Emil Botta

Emil Botta (15 septembrie 1911, Adjud, judeţul Vrancea - 24 iulie 1977, Bucureşti) - poet, prozator şi publicist. Este al doilea fiu al Aglaei (născută Francisc sau Franceschi), de origine corsicană, şi al lui Theodor Botta (Botha), descendent al unor nobili maramureşeni. Tatăl, apropiat de memorandişti, trece în Regat pentru a-şi putea lua, la Iaşi, licenţa în medicină.

Botta trăieşte la o vârstă fragedă ororile războiului, tatăl plătind cu viaţa, în 1921, abnegaţia faţă de răniţi. Şcoala, începută la Adjud şi continuată la Câmpulung, în Muscel, unde mama e directoarea unui orfelinat, nu-l atrage. La 15 ani, adolescentul părăseşte casa părintească, plecând la Bucureşti, pe urmele fratelui mai mare, Dan Botta, de care va fi extrem de legat sufleteşte toată viaţa. Îşi va lua totuşi bacalaureatul, probabil la Cluj, şi va urma între 1929 şi 1933 Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti, clasa Ioan I. Livescu.

În 1929, debutează cu versuri în „Bilete de papagal”, care îi mai publică alte poezii şi o schiţă. Colaborează frecvent, pe teme legate de cinema, la „Vremea” şi cu eseuri, proză şi versuri la „România literară”. Semnează şi în revistele scoase de colegii de generaţie: „Caravana”, „XY”, „Cristalul”, „Ulise” şi „Discobolul”. Anunţa acum o plachetă - scrisă împreună cu David Werner (M. Dan) şi Corneliu Temensky - , un volum de poezii, o piesă de teatru şi romanul Meridian, din care publicase fragmente în „România literară”.

După absolvirea Conservatorului, tânărul actor îşi urmează profesorul la Chişinău, unde, se pare, nu a reuşit să joace. Anii 1933-1937 sunt pentru el ani de boemă artistică, minată de puternice angoase. Face parte, împreună cu Arşavir Acterian, Pericle Martinescu, Horia Stamatu etc., dintr-un grup ce-şi zice „Corabia cu rataţi”, al cărui salut - „Oisive jeunesse!” - era un vers din Arthur Rimbaud. Totuşi, se dovedeşte foarte activ: îşi reia colaborarea la „Vremea”, unde va publica până în 1938, mai iscăleşte în „Credinţa”, „Meridian”, „Litere”, „Reporter”, „Facla”, „Arta şi omul” şi „Ideea românească”.

În ultima revistă apare ciclul de poezii Marele păianjen, semnalat elogios de Eugen Ionescu şi devenit nucleul unui volum prezentat la concursul Editurii Fundaţiilor Regale pentru tinerii scriitori needitaţi. Premiat, Întunecatul April este tipărit în 1937. Un an mai târziu, Editura Vremea scoate volumul de „nuvele” Trântorul, în acelaşi an, Botta debuta pe scena Teatrului Naţional în dramatizarea Suferinţele tânărului Werther. Rolurile intepretate în perioada următoare îi vor aduce consacrarea ca interpret de dramă. Concomitent, dă în „Universul literar” şi în „Revista Fundaţiilor Regale” ample cicluri care vor forma volumul Pe-o gură de rai (1943).

După război, scriitorul îşi încetează practic activitatea, actorul, în schimb, şi-o intensifică, dând roluri memorabile, în teatru şi în film, fiind distins cu Premiul de Stat. Pe scenă, e o apariţie inconfundabilă. Fără să denatureze personajele, el le împrumută întotdeauna o intensitate a trăirii la limita calcinării. Hieratic în gest şi vorbă, fără teamă de a trece drept manierist, creează în juru-i un spaţiu singular de aristocraţie intelectuală, de poezie dureroasă.

