, din ţărani liberi călări (aproximativ 3.000-4.000 de ostaşi) care luptau pe cheltuiala lor, cu arcuri, săgeţi, suliţe, săbii, paloşe.

Urma oastea neregulată formată din ţărani călări (circa 30.000) adunată în caz de nevoie din sate, sub conducerea vătămanilor, înarmată cu măciuci, topoare, coase, arcuri, săgeţi. În sfârşit, era oastea de ţărani pedeştri (aproximativ 10.000-20.000 de oameni), care luptau cu lănci ascuţite la amândouă capetele. Pe seama oştirii sale, marele domn cumpără în repetate rânduri arcuri, săgeţi, săbii, suliţe, coifuri, platoşe, buzdugane, puşti de la meşterii lioveni, bistriţeni, braşoveni şi sibieni.

Războaiele lui Ştefan cel Mare fiind, în majoritatea lor, de apărare, cetăţile de graniţă aveau o deosebită însemnătate. Domnul Moldovei le întăreşte pe cele mai vechi, ridică altele noi, înconjurându-şi ţara ca de un brâu de asemenea puncte de apărare. La răsărit, înspre tătari, erau cetăţile Hotin, Orhei, Soroca (clădite de Ştefan) şi Tighina. La sud, înspre turci, erau Cetatea Albă, Chilia şi Crăciuna (cucerite de Ştefan). Spre apus se înşirau cetăţile mai vechi: Neamţ şi Roman.

Cele dintâi lupte pentru apărarea Moldovei

Rezultatul politicii chibzuite a tânărului domn n-a întârziat. Incursiunea din Transilvania unde pândea Petru Aron, sub ocrotirea regelui Matei Corvin, a fost urmată de încercarea, lipsită de rezultat, a cuceririi Chiliei, cu ocazia războiului dintre Vlad Ţepeş şi turci, în 1462. Dar perspectiva de a ajunge în stăpânirea turcilor a provocat nemulţumirea orăşenilor chilieni, cu sprijinul cărora, în 1465, domnul Moldovei o şi cucereşte. Mânia sultanului pentru această faptă îndrăzneaţă a fost domolită de rezistenţa dârză cu care a fost întâmpinată oastea turcească trimisă împotriva Moldovei şi de sporirea tributului de la 2.000 la 3.000 de galbeni anual.

Transilvania şi Ţara Românească

Regele Matei Corvin

În acest timp în Transilvania se face resimţită politica autoritară a tânărului şi ambiţiosului rege Matei Corvin, fiul lui Iancu de Hunedoara (1458-1490). Ajuns la domnie cu sprijinul nobilimii mici, Matei urmărea să îngrădească puterea marii nobilimi şi să ocrotească păturile de jos împotriva abuzurilor celei dintâi. Cei nemulţumiţi organizează a răzvrătire cu scopul detronării regelui şi a proclamării voievodului Transilvaniei Ioan de Szentgyorgy drept suveran al unei ţări independente. La această răzvrătire, de care pare să nu fi fost străin Ştefan cel Mare, au participat şi fruntaşii secuilor şi saşilor. Intervenţia energică a lui Matei înăbuşit însă răzvrătirea în faşă.

Cucerirea Chiliei şi amestecul lui Ştefan în Transilvania, dar mai ales ambiţia îl determinară pe Matei să organizeze expediţia din Moldova. În lunile noiembrie-decembrie 1467, adunându-şi o oaste numeroasă, a trecut munţii, a devastat şi distrus târgurile întâlnite în cale: Trotuş, Bacău, Roman, Neamţ. Ajuns la Baia, pregătea instalarea pe tron a pretendentului adus cu el.

Ştefan, printr-o intervenţie rapidă şi învăluitoare, nu numai că a zădărnicit asemenea proiecte, dar a cauzat o grea înfrângere lui Matei. Un contemporan nepărtinitor, dominicanul Petru Ranzanus, descrie astfel întâmplările din iarna anului 1467 de la Baia: „Stăpânea atunci întreaga ţară un bărbat de energie fără pereche, numele căruia era Ştefan. Acesta, după ce şi-a adunat dintre oamenii săi de jos o mare mulţime de ostaşi, după miezul nopţii se grăbi să dea foc târgului din mai multe părţi, pentru ca regele şi toţi oamenii săi, ameţiţi de somn şi de vin, să fie arşi. Iar apoi acesta deodată a atacat oastea regelui şi a câştigat victoria”. Regele Matei rănit abia scăpă cu fuga.

Strădaniile lui Ştefan cel Mare de a-şi impune autoritatea în Ţara Românească

În realizarea scopului său de căpetenie - apărarea independenţei ţării - Ştefan cel Mare avea nevoie de colaborarea sigură a celeilalte ţări româneşti. Pe de altă parte trebuia zădărnicite incursiunile tătărăşti ce cauzau atâtea pagube. În al treilea rând era necesar să se pună capăt ameninţărilor lui Petru Aron şi a oamenilor săi rămaşi în dregătorii. În anii 1469-1474 au fost duse la bun sfârşit toate aceste acţiuni. Tătarii au fost înfrânţi în vara anului 1470 la Lipnic, pe Nistru. În acelaşi an a fost zădărnicită o incursiune a lui Petru Aron, care s-a încheiat cu uciderea acestuia şi a unor mari boieri vinovaţi de „hiclenie”.

Şi tot în acelaşi an încep eforturile lui Ştefan pentru a integra Ţara Românească în planurile sale politice. După atacarea Brăilei şi a oraşului de Floci de armatele lui Ştefan, în 1470, a urmat incursiunea, lipsită de succes, a domnului muntean Radu cel Frumos, în Moldova. Eforturile continuă şi în 1473, când Ştefan organizează o expediţie în Ţara Românească, cu care prilej armatele moldovene au ajuns până la Cetatea Dâmboviţa (Bucureşti), impunând pe tron pe Laiotă Basarab, făgăduit a se integra în coaliţia antiotomană, pe care Ştefan, ca odinioară Iancu de Hunedoara, o pregătea prin unirea eforturilor celor trei ţări româneşti.

Războiul antiotoman

Consolidarea bazei sociale de masă

Întărirea puterii de luptă de care se îngrijise zi de zi vreme de un deceniu şi jumătate se putea realiza deplin numai prin extinderea autorităţii domneşti peste întreg teritoriul ţării, prin lichidarea fărâmiţării şi anarhiei feudale. Restrângerea treptată a privilegiilor de imunitate, intervenţia domniei, prin dregătorii săi, pe moşiile feudale, sporirea domeniului domnesc în detrimentul celui boieresc - sunt măsurile luate de Ştefan în acest scop.

Reversul acestei politici, realizat de asemenea de Ştefan, era ocrotirea maselor producătoare, de ţărani şi târgoveţi, faţă de atotputernicia boierimii. Ţărănimea dependentă obţine o seamă de uşurinţe, cea liberă, răzeşimea, scutiri faţă de domnie şi ocrotire faţă de tendinţele cotropitoare ale marii boierimi. Orăşenimea - meşteşugarii şi negustorii - este şi ea ocrotită de concurenţa mărfurilor mărunte aduse de negustorii lioveni, cracovieni, braşoveni, bistriţeni, sibieni şi în acelaşi timp favorizată în activitatea ei în afară prin tratate comerciale (aşa cum făcuse şi Vlad Ţepeş).

Grija domnului faţă de boierimea mică rezultă din numeroasele danii, din promovarea în dregătorii de curte, din alegerea din sânul acesteia a colaboratorilor de credinţă. Colaborarea acestor forţe sociale cu domnia se explică şi prin faptul că şi unii şi alţii erau interesaţi deopotrivă în ocrotirea ţării, a bunurilor, a familiilor în faţa incursiunilor distrugătoare.

Vaslui sau Podul Înalt

Sultanul Mahomed, dându-şi seama de scopurile urmărite de Ştefan, hotărăşte o expediţie grabnică de pedepsire, pe timp de iarnă, lucru cu totul neobişnuit. Soliman paşa, beglerbegul Rumeliei, este trimis împotriva îndrăzneţului domn cu o armată de peste 100.000 de oameni. Ştefan, neputând aduna decât vreo 40.000 de ostaşi, ţărani luaţi aproape de la plug, la care s-au asociat vreo 5.000 secui şi vreo 2.000 polonezi, foloseşte tactica veche, salvatoare: pustieşte totul în calea năvălitorilor pentru a-i înfometa şi caută un loc strimt, unde să nu se poată desfăşura o armată numeroasă. A fost ales un loc mlăştinos la confluenţa râurilor Racova cu Bârladul.

Aici, la Vaslui, la un pod înalt, după trei zile de luptă, a fost învinsă şi nimicită oastea turcească la 10 ianuarie 1475. „Ştefan, voievodul moldovean - spune cronica ardeleană contemporană - cu secui de ai noştri şi cu românii şi cu ruteni adunaţi în grabă, aşezându-se în fruntea lor, s-a împotrivit bărbăteşte turcilor în mijlocul ţării sale, ca un bun părinte al patriei şi al neamului său, fiind gata să moară pentru ai săi şi având timp de trei zile şi de trei nopţi cele mai grele lupte cu ei; ajutându-l şi mila dumnezeiască, a biruit şi a dat pe turci cu totul pieirii. Atunci au fost prinşi fără întârziere şi ţinuţi în prinsoare paşa, vice împăratul şi alţi opt voievozi mai vestiţi, care se aflau în fruntea oştirii turceşti... Câţi prizonieri, câte bogăţii şi câte lucruri de preţ au ajuns în mâinile învingătorilor, poate şti oricine”.

În cuvinte simple dar impresionante, biruitorul însuşi aducea la cunoştinţa lumii biruinţa sa: „Am învins straşnic pe acei duşmani ai noştri şi ai creştinătăţii întregi. Şi i-am fărâmat şi i-am călcat în picioare”. Nici odată o oaste turcească nu suferise o asemenea înfrângere, socoteau înşişi cei învinşi. Prietenii erau cuprinşi de bucurie, aducând laude ţării, domnului şi vitejilor săi. În împrejurările grele ale vremii, asemenea laude erau de mic folos.

Ştefan avea nevoie de ajutor concret, în soldaţi şi bani. Acesta este mobilul principal al apropierii de Matei Corvin cu care încheie, la 12 iulie 1475, un tratat de prietenie. În schimbul recunoaşterii suzeranităţii sale, Matei promitea domnului moldovean ajutor politic şi militar, iar acesta, la rândul său, se obliga să meargă împotriva tuturor duşmanilor regelui ungar, afară de regele Poloniei.

Valea Albă sau Războieni

Ştefan a fost silit la acest tratat deoarece cererile sale de ajutor au rămas fără ecou. Dimpotrivă, armistiţiul încheiat de Veneţia cu Poarta a înlesnit turcilor ocuparea cetăţilor genoveze de la Marea Neagră, Caffa şi Mangopul, cu care domnul Moldovei avea legături de prietenie şi rudenie. În aceste împrejurări, în vara anului 1476, însuşi cuceritorul Constantinopolului, temutul Mahomed al II-lea, la conducerea unei armate de vreo 150.000-200.000 de oameni cu care porneşte spre Moldova, cu scopul de a pedepsi pe temerarul domn. Regele Cazimir al Poloniei se mărgineşte la unele intervenţii pe lângă sultan cu scopul de a-l determina să nu mai continue expediţia.

Regele Matei întârzie cu ajutorul promis. Ştefan, trebuind să-şi lase o parte din oameni la vatră pentru a-şi apăra gospodăriile de o nouă invazie tătară, rămâne doar cu vreo 12.000 de ostaşi. Încă o dată tactica pustiirii în calea înaintării vrăjmaşului se dovedi salvatoare. „Armata (turcească) a mers mai multe zile fără să ştie unde merge, fără să găsească provizii şi fără să poată dormi”, scrie cronicarul turc Seadedin.

În pădurile de pe Pârâul Alb sau Valea Albă în apropierea satului cu nume simbolic Războieni, ostaşii lui Ştefan dovediră încă o dată o mare bărbăţie. Vitejia ţăranilor adunaţi din regiunile de sub munţi, lipsiţi de sprijinul steagurilor boiereşti, n-a putut însă înfrânge duşmanul de 10 ori mai numeros. Astfel, la 26 iulie, „au fost biruiţi creştinii de către păgâni şi a căzut acolo mulţime mare dintre ostaşii Moldovei”, potrivit inscripţiei puse de Ştefan însuşi pe locul luptei.

Turcii răspândiţi după pradă au fost însă urmăriţi peste tot. Ştefan cu cei 16.000 de ostaşi, cit a putut aduna după Războieni, ridicaţi, după cum spune Ureche, dintre „păstorii din munţi şi argaţi” şi cu ajutorul trimis de regele Matei i-a urmărit pe duşmani, încât retragerea s-a transformat într-o grea înfrângere. Independenţa ţării fusese salvată, iar prestigiul domnului ei sporit.

Noi încercări de a aduce Ţara Românească în coaliţia ţărilor române

Victoria nu putea fi fructificată pe deplin atâta vreme cât Ţara Românească nu era integrată sistemului defensiv moldo-transilvan. În acest scop oştile moldovene şi ardelene pătrund, în toamna anului 1476, în Ţara Românească şi înscăunează pe Vlad Ţepeş ca domn. Domnia a fost foarte scurtă, Vlad căzând victimă unui complot boieresc.

Timp de 5 ani domnul Moldovei face eforturi neîntrerupte pentru asigurarea dominaţiei sale la sud de Milcov, dar cu succese vremelnice doar, deoarece domnii ridicaţi în scaun nu se dovedeau destul de stăpâni pe situaţie. O speranţă s-a ivit la orizont în această vreme. O incursiune turcească în Transilvania a fost nimicită la Câmpul Pâinii, lângă Orăştie, la 1479; prin această victorie a fost înlăturată primejdia ca Ardealul istoric să fie supus de turci. Faptele de vitejie săvârşite cu acest prilej de comitele Timişoarei Pavel Chinezul au intrat în legendă.

Pierderea Chiliei şi Cetăţii Albe. Stăpânirea lui Ştefan cel Mare în Transilvania

Greutatea cea mare pentru Moldova decurgea din amestecul tot mai insistent al turcilor în Ţara Românească şi din incursiunile repetate periodic în Moldova. Temându-se a se mai aventura în interiorul ţării, turcii încearcă să o slăbească economic, politic şi militar prin cucerirea celor două cetăţi, de la Dunăre şi mare: Chilia şi Cetatea Albă, socotite de Ştefan însuşi ca „Moldova toată şi Moldova cu aceste ţinuturi este un zid pentru Ungaria şi Polonia”; socotite cele două cetăţi, de asemenea, şi de turci ca sprijinul cel mai de seamă al creştinilor: „Câtă vreme românii stăpânesc Chilia şi Cetatea Albă, iar ungurii Belgradul sârbesc, nu vom putea birui pe creştini”, declara sultanul Mahomed. Împotriva acestora trebuia, aşadar, îndreptat atacul. Încă o dată Ştefan este lăsat singur în faţa oastei turceşti care cucereşte, astfel, la 1484, Chilia şi Cetatea Albă.

Pierderea era grea nu numai din punct de vedere economic, ci în aceeaşi măsură şi politic şi militar. În aceste cetăţi-porturi se desfăceau mărfuri valoroase care aduceau venituri frumoase Moldovei. Prin pierderea acestor cetăţi ţara era descoperită pe de o parte, iar pe de altă parte acestea deveneau locuri de organizare a incursiunilor turceşti. De aceea Ştefan a făcut eforturi repetate pentru recucerirea lor, fără succes însă.

Dania lui Matei, două domenii în Transilvania: Ciceul cu peste 40 de sate, pe Someşul Mic şi Cetatea de Baltă cu 7 sate, pe Târnava Mare, nu compensa pierderea, chiar dacă pe lângă domeniile respective, influenţa domnului moldovean se întindea cu mult mai departe. Biserica românilor din Feleac este construită cu ajutorul lui Ştefan. Prin episcopia Vadului, întemeiată de domnul Moldovei, legăturile religioase, care erau şi politice, se extind mult în Transilvania. Se împlineau chemările saşilor, adresate la 1479 lui Ştefan, „cu mare dor şi dragoste”, pentru a lua „cârmuirea şi apărarea Transilvaniei”.

Lupta împotriva Jagellonilor

Planurile de cucerire ale Jagellonilor polonezi

Rămas singur, Ştefan se vede nevoit să presteze omagiul de mult aşteptat de regele polon Cazimir al IV-lea. La Colomeea, în 1485, domnul Moldovei, călcându-şi pe inimă, îndeplineşte ceremonia jurământului în nădejdea unui ajutor. În loc de ajutor, regele Poloniei încheie pace cu Imperiul otoman. În aceste condiţii Ştefan se vede nevoit să accepte plata tributului de 4.000 galbeni anual faţă de Poartă la 1487, Moldova păstrându-şi libertatea.

Domnul Moldovei nu renunţă la intenţia de a-şi recuceri cetăţile, căutând, în acest scop, prietenia şi alianţa cneazului Moscovei Ivan al III-lea, cu care de altfel se şi înrudise, prin căsătoria fiicei sale Elena cu fiul cneazului. Era necesară această alianţă deoarece Cazimir al Poloniei, după ce-şi instalase un fiu, pe Vladislav, pe tronul Boemiei, făurea planuri mari de dominaţie asupra Ungariei, Lituaniei şi Moldovei.

După moartea lui Matei Corvin şi a lui Cazimjr (1490), Vladislav Jagello se urcă şi pe tronul Ungariei; tronul Poloniei revine lui Ioan Albert (Jan Olbracht), acela de mare duce al Lituaniei fratelui său Alexandru. Pentru cel de-al patrulea fiu al lui Cazimir, Sigismund, era râvnit tronul Moldovei. În vederea întronării acestuia, Ioan Albert organizează o expediţie în Moldova la 1497. Oştile poloneze ajung până la Suceava pe care însă nu o pot cuceri.

Împotriva năvălitorilor, Ştefan îşi adună oastea la Roman, îi vin în ajutor 12.000 ostaşi transilvăneni conduşi de voievodul Bartolomeu Dragfi, ruda domnului moldovean. Prin mediaţia acestuia se ajunge la o înţelegere cu condiţia ca oastea polonă să se întoarcă pe drumul pe care venise. Nerespectând înţelegerea, armata polonă este atacată şi zdrobită la 26 octombrie 1497 în Bucovina, la Codrul Cosminului. Războiul continuă şi în anul următor, când Ştefan pustieşte sudul Poloniei.

Ani de pace şi de aşezare a ţării

Regele Ioan Albert şi ducele Alexandru se văd nevoiţi să ofere pace domnului Moldovei în condiţii foarte avantajoase pentru acesta, cuprinse în tratatul de la Hârlău din 1499. Nu se mai amintea nimic de legăturile de vasalitate ale Moldovei; era o alianţă pe picior de absolută egalitate, incluzându-se şi relaţiile comerciale active între cele două ţări. Ştefan, ca un „bun părinte al patriei”, se poate ocupa de întărirea autorităţii domniei şi de o mai bună aşezare a curţilor domneşti de la Iaşi, Vaslui şi Hârlău, de întărirea cetăţii de scaun, de refacerea unor monumente de artă religioasă de mare valoare, ca mănăstirea Putna, întemeiată la 1466, de asigurarea moştenirii tronului pentru fiul său Bogdan.

Personalitatea lui Ştefan cel Mare

La 2 iulie 1504 Ştefan se stingea din viaţă, ca un „apus de soare” strălucitor, potrivit caracterizării marelui dramaturg Barbu Ştefănescu-Delavrancea, plâns de ţara întreagă şi de toată creştinătatea, după o domnie glorioasă de peste 47 de ani. Se stingea acela care, după cum mărturisea pe patul de moarte, a avut 36 de războaie, din care în 34 a ieşit biruitor. Toate pentru apărarea ţării şi a poporului său.

Pe bună dreptate contemporanii îl apreciau ca pe „un bărbat vrednic de admirat, întru nimic mai prejos de principii eroici, pe care atât de mult îi admirăm”, socotindu-l „cel mai vrednic căruia să i se încredinţeze conducerea şi stăpânirea lumii”, cum îl caracterizează cronicarul polonez Jan Dlugosz. Era socotit „un oştean viteaz, un al doilea Alexandru (Macedon)”, potrivit opiniei cronicii ruseşti. „Bun apărător al ţării şi al poporului său..., gata să moară pentru ai săi”, era apreciat de cronicarul ardelean de la curtea lui Bartolomeu Dragfi.

Check Also

Moştenirea lui Ştefan cel Mare

Moştenitorii lui Ştefan cel Mare risipiră una câte una scumpele pietre din coroana pe care-o …

Panegiricul lui Ştefan cel Mare

În a doua jumătate a veacului al XVIII-lea duhul sfânt al iubirii pentru trecutul mare …

Moartea lui Ştefan cel Mare

Ştefan cel Mare era bolnav pe această vreme de boala pe care i-o dăduseră ostenelile …

Aprecieri şi comentarii despre Ştefan cel Mare

„Domnise aproape cincizeci de ani, o jumătate de veac. Venise tânăr… ca să tragă zid …

Decăderea Moldovei după moartea lui Ştefan cel Mare

Moartea „valahului” a fost un mare eveniment pentru toată Europa răsăriteană, pentru viitorul principatelor române …