Emil Brumaru

Emil Brumaru (1 ianuarie 1939, Bahmutea, judeţul Tighina, Basarabia) - poet. Este fiul Elisabetei (născută Trelea) şi al lui Grigore Brumaru, funcţionar la CFR. După absolvirea Liceului Naţional din Iaşi (1955), urmează, tot acolo, cursurile Facultăţii de Medicină Generală, devenind medic în 1963 şi profesând medicina, timp de doisprezece ani, la Dolhasca (mică localitate, nod feroviar lângă Fălticeni). Primele versuri îi apar în decembrie 1966, în revista „Luceafărul”.

Debutul editorial are loc în 1970, cu volumul Versuri, distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor. Se alătură, la sfârşitul anilor ’60, „grupului oniric” (care îi reunea pe Leonid Dimov, Dumitru Ţepeneag, Vintilă Ivănceanu etc.). Din 1983, a lucrat, timp de doisprezece ani, în redacţia revistei ieşene „Convorbiri literare” (corector la început, mai târziu redactor, redactor-şef adjunct). A colaborat la „Luceafărul”, „Amfiteatru”, „Tribuna”, „Steaua”, „Familia”, „Argeş”, „Echinox”, „Convorbiri literare”, „România literară” (revistă în care ţine, din 1992, rubrica „Cerşetorul de cafea”) etc. Este laureat al Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” (2002).

Aparent, într-o primă instanţă, poezia lui Brumaru s-ar situa în filiaţia liricii de contemplaţie domestic-bucolică ori gospodăresc-intimistă a unor simbolişti şi postsimbolişti români din primele decenii ale veacului al XX-lea. S-a vorbit şi despre descendenţa sa din George Topârceanu, legat de modul de a produce „suprarealitatea afabilă, plutitoare, plină de deliciile spiritului îndulcit, melancolizat” (Gheorghe Grigurcu); s-a remarcat afinitatea dintre o Elegie din volumul de debut („O, vechi şi dragi bucătării de vară, / Simt iar în gură gust suav de-amiază / Şi în tristeţea care mă-nconjoară / Din nou copilăria mea visează: / Ienibahar, piper prăjit pe plită, / Peşti groşi ce-au adormit în sos cu lapte, / Curcani păstraţi în zeama lor o noapte / Spre o delicateţe infinită, / Ciuperci cât canapeaua, în dantele, / Icre cu bob bălos ce ochiu-şi cască / Aluaturi tapisate crescând grele” etc.) şi Cămara cu fructe a lui Ion Pillat; în fine, poetul a fost asemuit uneori cu Benjamin Fundoianu, versuri precum „Din staule dulci de-amintire / Viţeii ne cheamă cu muuu, / Copacii-şi procură jobene / Şi mor eleganţi” etc. autorizând, ce-i drept, analogia, şi, mai ales, cu Francis Jammes (poezia micilor vieţuitoare, inofensive şi umile, contemplate cu atenţie binevoitoare, în cadru bucolic etc.).

Pe de altă parte, se pot percepe şi ecouri din Max Blecher, dar şi din poezia „dinamitardă” a „generaţiei războiului”, îndulcite însă, acestea din urmă, prin fixarea în derizoriu şi parodie. Ca şi, fără îndoială, „trimiteri” la Tudor Arghezi şi Ion Barbu. Totuşi, aceste afinităţi ori coincidenţe nu dau seama integral de panoplia şi maniera poetului, din care răzbat incontestabil accente goliardice, uneori villoneşti, mai ales în neruşinat-candidele epitalamuri, irmoase ori invocaţii erotice. Oricum, nu în asemănări ori filiaţii stă valoarea poeziei lui, ci în originalitatea extrem de rafinată a „formulei”. În pofida „modestiei” aparente, a caracterului „insignifiant”, aşa-zis mărunt, anodin şi intimist al tematicii, a candorii angelice a liricii sale, Brumaru ocupă în tabloul poeziei româneşti postbelice un loc important. Excelenţa versificaţiei, frumuseţile lexicului, consistenţa imaginii nu explică în sine şi întru totul importanţa incontestabilă a poetului.

La originalitatea şi valoarea liricii sale participă substanţial inteligenţa temperatoare a hedonismului pătimaş, autoironia, „parodia” omniprezentă şi afectarea hâtră, candoarea - mimată şi efectivă, într-o formulă sofisticată -, fascinaţia îmbătătoare a anodinului şi „privatului”, magnificarea derizoriului, cu poftă şi cu chef, până la săvârşirea unui „salt” - relevant şi grav - la nivelul ontologicului. O viziune panerotică, o senzualitate generalizată îi este specifică acestui poet care trăieşte „ o voluptate parodică a miracolului, într-un univers al intimităţii pus în rama parodiei, dar cu o substanţă ce exultă în continue miracole diafane şi candide” (Alexandru Cistelecan).

Descoperind, prin contemplare intensivă şi jubilatorie, feericul şi paradisiacul în sânul cotidianului, el e, prin excelenţă, poetul „spaţiului închis”, securizant şi liniştitor, în sensul definit şi aprofundat de criticul Valeriu Cristea (un „record” de „spaţiu închis” fiind oferit chiar de titlul unuia dintre volume: Dintr-o scorbură de morcov, 1998).

Se pot remarca şi accente urmuziene, ca şi elemente din patrimoniul - extins - al „onirismului”, căruia poetul i s-a raliat. Predomină însă originalitatea, imediat sesizabilă la parcurgerea oricărui poem. Iată, de pildă, un eşantion de glorificare a obiectului gospodăresc banal (în speţă, un dulap): „Dulap obscur, în tine arde-un înger / Îmbobocit pe râşniţi de cafea, / Visând piper rotund şi zahăr cubic, / Fără să-ţi ştie taina nimenea. // Ouă adânci cu-amiezi sub coaja fină / Tu-ascunzi tăcut, miresme ce le ierţi, / Dulci farfurii cu sufletul ca roza / De parfumat lângă mari peşti inerţi.”

Altundeva, poetul adresează patetice invocaţii unor entităţi reputat prozaice: „O, magazii de mărfuri! / O, sfecle vechi de zahăr!” Consemnarea unui acces de jubilatorie frenezie olfactivă sună astfel: „Subţire şi isteric piperul mă înţeapă, / Un miros greu de pâine mă mângâie pe mână, / Parfumuri moi şi albe din maldăre de lână / Şi-n toate, unsuroasă, aroma grea de ceapă. // Miroase a rugină şi-a apă clocotită. / E ceaiul. Ascuţime stridentă de lămâie” etc.

Iată şi o secvenţă dintr-un poem Despre ce mai ştiu motanii: „Noi ştim că există fântâni / Cu buze umflate şi moi /  / Şi-n perii păianjeni bătrâni, / Şi-un hău nesfârşit în butoi / Şi bile de apă ce vor / Pe-ascuns să ne intre-n urechi, / Mereu ne-aţin calea, în zori, / Melci putrezi şi râme străvechi.” „Discursul îndrăgostit” al poetului e polimorf, fie ludic, candid şi ghiduş, fie, alteori, afectat impudic, salvat de la trivialitate de ironia şi candoarea de fond: „De ce nu vrei să-nnebuneşti, la ora cinci / După-amiază, când e atât de bine, / Şi în sufrageriile adânci / Să faci pe preşuri tumbe dulci cu mine”; „Ţi-e trupul scos din muzici / De flaute subţiri / De-aceea de popoul / Tău singură te miri // Că ţi-i atât de mare / Şi-atât de despicat / Când iese lin din rochii / Pe-o margine de pat // Şi de ruşine-obrajii / Şi fesele-ţi se fac / Mai roşii decât floarea / Cea roşie de mac...”; „Sufletul meu blând ca boul / Care-ţi rumegă furoul / Sufletul meu zvelt ca renul / Care-ţi ia-n coarne sutienul, / Sufletu-mi crud ca coioţii / Care-ţi ronţăie chiloţii”; „Azi e joi, mâine e vineri, / Lasă-mă, fără reţineri, / Să-ţi scot izmenuţele, / Sărutu-ţi mânuţele, / Ca să-ţi văd iar soarele, / Sărutu-ţi picioarele / Cu razele-n cârlionţi / Şi-apoi să mă-mpuşc c-un glonţ: / Piuuuuuuuu......./Pe lume să nu mai fiu”; „Mladă Madă, / Vin’ şi adă / Trupul tău precum o spadă, / Cu sânii mari şi de pluş / De o parte şi de alta / De tăiuş. / Şi mai adă, / Mladă Madă, / Ceea ce-i şi stuf şi baltă / Dulce / între craci lungi, de m-aş duce / Ca pe-un drum, pe ei, o viaţă / Să ajung, spre dimineaţă / Când mi-e frig, / La rozvânătul cârlig, / Sufletul să mi-l atârn: / Zbârrrn !!!”

Se cuvine subliniat că, în pofida demonstraţiilor de lascivitate, poetul nu devine niciodată obscen, lirica sa, chiar atunci când e afectat licenţioasă, echivalând cu un „rit purificator” (Lucian Raicu). Dacă nu se poate spune că ar fi propriu-zis un „poet fără evoluţie”, trebuie observat că la el „evoluţia” e discretă, greu sesizabilă, rezidând mai degrabă în fine modulaţii de ton ori în focalizarea „tematică” variabilă, decât în prefaceri radicale de viziune şi manieră. Câte un „personaj” - cum ar fi „detectivul Arthur” şi Julien Ospitalierul (preluat din Trois contes de Flaubert), parţiale alter ego-uri ale eului liric, dar şi, cu „partituri” mai mici, Reparata şi Pirata - e reluat în mai multe volume.

Printre piesele versificate, Brumaru strecoară uneori şi mici naraţiuni fanteziste, aşa-zis în proză, de fapt tot poeme, în ultimă analiză: sunt compuneri onirice asemănătoare - dar vag, rămânând originale - cu povestirile din primele volume ale lui D. Ţepeneag. S-a presupus şi că refugierea în ludic şi hedonism ar fi fost o formă de evaziune în faţa somaţiei agresive a „istoriei”, în timpul regimului totalitar. Se poate obiecta că, totuşi, există poeţi „evazionişti” în orice timpuri istorice, chiar sub regimuri democratice, nu oricine e „obligat” să cânte politicul sau, pieptiş şi explicit, să interogheze existenţialul.

E foarte probabil că, născut cu 20 de ani mai devreme ori mai târziu, poetul s-ar fi exprimat într-un mod asemănător cu cel care l-a consacrat. Pe de altă parte, o poezie ca a lui Brumaru se dovedeşte până acum mai durabilă decât unele producţii convenţionale ale unui modernism solemn-înfiorat, care datează. Dintre contemporani, poetul a fost asemănat, sub diferite raporturi, cu Leonid Dimov, Marin Sorescu, Şerban Foarţă, Petre Stoica şi Mircea Ivănescu (ar mai putea fi adăugaţi George Almosnino şi Constantin Abăluţă), faţă de care însă, după cum a remarcat judicios Alex. Ştefănescu, diferă totuşi sensibil.

„Că lirica lui Emil Brumam are un caracter panerotic, e o propoziţie inatacabilă. Lascivitatea, jocul amoros, aşteptarea adoratei, dilemele sentimentale alcătuiesc hrana sa cea de toate zilele, ca şi viziunea corespunzătoare unor asemenea trăiri, conţinând extrapolarea crosului asupra obiectelor „îndrăgostite", asupra iatacului, asupra peisajului de provincie şi a mirabilelor „bucătării de vară", asupra grădinilor de zarzavat, magaziilor, cişmelelor şi, nu în ultimul rând, asupra savorii gastronomice, născătoare de „dulci ispite”. Un soi de atracţie senzuală polarizează mai toate elementele realului în funcţie de un centru libidinal, în jurul căruia ele plutesc cu graţie, cu un aer de necurmat vis, precum într-un balet feeric.” (Gheorghe Grigurcu)

Opera literară

  • Versuri, Bucureşti, 1970;
  • Detectivul Arthur, Bucureşti, 1970;
  • Julien Ospitalierul, Bucureşti, 1974;
  • Cântece naive, Bucureşti, 1976;
  • Adio, Robinson Crusoe, Bucureşti, 1978;
  • Dulapul îndrăgostit, postfaţă Alex. Ştefănescu, Bucureşti, 1980;
  • Ruina unui samovar, Bucureşti, 1983;
  • Erotice, Bucureşti, 1997;
  • Dintr-o scorbură de morcov, cu ilustraţii de Răzvan Luscov, Bucureşti, 1998;
  • Poeme alese. 1959-1998, Braşov, 2003;
  • Opera poetică, I-II, Chişinău, 2003.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …