Epoca elenistică. Teritoriile oraşelor greceşti din Dobrogea. Administrarea şi explorarea lor. Relaţiile cu populaţia getă băştinaşă

Din ultimii ani ai acestui veac şi din prima jumătate a celui de-al III-lea datează de altminteri primele ştiri referitoare la existenţa unor teritorii orăşeneşti la Callatis şi Tomis, precum şi primele mărturii documentare despre locul agriculturii în economia celor două cetăţi. Pe temeiul acestora, se poate face presupunerea ca, indiferent de împrejurările care le-au dat naştere, teritoriile au slujit oraşelor în chestiune nu numai ca baze de întreţinere, dar şi ca surse de câştig, în măsura în care prisosul de grâne şi de alte produse trebuie să fi. constituit pentru fiecare din ele primul - dacă nu principalul - obiect al comerţului cu Grecia metropolitană.

Mai greu e de răspuns la întrebarea în ce fel erau administrate şi, mai ales, exploatate teritoriile orăşeneşti a căror menţiune se întâlneşte de aci înainte tot mai des în documentele epigrafice ale epocii elenistice. Pilda altor colonii din jurul Mării Negre ne îndeamnă să credem că şi în Dobrogea pământurile din preajma cetăţilor au fost din capul locului împărţite în loturi, parte atribuite locuitorilor cu depline drepturi, parte păstrate ca rezervă obştească şi exploatate în folosul colectivităţii. Tot analogia ne permite să afirmăm că până spre începutul erei noastre punerea în valoare a acestor pământuri trebuie să se fi realizat cu munca băştinaşilor, pe o cale sau alta, reduşi la condiţia de ţărani dependenţi.

Aceasta nu înseamnă, bineînţeles, că în veacurile ce aveau să urmeze, până la cucerirea romană, raportul de forţe dintre unii şi ceilalţi era sortit să rămână neschimbat, iar drepturile de proprietate - imprescriptibile. Dimpotrivă, de-a lungul perioadei indicate stăpânirea diferitelor chorai trebuie să fi fost mai curând virtuală - pusă în discuţie cu prilejul fiecărei schimbări intervenite în situaţia politică - în aşa măsură că nu-i desigur exagerat să se spună că în epoca elenistică istoria coloniilor greceşti din Dobrogea, pe plan extern, e înainte de toate istoria luptei pentru păstrarea unor teritorii de a căror exploatare depindea nu numai bunăstarea, dar însăşi existenţa aşezărilor respective.

Din acest punct de vedere, curând după moartea lui Lisimah, care înseamnă totodată dispariţia regatului trac în organizarea pe care i-o dăduse diadohul, cetăţile de pe coasta de vest a Mării Negre văd ivindu-se în Peninsula Balcanică o forţă politică nouă, ca urmare a fixării în imediata lor apropiere a unei uniuni de triburi celtice, din acelea care, în 280 î.Hr., porniseră să cucerească Grecia, pătrunzând fără împotrivire până în preajma sanctuarului de la Delfi. După înfrângerea invadatorilor de către etolieni şi o retragere precipitată în cursul căreia conducătorul lor îşi găsise moartea, ceilalţi se împărţiseră în trei grupuri, sub căpetenii diferite şi cu ţeluri diferite.

Unii trecuseră Helespontul pentru a se aşeza în centrul podişului anatolic, în regiunea ce avea să le poarte de aci înainte numele - Galatia. Alţii făcuseră cale întoarsă spre Dunărea de mijloc, în nordul actualei Serbii, unde prezenţa lor e atestată de-a lungul ultimelor veacuri înainte de era noastră. În sfârşit, un al treilea grup, condus de Comontorios, zăbovea în regiunea cea mai fertilă a Traciei, fixându-şi centrul în Tylls (poate Tulovo, pe valea Măritei) şi pornind din capul locului să supună la dări nu numai populaţia băştinaşă, căzută în atârnarea noului „regat”, dar şi pe grecii de pe coastă, ale căror cetăţi vor trebui de aci înainte să plătească noilor veniţi tributuri importante, pentru a-şi putea exploata teritoriile şi desfăşura nestingheriţi activitatea comercială.