Apogeul carierei actoriceşti coincide cu redescoperirea scrierilor sale literare, care sunt reeditate - Poezii (1966) şi Trântorul (1967) -, nu însă fără remanieri uneori substanţiale. Chiar în aceste condiţii, cele două volume sunt o revelaţie pentru tânăra generaţie, aflată în plin efort de a se rupe de proletcultism. Poezii vechi, pe care le rescrie, dar şi altele noi îi sunt publicate în „Gazeta literară”, „România literară”, „Luceafărul”, „Ramuri”, „Tomis”, „Viaţa românească”, „Contemporanul”, „Steaua”, „Flacăra” etc. De sub tipar ies volumele Versuri (1971; reeditare a celui din 1966, completat cu ciclul Vineri), Poeme (1974, în colecţia „Cele mai frumoase poezii”) şi Un dor fără saţiu (1976), conţinând creaţiile noi. Poetul se stinge din viaţă în urma unui stop cardiac.

Până în 1936, în activitatea lui Botta ponderea cea mai importantă o are publicistica. Aceasta, fie că se ocupă de film şi de slujitorii săi, fie de literatură ori de chestiuni culturale şi filosofice, relevă un orizont larg şi înclinaţie speculativă. Scriitura este alertă, concisă, de o remarcabilă precizie plastică. Uneori, sentinţele, paradoxurile, turnura paratactică, expresiile încifrate şi simbolurile dau textului tensiune ideatică şi o polifonică obscuritate. Pentru Botta, creaţia - cinematografică ori literară - e rodul unei „căutări interioare” mijlocite de inteligenţă. Nefiind simplu mimesis, având ca esenţă „minciuna”, iluzia, arta trebuie să depăşească „limitele posibilului şi ale ponderabilului”, să surprindă „spiritul ascuns al lucrurilor”.

Câteva eseuri aduc în prim-plan probleme existenţiale, în Elogiul ipocriziei, autorul afirmă că propriul eu este „vacant, reflex al nenumăraţilor alţii care îl domină”; starea permanentă este ipocrizia, în sensul originar al termenului grecesc, iar sursa de suferinţă nu e doar criza de identitate, ci şi probabilitatea, foarte mare, a instalării ipostazei abjecte sau criminale.

Alte eseuri - Notă asupra agoniei, Despre moartea apropiată şi Un motiv ocult al tăcerii - dezvoltă ideea morţii, dezvăluind contactul cu filosofia lui Soren Kierkegaard. Luciditatea şi francheţea sunt duse aici până la autoflagelare, ca şi în confesiunile din interviuri şi răspunsuri la anchete. Timpul interior se constituie din „ore negre, ore absurde”, singurele dedicate literaturii. Determinat astfel de „exasperare”, „dezgust şi consternare”, scrisul e un act magic, echivalent cu o sinucidere, dar şi cu o „îngrozitoare farsă”, câtă vreme eul continuă să existe.

Versurile publicate de Botta între 1929 şi 1936 relevă căutarea unei forme care să concilieze puternicul impuls liric, pudoarea funciară, precum şi tendinţele poeziei moderne, îndeobşte antilirice. Este încercat mai întâi un registru epico-descriptiv, cunoscut din câteva argheziene „flori de mucigai”, dar şi din unele texte ale suprarealiştilor, apoi un altul, mai apropiat de ermetismul barbian. Părăsite, aceste modalităţi vor furniza elemente în structurarea formulei originale din Întunecatul April.

O frapantă noutate o constituie aici emergenţa eului empiric în eul liric şi intensitatea emoţiei, comparabilă doar cu aceea din bacovianul Plumb. Sensibilitatea reacţionează la acel misterium tremendum pe care-l reprezintă moartea, la propriul ego multiplicat, „ipocrit”. Alături de angoasă, în care se aliază groaza şi repulsia, survine şi o tentativă de apărare, de „fermecare” a monstruos-straniului, de convertire a lui în familiar locuibil.

Discursul liric exploatează principiul teatrului în teatru: eul joacă rolul unui actor ce interpretează fie o partitură gravă, romantică, fie una comică, a unui „biet arlechin speriat de moarte”. Jocul lipsit de naturaleţe, excesiv de „teatral”, indică mistificarea şi obligă la un permanent du-te-vino între semn şi sens. Alternarea stilului poetic „înalt”, demistificat prin şarjare, şi a celui popular sau colocvial erodează inerţiile lingvistice şi deschide drum polisemiei. Atât în secvenţele grave, cât şi în cele „umoristice”, intervine o imagistică de o rară plasticitate, la rândul ei, terifiantă şi derizorie.

Astfel, în cele 83 de poeme se perindă o sumedenie de dramatis personae: eul liric, cu dublurile şi măştile sale (Ulise, Dionysos, „palidul ucigaş”, „şmecherul crai”, „leneşul” etc.), Moartea şi mesagerii ei (Miss Anabell, „mândra cu coasa”, „întunecatul April”, „craiul Amurg”), Dumnezeu (Tatăl, Adonai, dar şi „Marele Fariseu”), precum şi o figuraţie măruntă, proliferată oniric. Multitudinea acestora, antrenarea lor în scenarii ce se pot reduce Ia hăituire, fugă, evadare, întâlnire periculoasă etc. conferă poemelor o frenezie halucinantă, un dionisiac nemaiîntâlnit, în Întunecatul April se naşte, sub aparenţe ludice, fanteziste, o veritabilă mitologie.

Masivul volum Pe-o gură de rai aduce un lirism decantat, cu o exteriorizare mai amplă şi mai directă a unui lăuntru mai adânc, într-o altă alchimie verbală. Textul se structurează acum ca „document” (Documente asupra melancoliei) ori „comentariu” (Comentariu la o viaţă pierdută). Stările lirice fugitive, visele, viziunile delirante sunt înregistrate şi, ca în „dicteul automat” al suprarealiştilor, frazele devin eliptice, poemele iau uneori un aspect fragmentar, descusut, chiar de colaj, lăsând un larg spaţiu de joc ambiguităţii.

Pe de altă parte, eul liric îşi interpretează trăirile, fie explicit, fie implicit, cu ajutorul analogiilor ce relevă o experienţă secundă, culturală, în acest sens, ca un poeta artifex, Botta îşi constituie un lexic aparte, din surse variate, şi e atent la valorile plastice şi muzicale, cizelând câteodată adevărate secvenţe de poezie „pură” (Trif nebun). Împreună, „documentele” şi „comentariile” deschid o fereastră spre o psihe perfect individualizată, ce trăieşte cu maximă intensitate tragismul condiţiei umane. Eul liric se autoportretizează prin „dorul fără saţiu”, nestinsul alean şi visarea „unei planete pierdute”, prin stări contemplative deci, dar şi prin „nepace”, prin febrilă căutare, o ascensiune eşuată şi reluată sisific. Chinul şi absenţa lui se succed cu repeziciune, coexistă sau, atingând apogeul, iau fiecare atributele celuilalt, devenind, ca la Eminescu, „chin dulce” şi „farmec dureros”.

Fundamentală este percepţia existenţei îndreptate inexorabil spre „amurg”, al cărui potir e „plin cu otiave”. Acum, moartea nu mai apare ipostaziată, iar scenariile de hăituire cedează pasul unui alt topos, al chemării thanatice, îmbrăcând forma soliei mute, neutre, dar şi a îmbierii cvasierotice ori a imperativului brutal (Oberon). Nefiinţa este prevestită şi de peisajul celest nocturn (De caelo, Seraphita), dar mai ales de cel autumnal (Brumariul, Rob Codru, Muza tragică, Toamnă, trimisul).

Specifică e melancolia, ce seamănă tot mai mult cu jalea grea din doinele populare. Delicateţea suavă, compătimirea, duioşia învăluie acum codrul „frate” şi „tată”, muntele „uncheş”, pământul „văr” etc. E un fel de fraternizare franciscana, ce corodează solipsismul iniţial, existenţa însăşi încetând a mai fi pură negativitate. Ca urmare, tonul elegiac câştigă teren, regretate fiind clipa pierdută „în valea delicatului Prier” (Clipei), „timpul mierlei” (Preistorie), tinereţea (Doamna Seara, Către Fantazio). Dar resuscitarea trecutului pregăteşte, totodată, accesul la sublimul lumii prezente. Fervori, nebănuite odinioară, aproape extaze sunt declanşate de „căprioara cu aripi nevăzute” (Căprioara), de „cerbul din vremea lui Gelu” (Cerb), de privighetoare (Trif nebun, Filomela), de „măiastră cu trupuşoru-n fum” (Măiastră) ori de Elisafta.

Ivită din nou, certitudinea dispariţiei brutale (Nu cules ci smuls) se împleteşte şi cu o încuviinţare fatalistă, mioritică (Dintr-o iarnă). Cu toate acestea, eludând „otrăvurile amurgului”, sufletul „se visează nemuritor” (Veniţi, adieri) sau „tânăr, iluminat, fericit” (Descrescendo). Concomitent, se produce o erupţie a religiozităţii, căci sublimul naturii este interpretat ca „o gură de rai”, adică adeverire a divinităţii şi posibilitate de mântuire. E parcursă întreaga scară de reacţii, de la nerăbdarea frenetică (Psyche) la jubilaţia apropiatei sosiri (Pandora, În cer, în alt sat), de la aşteptarea exasperată (Cetele, Morgana) la conştientizarea depărtării (Revederea din parc, Drumul).

Survine însă şi tăgăduirea învierii (Al nopţii) şi chiar a divinităţii (În munţi), deodată cu disperarea, concretizată în viziuni de coşmar (Anacreontică, Humorescă) şi în autoportrete caricaturale, autopersiflante (Cavalerul cu melc de aur, Satiră duhului meu, Priveghi). Şi acestea capătă un pandant, constituit din viziuni epurate, fără nici o tuşă subiectivă (Stampă), ori de acelea în care eul liric devine exponent al comunităţii naţionale, resuscitând figurile ei emblematice - Gelu, „Bărbat Voievodul”, Dragoş, Mihai Viteazul, Horea, Avram Iancu. Prin bogăţia tropismelor sufleteşti, comunicate într-un limbaj de o rară expresivitate, Pe-o gură de rai stă între marile cărţi româneşti de poezie. Reeditate în 1966, primele două volume de versuri ale lui Botta suportă modificări (texte eliminate, pasaje, titluri schimbate etc.).

Ca urmare, frenezia dionisiacă din Întunecatul April e întru câtva potolită, insolitul e domesticit şi se infuzează o doză de optimism conjunctural. Uneori, intervenţia este totuşi un act creator, limbajul devenind mai criptic, mai aluziv. Aceeaşi situaţie o are şi ciclul Vineri (1971), cât priveşte textele vechi. În cele noi, subzistă spaima de neant, precum şi „vedeniile” minţii „rătăcite într-un dor de o infinită măreţie” (Pământ), dar forma e mai puţin frapantă.

Mitologia poetului se îmbogăţeşte cu o figuraţie alegorică - „Păpuşarul” scoţând din lada sa tot ce a intrat în nefiinţă, „Ghinărar Marjori”, comandant al invadatoarei oşti de omizi, „Balaşul, Zamfirul, Berlantul”, trei lupi vizitatori, „Not, uriaşul de-o palmă” ce „aduce pierzania”, „leoaica-ciocârlie” şi, mai ales, mierla, interlocutor gratii, muză, dar şi autor fictiv, pe seama căruia se pun multe „istorii”. Aceste făpturi par mai puţin participanţi la un rit sacrificial, cât purtători ai unui mesaj oracular.

Titlul ultimei cărţi de versuri, Un dor fără saţiu, reluat de la poemul ce deschidea Pe-o gură de rai, ar putea sugera o revenire la gama trăirilor de acolo. În fapt, dominantă rămâne pătimirea cauzată de finitudinea fiinţei umane caracterizate de insaţiabilitate existenţială, fiind utilizate unele modalităţi vechi, duse acum la ultimul rafinament şi prin apropierea de folclorul magico-ritualic autohton.

Înţelegerea vulnerabilităţii în faţa „îngerului Exterminator” (Alei) are drept consecinţă înmulţirea expansiunilor lirice de tipul lamentoului, al cuvântului testamentar şi al rugăciunii. Acestea formează substanţa unor poeme încadrabile în lirica propriu-zisă „a eului” (Patria, Denis cel Scurt, La moartea lui Zed, Ruga fericitului autor) ori în aceea „a măştilor” (Bocetul lui Ion Vodă Armanul mai numit şi cel Cumplit), dar constituie şi secvenţe în poeme dramatizate sau descriptiv-narative (Monos, Glasul Petrului Cercel, Dormind, Iberia). Atenuarea lirismului, disimularea lui se vădesc şi în zugrăvirea unor „întâmplări nelumeşti”, a unor întâlniri în spaţiul visului ori al halucinaţiei, sub formă de joc dramatizat, dialog esenţializat.

Numite de autor „nuvele”, naraţiunile din Trântorul au fost considerate la apariţie mai degrabă poeme în proză sau chiar creaţii lirice. Scrise din perspectiva personajului central, care, purtând cognomene diferite (Fluieră-Vânt, Trântorul, Mielu etc.), este mereu autorul, ele înfăţişează viaţa lăuntrică a unui „suflet ce se dizolvă”. Sub impactul unei tensiuni insuportabile, se trece de la momente de acută luciditate la altele de delir, într-o confesiune de o sinceritate cvasimasochistă, în ciuda multiplelor procedee eufemizante.

Este reprezentarea unei lumi dematerializate („prefăcută în umbră”), degradate (devenită „mocirlă”), în care se inserează „irealul halucinaţiei”, fantasticul. Spaţiul în care se mişcă eroul, aparţinând capitalei sau oraşului de provincie, este când ostil, scenă a unor fenomene apocaliptice („furtuna sinucigaşilor” în Mab, canicula sahariană în Râsul tăcut, „vremea ce jupoaie de viu” în Cel mai tare), când leşios, pestilenţial, provocând oroare. Oamenii înşişi, inclusiv eroul, au „sufletul ştampilat de miasmele rovinei”.

Zugrăviţi în tuşe violente, expresioniste, arheologul şi jucătorii de şah din Mab, „dolihocefalul” din Râsul tăcut, „Cap de pasăre” din Terra incognita etc. alcătuiesc o umanitate coruptă şi, în acelaşi timp, sunt întrupări ale demonului, meschin, însă nu mai puţin puternic. Oniricul şi fantasticul potenţează această lume, îi amplifică înţelesurile. În Trântorul, o vizită de câteva zile în oraşul natal se dilată sub incidenţa visului, devenind o călătorie lungă în rai şi în iad.

Un fenomen de dedublare trăieşte protagonistul în Timpul cel prielnic, scriitor, autor al romanului Refugiu, în care Brutus, alter ego şi proiecţie fictivă, se revoltă şi îşi neagă creatorul, cu a cărui iubită fuge în cele din urmă. Într-o expresie nudă sau într-una travestită când în detaşare impersonală, când în simulare a jocului factice, funambulesc, totul stă aici sub semnul sentimentului tragic al existenţei. Angoasa morţii, a neantului, evanescenţa vieţii, criza de identitate, imposibilitatea comunicării apropie eroul lui Botta de personajele literaturii existenţialiste.

„Poet pe scenă, Emil Botta e actor în poezie: în acest sens s-a vorbit pe drept cuvânt despre teatralitate la el. Joacă un singur rol (pe al lui însuşi), dar travestindu-se mereu, punându-şi o mască, declamând monologic. Furişat sub travesti, poetul se lasă pradă viziunilor sale himerice. Ca să se exprime, sentimentul are nevoie la el de costumaţia teatrală, de spiritul imaginar al unei culturi, de lemnul scenei sub picioare, de mască.” (Nicolae Manolescu)

Opera literară

  • Întunecatul April, Bucureşti, 1937;
  • Trântorul, Bucureşti, 1938; ediţie îngrijită şi prefaţă de Ovid S. Crohmălniceanu, Bucureşti, 1967;
  • Pe-o gură de rai, Bucureşti, 1943;
  • Poezii, prefaţă de Petru Comarnescu, Bucureşti, 1966;
  • Versuri, Bucureşti, 1971;
  • Poeme, Bucureşti, 1974;
  • Un dor fără saţiu, Bucureşti, 1976; ediţia II, Bucureşti, 1978;
  • Poezii, I-II, ediţie îngrijită de Aurelia Batali, prefaţă de Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1979;
  • Scrieri, vol. I-II, ediţie îngrijită de Ioana Diaconescu, prefaţă de Alexandru Piru, Bucureşti, 1980; vol. III, ediţie îngrijită şi prefaţă de Doina Uricariu, Bucureşti, 1987;
  • Un dor fără saţiu, ediţie îngrijită şi postfaţă de Doina Uricariu, Bucureşti, 1991;
  • Trântorul, ediţie îngrijită de Ileana Mălăncioiu, Bucureşti, 1993.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …