Epoca marilor clasici ai literaturii române

Cadrul istoric

În deceniile care urmează Unirii Principatelor Române (1859), istoria ţării noastre este marcată de numeroase evenimente, care trasează liniile ei de evoluţie spre un curs de modernizare. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) realizează o parte din transformările importante: se înfăptuieşte o completă unificare a instituţiilor în Ţara Românească şi Moldova (din 24 ianuarie 1862 Principatele se vor numi România), se votează o nouă lege rurală, sunt secularizate averile mănăstireşti, se dezvoltă învăţământul.

În 1866 este adus pe tronul României Carol I de Hohenzollern şi în acelaşi an este promulgată prima constituţie cu specific românesc, care pune bazele democratizării României. În 1879 are loc Războiul de Independenţă, în urma căruia România devine o ţară liberă şi suverană, ieşind după multe secole de sub suzeranitatea otomană. În 1881, principele Carol devine rege, România având statut de monarhie parlamentară. Pe plan economic, se accentuează evoluţia capitalistă a ţării. Se dezvoltă comerţul, băncile, oraşele, porturile la Dunăre şi la Mare. Se stabilesc relaţii variate cu celelalte naţiuni europene.

Aceste prefaceri, care sporesc sentimentul de mândrie naţională, căci asigură un loc de seamă în lume, nu rămân fără urmări în cultură, artă, literatură. După 1860, se conturează una dintre cele mai strălucite epoci din cultura română - numită Epoca Marilor Clasici -, când apar asociaţia „Junimea” şi revista ei, „Convorbiri literare”, operele excepţionale ale lui Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Ion Creangă, Ioan Slavici, Alexandru Macedonski, critica lui Titu Maiorescu şi Constantin Dobrogeanu-Gherea, revistele „Literatorul” şi „Contemporanul” etc. De această perioadă se leagă unele din cele mai mari realizări ale poeziei, prozei, teatrului, criticii şi publicisticii naţionale.

„Junimea” şi revista „Convorbiri literare”

Preliminarii

În contextul istoric creat prin eforturile de consolidare politică, socială şi economică începute de Al. I. Cuza şi Mihail Kogălniceanu după Unirea românilor din 1859, continuate apoi de regele Carol I şi de partidele politice cele mai importante din epocă, acţiunea de întemeiere culturală realizată de societatea „Junimea” reprezintă una din întâile mari izbânzi ale spiritului creator naţional, care a impus o direcţie nouă în cultura română, caracterizată prin luciditate critică şi printr-un sentiment puternic al valorii.

De altfel, pentru înţelegerea motivaţiilor adânci ale atitudinii culturale şi literare a „Junimii” şi a junimismului, ca manifestare particulară a spiritului creator naţional, cheia cea mai potrivită a dat-o însuşi Titu Maiorescu în prefaţa primului său volum de Critice, publicat în 1874: „Puterile unui popor - fie morale, fie naţionale - au în orice moment dat o cantitate mărginită. Averea naţională a românilor are astăzi o cifră fixă, energia lor intelectuală se află asemenea într-o câtime fixată. Nu te poţi juca nepedepsit cu această sumă a puterilor, cu capitalul întreprinderii de cultură într-un popor (...). Ai un singur bloc de marmură: dacă îl întrebuinţezi pentru o figură caricată, de unde să mai poţi sculpta o Minervă?”.

Cu alte cuvinte, Titu Maiorescu era convins că orice act creator trebuie îndreptat spre valoare, risipirea în acţiuni mediocre fiind la fel de ineficientă ca şi neputinţa de a crea. Pentru a atinge însă valoarea trebuie resurse, pregătire, cunoaştere, dar şi stabilirea unor idealuri corespunzătoare, pe măsura forţelor creatoare ale unui popor. În lumina acestei concepţii, „Junimea” s-a străduit să concentreze şi să direcţioneze forţele tinere formate şi lansate în cultura şi, mai ales, în literatura română după 1860.

Scurtă istorie

„Momentul junimist” din cultura română s-a constituit în ultimele patru decenii ale secolului al XIX-lea, după întemeierea la laşi a asociaţiei „Junimea” în 1863 şi apariţia revistei „Convorbiri literare” la 1 martie 1867. Iniţiativa acestor acţiuni a aparţinut unor tineri intelectuali cu studii serioase săvârşite în străinătate: Petre P. Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi şi Titu Maiorescu, cel din urmă impunându-se ca adevăratul conducător al grupării. Asociaţia este bine organizată, având o tipografie proprie, o librărie şi o revistă, ceea ce explică în bună parte atracţia exercitată asupra tinerilor. Mulţi, printre care Mihai Eminescu şi Ioan Slavici, primesc burse de studii în străinătate.

În evoluţia Junimii se disting câteva etape cu trăsături proprii. Prima (1864-1874), cu desfăşurare la laşi, are un pronunţat caracter polemic, cu accente de critică violentă, şi se manifestă în trei direcţii: limbă, literatură şi cultură. Acum, în opoziţie cu alte tendinţe, se elaborează principiile sociale, lingvistice şi estetice ale junimismului. A doua etapă (1874-1885), cu desfăşurare dublă: la laşi şi Bucureşti, este de consolidare a unei „direcţii noi”, caracterizată printr-o diminuare a criticismului junimist şi prin apariţia în paginile revistei a operelor de maturitate ale lui Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici etc.

Etapa a treia începe după 1885, când este strămutată la Bucureşti şi revista „Convorbiri literare”, după ce veniseră pe rând în noua Capitală a României mai întâi Titu Maiorescu, apoi cei mai mulţi junimişti, ultimul fiind Iacob Negruzzi, directorul revistei. Activitatea, mai ales cea de cenaclu, se diminuează, spiritul de asociere se destramă din motivaţii diferite, revista capătă un caracter preponderent universitar, publicând studii istorice, filozofice, filologice, de geografie. La conducerea „Convorbirilor” vin pe rând oameni importanţi de cultură, dar în lunga-i viaţă, până în 1944, nu va mai cunoaşte nici un moment valoarea şi popularitatea primilor 25 de ani.

Principalele manifestări de cultură

Activitatea „Junimii”, orientată de la început spre problemele limbii, literaturii şi culturii române, şi-a delimitat cu claritate principalele obiective: răspândirea spiritului critic, încurajarea progresului literaturii naţionale, crearea şi impunerea valorilor, susţinerea originalităţii culturii şi literaturii române, lupta pentru unificarea limbii literare, educarea publicului în spiritul înţelegerii şi receptării culturii.

Preocupările „Junimii” s-au concretizat în patru direcţii de activitate: de educaţie a publicului prin conferinţe, de promovare a unor principii lingvistice care să ducă la unificarea limbii române literare, de formare şi publicare a unor scriitori de valoare şi de combatere a „formelor fără fond”, adică a acelor instituţii create prin imitaţia unor modele occidentale, pentru care noi nu aveam fondul necesar. Ulterior, în sfera de interes a „Junimii” a intrat şi politica, mulţi membri ai societăţii alcătuind aripa junimistă a partidului conservator.

Educarea publicului

Prima acţiune culturală junimistă, de contact, de tatonare, este cea a conferinţelor publice, a „prelecţiunilor populare”. Organizate pe teme variate, în cicluri sistematice, şi ţinute într-o formă academică (vorbitorii erau obligaţi să respecte un protocol oratoric), ele au avut ca efect educarea unui public apt să înţeleagă cultura ca factor de progres şi moralitate. Apoi, au contribuit în interiorul „Junimii” la constituirea modului ei de gândire, mai liber, mai puţin dogmatic, precum şi a spiritului oratoric, trăsături co se vor adânci prin exerciţiul activităţii de cenaclu.

Lupta pentru unificarea limbii române literare

Pasul următor vizează aproape simultan două domenii esenţiale ale specificului naţional: limba şi literatura. Preocuparea mai largă, de principiu, a derivat din câteva chestiuni practice. Interesul pentru limbă a pornit de la faptul că în 1860, Ion Ghica, în calitate de ministru, luase măsura înlocuirii alfabetului chirilic cu cel latin şi junimiştii voiau să-şi formuleze un punct de vedere asupra scrierii limbii române, Iacob Negruzzi este însărcinat la început cu redactarea unui proiect, dar lucrarea lui nu este bine gândită. Problema îi revine lui Maiorescu şi acesta scoate broşura Despre scrierea limbii române (1866 şi 1873 - ediţia a doua are completări), ale cărei idei trec în conduita culturală a tuturor junimiştilor.

Titu Maiorescu, bazându-se pe cercetări mai vechi şi mai noi ale lingvisticii, concepe limba ca pe un organism care evoluează şi formulează următoarele idei:

  • ortografia limbii române trebuie să fie fonetică, principalul argument fiind acela că scrierea trebuie să reflecte milenara metamorfoză a sunetelor limbii române - şi Titu Maiorescu indică literele latine corespunzătoare ale acestor sunete;
  • alfabetul chirilic trebuie respins, el fiind străin de natura limbii noastre;
  • scrierea etimologică (prin care se conservă grafiile limbii latine) trebuie de asemenea respinsă, fiind greoaie şi blocând accesul la însuşirea rapidă a limbii române; ulterior, Titu Maiorescu, prin mai multe studii, a extins principiile lingvistice ale junimiştilor susţinând şi alte idei;
  • îmbogăţirea vocabularului să se realizeze prin neologisme preluate din limbile romanice, mai uşor de adaptat fonetic, dar acest lucru să se întâmple numai în” cazul introducerii unor noţiuni noi (Neologismele - 1881);
  • calcurile lingvistice - adică recompunerea cu material românesc a expresiilor specifice dintr-o altă limbă - sunt contrare spiritului limbii române şi trebuie evitate (Limba română în jurnalele din Austria - 1868);
  • stricarea limbii prin agramatisme, inflaţie verbală sau exprimare improprie trebuie urmărită, combătută şi ridiculizată (Beţia de cuvinte - 1873 şi Oratori, retori şi limbuţi - 1902).

Viziunea lui Titu Maiorescu, susţinută publicistic cu ardoare şi causticitate (ceea ce îi creează mari inamiciţii în rândul „limbuţilor”, dar şi al specialiştilor mai vârstnici), va triumfa în evoluţia ulterioară a limbii române. În 1880-1881, Academia Română aprobă, pentru întreaga ţară, directivele ortografice preconizate de Titu Maiorescu. Aceasta demonstrează că activitatea şi ideile „Junimii” în domeniul limbii reprezintă unul dintre cei mai importanţi factori ai unificării limbii române literare moderne.

Promovarea literaturii originale

Interesul pentru literatură a început din 1865, când s-a avansat ideea alcătuirii unei antologii de poezie românească pentru elevi. Aceasta i-a determinat pe junimişti să citească în şedinţele societăţii pe autorii mai vechi. Pe textele acestora şi-au exersat ei spiritul critic şi gustul literar. Grupului îi lipsea însă instruirea de specialitate, membrii lui nu aveau criterii ferme, filozofice şi estetice. De aceea, Titu Maiorescu publică şi articole cu caracter general, de introducere în problemele de estetică.

Cele mai importante sunt studiile O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 şi Comediile d-lui Caragiale - 1885. În primul, Maiorescu delimitează obiectivele şi instrumentele de lucru ale artei, făcând deosebirea dintre formă şi fond, arătând necesitatea caracterului concret al limbajului poetic şi promovând ideea că fondul poeziei trebuie înţeles ca sentiment sau pasiune „şi niciodată ca o cugetare exclusiv intelectuală”. În celălalt studiu, Maiorescu discută problema moralităţii artei, arătând că orice artă adevărată are o funcţie educativă, căci produce asupra omului un sentiment de înălţare şi purificare, prin urmare ea este morală prin valoarea ei, nu prin ideile moralizatoare pe care le conţine.

În afară de promovarea unor principii estetice, activitatea literară a „Junimii” s-a concretizat în depistarea şi susţinerea unor tineri scriitori publicaţi în paginile revistei „Convorbiri literare”. Prin ei s-a cristalizat o „direcţie nouă” pe care Titu Maiorescu o semnalează ca existând după 1870. Astfel, în articolul Direcţia nouă în poezia şi proza română, din 1872, aduce ca prime argumente două nume cu rezonanţe complet diferite în conştiinţa publică: al foarte cunoscutului Vasile Alecsandri, „cap al poeziei noastre literare în generaţia trecută”, elogiat pentru pastelurile lui dominate de o „concepţie naturală şi un aer răcoritor de putere şi sănătate sufletească”, şi al foarte puţin cunoscutului Mihai Eminescu, „om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, (...) dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului”.

Prin eforturile de atragere, de formare, de modelare, „Junimea” şi-a lăsat amprentele, prin ceea ce a avut ea specific, asupra fizionomiei spirituale a membrilor ei, astfel încât literatura junimistă trebuie privită atât ca manifestare de grup, cât şi ca manifestare individuală, cu totul excepţională în cazul marilor creatori să enumerăm, deci, pe genuri literare, scriitorii „Junimii”.

Poezia este dominată de Mihai Eminescu, scriitorul care aduce cea mai de seamă înnoire a substanţei poetice româneşti. Dar poeţi junimişti sunt şi alţii, de o valoare mai modestă:

  • Samson Bodnărescu şi Veronica Micle, care scriu într-un spirit eminescian;
  • Anton Naum, D.C. Ollănescu-Ascanio, Neculai Beldiceanu, scriitori obiectivi clasici şi exotici, în linia lui Vasile Alecsandri;
  • Theodor Şerbănescu, Matilda Cugler-Poni, D. Petrino etc., reprezentând direcţia mai veche, a cântecului erotic şi de lume.

Proza înfăţişează aceeaşi inegalitate valorică. Există câţiva scriitori mărunţi: Leon Negruzzi, I. Pop-Florentin, Miron Pompiliu, autori de nuvele romantice şi de culegeri de material folcloric; câţiva de nivel mediu: Iacob Negruzzi, înzestrat memorialist, şi Nicu Gane, creator de povestiri pasionale, care îl anticipează pe Sadoveanu; şi doi foarte mari: Ioan Slavici, promotor al realismului rural, şi Ion Creangă, geniu „poporal”, scriitor cu o excepţională înzestrare verbală, prin care „poporul întreg a devenit artist individual”. (Tudor Vianu)

Literatura dramatică este reprezentată de complet uitatul Ioan lanov, autor de „cânticele” în maniera lui Alecsandri, de D.C. Ollănescu-Ascanio, comediograf cuminte şi didactic, sau de G. Bengescu-Dabija, imitator palid al lui Haşdeu şi Alecsandri. Între aceştia şi I.L. Caragiale, adevăratul exponent al literaturii dramatice junimiste, nu se pot stabili legături de nici un fel.

Pentru spiritul creator al „Junimii” trebuie amintiţi şi savanţii ei: istoricul A.D. Xenopol (1847-1920), autor al unei Istorii a românilor în 14 volume şi al unui tratat de Teorie a istoriei; istoricul şi memorialistul Gh. Panu (ambii dizidenţi după o intensă colaborare); lingvistul Alexandru Lambrior sau filozoful Vasile Conta, care-şi publică aproape toate studiile în „Convorbiri literare”, promovând însă o poziţie filozofică depărtată cu totul de idealismul junimist.

Prin aceşti oameni, şi prin alţi câţiva, şi-a concretizat „Junimea” activitatea şi intenţiile. Lista de nume reliefează pregnant ceea ce timpul a omologat ca valoare. Unii au devenit simple nume în arhiva literaturii, câţiva şi-au păstrat interesul în limitele epocii şi doar puţini au depăşit-o. Dar aceştia - Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Titu Maiorescu - justifică singuri, prin valoare proprie şi prin influenţa exercitată asupra întregii mişcări literare de mai târziu, nu numai raţiunea de a fi a „Junimii”, ci şi a întregii literaturi române.

Combaterea „formelor fără fond”

„Junimea” a aspirat spre o cuprindere totală a problemelor de cultură, adoptând o poziţie critică severă faţă de orice tendinţă, idee sau faptă care ar fi putut compromite procesul de realizare a civilizaţiei române moderne. Junimiştii pun în discuţie nu numai limba şi poezia, ci şi dreptul, economia, morala, justiţia, statul, explicând motivul luptei lor prin abandonarea adevărului ca principiu de întemeiere a oricărei creaţii. „Viţiul radical în toată direcţia de astăzi a culturii române - scria Titu Maiorescu - este neadevărul (...): neadevăr în aspirări, neadevăr în politică, neadevăr în poezie, neadevăr până şi în gramatică, neadevăr în toate formele de manifestare ale spiritului public”.

Temeliile civilizaţiei moderne fuseseră puse prin acţiunea generaţiei de la 1848. Dar junimiştii consideră că tânăra burghezie română „s-a grăbit” să întemeieze instituţii politice şi culturale fără să fi existat condiţii pe măsură. Ţările române, din motive istorice cunoscute, au fost ţinute câteva secole în afara ciclului de civilizaţie europeană. În consecinţă, tot ce s-a creat prin imitaţie, prin împrumut, nu are un fond autohton, nu e cerut de o dezvoltare gradată, organică. În situaţia concretă a secolului al XIX-lea s-a produs o adevărată ruptură între „formă” şi „fond”, astfel încât formele au devenit realităţi prost întocmite, lipsite de adevăr, periculoase - prin mediocritatea şi superficialitatea lor - pentru viitorul civilizaţiei şi culturii române.

Atacul concentric şi aproape unanim al junimiştilor împotriva modului constituirii - prin împrumut - a stării de civilizaţie modernă din ţările române a fost declanşat în termenii cei mai duri în 1866, când Titu Maiorescu publică studiul său În contra direcţiei de astăzi în cultura română, unde scrie: „După statistica formelor din afară, românii posedă aproape întreaga civilizaţie occidentală. Avem politică şi ştiinţă, avem jurnale şi academii, avem şcoli şi literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituţiune.

Dar în realitate, toate acestea sunt producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr”, deci o suită de improvizaţii înşelătoare, care adâncesc prăpastia dintre straturile mai înalte ale societăţii şi ţărănime, „singura clasă reală la noi”. Afirmând că o „formă fără fond” este stricătoare, întrucât nimiceşte un mijloc puternic de cultură, Maiorescu susţine - cu oarecare rigiditate, fără supleţe în înţelegerea unui context istoric dat - că decât să facem o pinacotecă fără arte frumoase, o academie fără ştiinţă, o asociaţie fără spirit de asociere etc., „mai bine să nu facem deloc”.

Teoria „formelor fără fond” poate fi considerată valabilă în conjunctura epocii, în măsura în care a fost folosită ca principiu de critică împotriva mediocrităţii şi imposturii. Atitudinea de respingere a formelor din afară nu aparţine numai junimiştilor. Ea apare şi la unii paşoptişti, ca Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, Costache Negruzzi, dar şi în secolul al XX-lea (Garabet Ibrăileanu: Spiritul critic în cultura românească) în judecata procesului care a determinat ivirea României moderne, junimiştii n-au adoptat totuşi o poziţie de respingere absolută.

Maiorescu, în special, dorea o dezvoltare în sens modern, european (dorea să fim naţionali cu faţa spre universalitate), dorea o ridicare a fondului autohton la înălţimea formelor împrumutate, pentru că „a da înapoi este cu neputinţă”. O critică a „formelor fără fond” apare, cu aceeaşi finalitate, şi în articolele politice ale lui Eminescu, în comediile lui Caragiale, iar mai târziu chiar la Tudor Arghezi, în Tablete din Ţara de Kuty, ca dovadă de permanenţă a unei stări de spirit în cultura română.

Concluzii

Destinul „Junimii” n-a fost doar unul cu semnificaţie strict istorică. În manifestările ei s-au conturat un anumit mod de a trata problemele culturii, o anumită perspectivă asupra raportului dintre creaţie şi valoare, dintre naţional şi universal, o mentalitate distinctivă, care la un loc au creat spiritul junimist, element de referinţă cu efect modelator asupra literaturii române ulterioare. Încercând să-l definească, Tudor Vianu vorbea de o specificitate a actului de analiză şi control cultural în care reperele esenţiale sunt spiritul filozofic şi oratoric, gustul clasic şi academic, ironia şi spiritul critic. Ele au acţionat pe un fond psihologic comun, în care sentimentul relativului se îmbină cu respectul faţă de adevăr, inteligenţa critică cu toleranţa, intransigenţa cu preţuirea talentului, iritarea faţă de impostură cu vorba de duh, îndoiala cu elanul creator.

În istoria culturii şi literaturii române, „Junimea”, a cărei lucrare în vreme a mers în sensul temeiniciei, ridiculizând mediocritatea şi combătând pericolele unei culturi neasimilate, a marcat: începutul funcţionării sigure şi la obiect a spiritului critic, instaurarea unui înalt nivel de exigenţă faţă de intelectualul român, victoria ideii de valoare estetică, dezvoltarea gustului artistic, activizarea instinctului creator naţional (jalonarea aparţine lui Tudor Vianu). Prin toate acestea se poate demonstra că marea direcţie a progresului nostru cultural şi literar a trecut şi prin interiorul „Junimii”, unde a cunoscut un moment esenţial de înălţare calitativă.

Se cuvine, în final, să facem o analiză succintă a raporturilor dintre junimism şi etapa anterioară, paşoptistă. În ciuda numeroaselor contradicţii, mai ales sociale şi politice, între cele două momente sunt câteva elemente comune. Există şi în junimism, ca de altfel în toate faptele de cultură ale românilor, un sens al continuităţii. Astfel, se poate observa că obiectivul fundamental al „Junimii”, de realizare a unei civilizaţii, a unei culturi şi a unei literaturi cu specific românesc, trebuia atins „prin păstrarea şi chiar accentuarea elementului naţional”, deci pe un „fundament lăuntric”, nu prin imitaţie. Or, lucrul acesta încercase să-l realizeze şi paşoptismul şi, în principiu, l-a realizat prin programul „Daciei literare” şi prin contribuţia unor scriitori paşoptişti, care au descoperit specificitatea naţională prin intermediul romantismului.

Diferenţa - definitorie - dintre cele două momente este de atitudine (exaltare, frenezie şi avânturi utopice pe de o parte; luciditate, cumpătare, spirit critic şi simţ al măsurii, pe de alta); de vârstă culturală (spiritual, paşoptismul ţine de adolescenţă; junimismul - de tinereţe maturizată); şi de configurare estetică (paşoptismul este fundamental romantic, fără să respingă clasicismul; junimismul este fundamental clasic, fără st respingă romantismul şi cu deschidere spre realism). Şi totuşi, în dialectica adâncă a fenomenelor, aceste diferenţieri nu reprezintă o prăpastie, ci un proces normal şi necesar de evoluţie în interiorul unei culturi.

Check Also

Caracteristicile generale ale epocii fierului pe teritoriul României

Trecerea la epoca fierului nu a însemnat numai adoptarea folosirii fierului, care a determinat, de …

Epoca bronzului pe teritoriul României

Încă din neolitic oamenii au început să prelucreze metalul, făurind obiecte şi unelte de aramă. …

Forţele şi relaţiile de producţie în epoca bronzului pe teritoriul României

Ca şi în restul Europei, în ţara noastră epoca bronzului reprezintă de asemenea etapa în …

Universalitatea limbii şi literaturii române

În acest context de idei, limba şi literatura română sunt o componentă de mare valoare …

Importanţa „Junimii” şi rolul revistei „Convorbiri literare” în dezvoltarea literaturii române

Pe scurt „Junimea” este o societate literară, întemeiată în anul 1863, la Iaşi. Fondatorii ei …