Această formaţie politică celtică avea să dăinuie până spre sfârşitul secolului al III-lea (după opinia cea mai verosimilă, până în 218 î.Hr.), când, copleşită de o răscoală de proporţii neobişnuite a tracilor, avea să dispară fără urmă. Istoria ei e până astăzi o taină, datele de care dispunem cu privire la scurta-i vieţuire reducându-se la câteva informaţii oferite de Polibiu. Apare oricum probabil că - măcar până la o vreme - relaţiile dintre celţi şi greci n-au fost dintre cele mai paşnice. O inscripţie din prima jumătate a secolului al III-lea îndreptăţeşte ipoteza după care, către vremea întemeierii aşa-zisului regat din Tylis, locuitorii Apolloniei ar fi purtat cu acesta un război în care au primit ajutorul histrienilor.

De altă parte, după ştirile lui Polibiu, pretenţiile necontenit sporite ale noilor veniţi ar fi pricinuit greutăţi de neînvins chiar unei cetăţi atât de prospere cum era Bizanţul. „După ce i-au biruit pe traci şi şi-au aşezat scaun în Tylis - scrie în această privinţă istoricul - (celţii) i-au împins pe bizantini în cea mai cumplită primejdie. Într-adevăr, de unde înspre început, când nu se înfiripaseră bine, pe vremea lui Comontorios, bizantinii le dădeau în dar uneori trei, alteori cinci, câte o dată chiar 10.000 de galbeni, ca să nu le pustiească pământul, până la urmă au fost constrânşi să le plătească până la optzeci de talanţi pe an...” (circa 24.000 de stateri de aur - sumă enormă, pentru procurarea căreia bizantinii aveau să instituie taxe speciale pe vasele în tranzit prin Bosfor, stârnind duşmănia întregii Grecii şi dezlănţuind un război despre care se va vorbi în continuare).

Că, în cursul aceleiaşi perioade, celţii au încheiat acorduri similare şi cu alte colonii de pe coasta tracă, e de presupus. Şi tot aşa, cu cetăţile greceşti din Dobrogea, în ciuda faptului că în această privinţă lipsesc până astăzi documente lămuritoare. Dacă între situaţia unora şi a celorlalte au existat deosebiri, acestea n-au putut privi decât cuantumul sumelor plătite pentru răscumpărarea recoltelor sau asprimea cu care se va fi. exercitat controlul asupra activităţii neguţătoreşti a diferitelor oraşe. Situate la periferia zonei controlate de „regele” din Tylis, Histria, Tomis, Callatis s-au bucurat probabil de o libertate mai mare decât cetăţile din sud, nu numai în administraţia lor internă, dar şi în raporturile cu alte cetăţi, pe care vecinătatea celţilor nu pare să le fi influenţat decât în mică măsură.

Aşa se explică împrejurarea că în jurul anului 260 î.Hr. - după aproape două decenii de la aşezarea celţilor în Tracia - callatienii, ajutaţi de histrieni, caută să pună stăpânire pe Tomis, a cărui însemnătate comercială trebuie să fi fost acum în creştere. Încercarea se loveşte de rezistenţa bizantinilor, a căror energică intervenţie armată - unită cu presiunea economică decurgând din închiderea Strâmtorilor pentru corăbiile celor două cetăţi atacatoare - avea să ducă la înfrângerea acestora din urmă, fără ca într-un fel sau altul celţii să fi intervenit în conflict.

Fie indiferenţă, fie calcul, o atitudine pasivă faţă de politica externă a cetăţilor manifestă şi ultimul „rege” din Tylis, Cavaros, cu prilejul războiului dintre Bizanţ şi Rhodos, dezlănţuit în jurul anului 220 î.Hr., ca urmare a tentativei bizantinilor de a institui asupra comerţului pontic o taxă destinată să le înlesnească plata uriaşului tribut amintit de Polibiu. Amestecul în tratativele ce aveau să ducă la încheierea păcii, de care vorbeşte istoricul, nu pare să fi depăşit semnificaţia unor „bune oficii” oferite în ultimul moment, cu scopul de a menaja prietenia unor state cu care celţii erau deopotrivă interesaţi să întreţină bune raporturi.

Oricum se vor fi petrecut în realitate lucrurile, cele două episoade pe care le-am evocat învederează însemnătatea - pentru coloniile de pe coasta de vest, ca şi pentru cele de pe coasta de nord a Mării Negre - a unor legături comerciale nestingherite cu cetăţile din Grecia metropolitană. Niciodată complet întrerupte, chiar în timpul stăpânirii persane asupra Ioniei, aceste legături fuseseră reluate cu vigoare sporită după „eliberarea” Asiei Mici de Alexandru, când oraşe de importanţa Miletului simţiseră nevoia să încheie cu Histria şi Olbia acorduri pe temeiul cărora - între locuitorii părţilor contractante - se stabilea o egalitate de drepturi economice şi politice făcută să stimuleze la maximum schimburile de tot soiul.

Pentru ca acestea să se poată desfăşura normal, era însă nevoie ca mările să fie libere şi strâmtorile deschise. De aceea, încercarea bizantinilor de a percepe taxe extraordinare pe comerţul pontic se lovise de rezistenţa rhodienilor şi a celorlalţi greci interesaţi, de aceea repetatele blocări ale Bosforului de-a lungul veacului al III-lea - prilejuite când de lupte între diadohi, când de conflicte de felul celor amintite - erau făcute să primejduiască echilibrul economic al unor centre exportatoare, cum erau cetăţile din Marea Neagră.

Perioada de care ne ocupăm prezenta de altminteri şi alte aspecte îngrijorătoare pentru comerţul pontic cu grâne, dacă ne gândim la greutăţile de care încep să se lovească - la Pireu şi aiurea - chiar producători de importanţa regatului Bosporan, din partea unor noi şi puternici concurenţi pe piaţa egeană a grâului, cum ar fi Egiptul lagid şi Numidia lui Massinissa. Din acest punct de vedere, dacă ultimul regat amintit, creat la sfârşitul celui de-al doilea război punic, n-avea să-şi facă simţită activitatea decât în primii ani ai secolului al II-lea î.Hr., locul tot mai important deţinut de Egipt în aprovizionarea cu cereale a statelor deficitare sub raport agricol explică tentativa lui Pairisades al II-lea al Bosporului de a intra în legături directe cu Ptolemeu Filadelful, de bună seamă pentru a rezolva prin bună înţelegere un conflict de interese pe cale de a deveni acut, cu trecerea vremii.

La aceste neajunsuri, ale căror aspecte concrete ne preocupă şi pe care abia ni le putem închipui, se adaugă, pentru a întregi tabloul situaţiei coloniilor greceşti din Dobrogea în perioada de după dispariţia stăpânirii celţilor în Balcani, primejdii încă şi mai grave, decurgând din lipsa unui echilibru politic între triburile traco-getice din dreapta Dunării, ca şi de pe urma apariţiei în vecinătatea lor imediată a unui nou şi primejdios vrăjmaş - bastarnii. Menţionată pentru întâia oară ca „nou venită”, în regiunea de la nordul gurilor Dunării, către sfârşitul secolului al III-lea î.Hr., această seminţie germanică era sortită să joace un oarecare rol în războaiele dintre macedoneni şi unele neamuri trace, ori dintre macedoneni şi romani purtate în prima jumătate a veacului al II-lea şi încheiate prin înfrângerea definitivă a Macedoniei, transformată în provincie romană (146 î.Hr.).

Pentru grecii dobrogeni şi îndeosebi pentru histrieni, dintotdeauna interesaţi în pescuitul la gurile fluviului, apariţia pe aceste meleaguri a unei populaţii necunoscute, numeroasă şi războinică, ameninţa să devină un izvor permanent de primejdii, însemna în cel mai bun caz ruina unui negoţ înfloritor. Texte epigrafice de la începutul secolului al II-lea î.Hr. - din păcate, fragmentare - vorbesc în mai multe rânduri de atacuri dezlănţuite împotriva Histriei de vrăjmaşi necunoscuţi, menţionând solii trimise de greci către „fluviul” prin excelenţă, care era în ochii lor Dunărea.

Din numărul acestora, o menţiune specială se cuvine decretului în cinstea lui Agatocle, fiul lui Antiphilos, în care, alături de alte date preţioase privitoare la viaţa oraşului în jurul anului 180 î.Hr., se citeşte ştirea de un interes deosebit, după care, ameninţate în mai multe rânduri de o căpetenie tracă cu numele Zoltes (ale cărui cete ocupaseră şi prădaseră Bizone - astăzi Cavarna, în Bulgaria), Histria şi împreună cu ea oraşele greceşti de pe coasta dobrogeană au cerut şi dobândit ajutorul unui „rege” din stânga Dunării - Rhemaxos - cu al cărui sprijin par a fi izbutit o dată mai mult să facă faţă primejdiei ameninţătoare.

În ce chip şi cu ce condiţii se va fi manifestat ajutorul acordat de Rhemaxos cetăţilor dobrogene, textul nu ne-o spune. Interesul excepţional al inscripţiei stă, oricum, în pomenirea „regelui” transdanubian, ale cărui bune raporturi cu Histria, Tomis, Callatis reprezintă, poate, mai mult decât o alianţă ocazională. Mulţumită indicaţiilor pe care le cuprinde, cunoştinţele noastre despre viaţa politică a geţilor între Dromichaites şi Burebista câştigă în precizie, şi acelaşi lucru se poate spune despre istoria tracilor sud-dunăreni, în perioada tulbure ce precede reconstituirea regatului odris.

Între unii şi ceilalţi - fără a mai vorbi de bastarni - poziţia grecilor apare anevoioasă, şi nu-i de mirare că pentru a-şi salva existenţa o cetate sau alta e nevoită uneori să ia armele, altă dată să se răscumpere, în sfârşit, în împrejurări excepţionale, să recurgă la sprijinul vreunui basileus mai mult sau mai puţin puternic, a cărui intervenţie izbuteşte să-i asigure pentru un timp pacea. Astfel se explică împrejurarea că, în ciuda dificultăţilor externe şi a unor puternice frământări interne, de-a lungul epocii elenistice viaţa cetăţilor greceşti din România înfăţişează alternanţe de zbucium şi de răgaz, corespunzând unor perioade de belşug sau de lipsuri: neîncetat ameninţate, deseori prădate, niciodată răpuse. Puţine şi inegal repartizate (mai numeroase pentru Histria, rare pentru Callatis, aproape inexistente pentru Tomis), documentele epigrafice aflate în fiecare din ele ne ajută să cunoaştem, dacă nu amănuntele, cel puţin liniile mari ale unei evoluţii în multe privinţe asemănătoare, în ciuda particularităţilor locale.

Pare neîndoios, de pildă, că ultimele veacuri înainte de era noastră văd dezvoltându-se în cetăţile dobrogene sectorul agrar al activităţii lor economice, chiar dacă - alături de exploatarea solului - comerţul de tranzit ori, în cazul Histriei, pescuitul şi exportul de peşte continuă să constituie îndeletniciri obişnuite ale locuitorilor respectivi. Afirmaţia e valabilă pentru Tomis şi Callatis, unde existenţa unor teritorii rurale e atestată pentru întâia oară în prima jumătate a secolului al III-lea î.Hr., dar deopotrivă pentru Histria, pe care formarea unui cordon litoral între actuala gură Sf. Gheorghe şi gura Buzăului, lângă Vadu, avea s-o izoleze tot mai mult de larg, transformând-o cu timpul dintr-un port maritim activ în capitala unui district agricol. Urmările procesului de care vorbim aveau să se facă simţite spre începutul erei noi, când ocazionala ocupare de către duşmani a teritoriului orăşenesc putea pune în primejdie însăşi existenţa cetăţii. Dar primele semne ale transformării trebuie să fi fost mai vechi, şi e de presupus că trecerea vremii n-a făcut decât să le accentueze.

Alături de punerea în valoare a teritoriilor, realizată cel puţin în parte prin munca băştinaşilor traco-geţi, reduşi la condiţia unor ţărani dependenţi, în parte prin exploatare directă, cu ajutorul mâinii de lucru servile, economia oraşelor greceşti de pe coasta dobrogeană se întemeiază în epoca elenistică pe un comerţ încă activ, în ciuda piedicilor provenite în primul rând din instabilitatea situaţiei politice în spaţiul geografic dunărean, precum şi pe o producţie de mărfuri ale cărei începuturi sunt mai vechi, dar care în veacurile III-I î.Hr. atinge o intensitate deosebită.

Urmele mai des întâlnite ale acestei producţii sunt fragmentele ceramice şi statuetele de lut descoperite în mari cantităţi în săpăturile din Histria şi Callatis, dar e de presupus că activitatea meşteşugărească a celor două cetăţi - ca şi a vecinei lor mai tinere, Tomis - se va fi extins şi la alte mărfuri destinate exportului în masa geţilor din dreapta şi din stânga Dunării. Pentru a cita un caz cunoscut, în săpăturile de la Histria s-a găsit un tipar de turnat bijuterii - frumos şi bine conservat - indiciu neîndoios al existenţei în acest oraş a unui atelier, care, de bună seamă, nu va fi fost unicul în felul lui.

Asemenea ateliere, de proporţii variind după specificul producţiei fiecăruia, erau proprietatea meşterilor greci din oraş. Ca peste tot în lumea metropolitană şi colonială, mâna de lucru întrebuinţată în ele trebuie să fi fost în parte liberă, în parte servilă - cu o puternică preponderenţă a sclavilor în muncile necesitând mai multă forţă fizică decât abilitate. Adăugaţi la numărul celor folosiţi pe ogoare, în casele particulare şi, cu multă probabilitate, în unele servicii orăşeneşti - cum ar fi supravegherea pieţelor şi a altor locuri publice - sclavii meşteşugari alcătuiau o masă de exploataţi al cărei rol în luptele sociale desfăşurate în oraşele dobrogene a putut fi în unele cazuri decisiv. Ne lasă s-o înţelegem evenimentele petrecute într-un oraş de pe ţărmul de nord al Mării Negre, cu prilejul expediţiei lui Zopyrion, amintită înainte, când, pentru a asigura „frontul intern” în ceasul primejdiei, autorităţile olbiene s-au văzut constrânse să consimtă la eliberarea sclavilor, la acordarea în masă a drepturilor cetăţeneşti şi la iertarea datoriilor.

Împreună cu produsele meşterilor locali, porturile dobrogene au continuat să răspândească, de-a lungul aceleiaşi perioade, numeroase obiecte ieşite din atelierele Greciei metropolitane, precum şi vinuri şi uleiuri importate în mari cantităţi, spre a răspunde cererilor unei aristocraţii tribale în plină dezvoltare. Mărturii directe ale acestui negoţ, fragmentele de amforă purtând indicaţia locului de provenienţă - Thasos şi Rhodos, Sinope şi Cnidos - constituie pentru cercetători nu numai dovada legăturilor întreţinute de coloniile de pe teritoriul României cu locurile de unde se aduceau asemenea produse, dar, în acelaşi timp, indicaţii preţioase asupra căilor de răspândire a acestora în interiorul pământului getic. Din acest punct de vedere, e de reţinut distanţa relativ mare faţă de litoralul marin până la care au ajuns produsele sudului, fie pe drumuri cunoscute, folosite şi în . veacurile următoare pentru transportul oamenilor şi al bunurilor, fie pe căi al căror traseu urmează de-abia să fie reconstituit.

Tot ca mărturii ale unor schimburi intense cu triburile din dreapta şi din stânga Dunării pot fi socotite tezaurele monetare descoperite uneori la mari depărtări de oraşele unde monedele au fost bătute. Pe lângă dovada indiscutabilă a legăturilor întreţinute de proprietarii lor cu cetăţi ca Histria ori Callatis (ale căror emisiuni încep - după cum s-a arătat - într-una, în secolul al V-lea, în cealaltă în secolul al IV-lea î.Hr.), acumularea unui număr considerabil de piese de argint şi de aur în mâinile unei singure persoane sau ale unei singure familii oglindeşte intensificarea procesului de diferenţiere economico-socială petrecut în masa populaţiei băştinaşe, ca urmare a contactului cu grecii. Cum relevă Engels, „economia bănească în dezvoltare pătrunde ca un acid dizolvant în felul de trai tradiţional al comunităţilor rurale, bazat pe economia naturală. Orânduirea gentilică este absolut incompatibilă cu economia bănească ...”.

Check Also

Cultura greco-romană în Dobrogea în secolele I-III d.Hr.

Transformările economice şi politice prin care a trecut Dobrogea sub stăpânirea romană au determinat o …

Întemeierea coloniilor greceşti din Dobrogea

Cu privire la întemeierea primelor trei colonii greceşti din Dobrogea – într-o epocă mai târzie …

Monumentele arhitectonice din oraşele greco-romane din Dobrogea

Ruinele monumentale descoperite în oraşele pontice dovedesc, pe de altă parte, că şi în aceste …

Dobrogea în timpul stăpânirii romane

Prin poziţia sa geografică şi strategică, Dobrogea romană constituie un adevărat bastion, a cărui importanţă …

Distribuţia proprietăţii în Dobrogea romană

Aşa cum s-a amintit mai sus, în satele din Dobrogea romană au apărut un mare …