Elita liberală românească în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea

Concept, origini, trăsături

Elita, în sens general, este grupul oamenilor „aleşi” sau al „celor mai buni” dintr-o comunitate, creatori de valori, care se remarcă prin calităţile lor - instrucţie, talent, origine, avere etc. Elita reuneşte persoanele care influenţează sau participă direct la elaborarea deciziilor economice, sociale şi politice într-un stat. Membrii săi ocupă poziţii importante în economie, în societate, în viaţa culturală şi religioasă, în virtutea cărora se implică în viaţa politică. Aceleaşi trăsături le-a avut şi elita românească în secolul al XIX-lea. De fapt, din cauza deosebirilor de opinii în privinţa căilor de modernizare a României, se poate vorbi de două elite: cea conservatoare şi cea liberală.

Ideile liberalismului erau cunoscute în Principate cel puţin de la începutul secolului, dar elita liberală s-a afirmat o dată cu revoluţia de la 1848, activitatea sa începând să dea roade după Unirea din 1859. Prefacerile economice şi sociale din această perioadă au influenţat structura şi ideologia elitei politice: reprezentanţii marii boierimi, dar şi ai celei mici şi mijlocii au adoptat o conduită burgheză şi principiile politice liberale. Aşa s-a întâmplat cu familiile Rosetti, Sturdza, Kretzulescu, Câmpineanu, Golescu, Ghica, Brătianu, Kogălniceanu.

Majoritatea liberalilor proveniţi din aceste familii aparţineau intelectualităţii româneşti. Ei îşi făcuseră studiile în străinătate, de unde au preluat instrumentele teoretice ale politicii liberale, devenind astfel principalii promotori ai noii ordini sociale, dar şi noua putere capabilă să menţină această ordine stabilă şi dinamică. Există deci o legătură strânsă între intelectualitatea românească şi crearea României moderne, întreaga ordine politică, precum şi exercitarea puterii în stat, reprezentând opera elitei intelectuale româneşti de la jumătatea secolului al XIX-lea.

Elita liberală Studii în străinătate
Petre S. Aurelian Studii superioare - Grignon (Franţa)
Ion C. Brătianu Şcoala Politehnică - Paris
Dumitru Brătianu Facultatea de Drept - Paris
Ion I.C. Brătianu Şcoala de Drumuri şi Poduri - Paris
Ion Ghica Conservatorul de arte şi meserii - Paris
Alexandru G. Golescu Şcoala Politehnică şi Şcoala centrală de arte şi meserii - Paris
Dimitrie A. Sturdza Studii universitare de economie la Gottingen, Freiburg, Jenna, Munchen, Bonn, Berlin
Ion Bălăceanu College de France
Eugeniu Carada College de France
Spiru Haret Doctor în matematică - Paris
Mihail Kogălniceanu Studii - Universitatea din Berlin
Nicolae Kretzulescu Doctor în medicină - Paris
Mihail Pherekyde Licenţă în litere la Sorbona; Doctor în drept la Paris
C.A. Rosetti Cursuri College de France

Aproape fără nici o împotrivire, rangurile boiereşti au fost desfiinţate prin Convenţia de la Paris din 1858. Aparent, boierimea şi-a încheiat rolul social şi politic, clasa politică fiind de acord în majoritate cu aceleaşi principii ale liberalismului. În realitate, anularea titlurilor nobiliare nu a produs schimbări majore în economie, influenţa boierilor deveniţi moşieri decurgând din marile proprietăţi de pământ.

Până la 1900, independenţa economică a oamenilor politici liberali era asigurată de proprietăţile funciare. Abia după 1880, când s-a înfiinţat Banca Naţională a României, şi mai ales după 1900, se poate vorbi de o oligarhie financiară şi industrială liberală. Elita liberală românească participa intens la viaţa culturală şi mondenă a societăţii. În 1865, se înfiinţa societatea „Ateneul Român”, având preşedinte pe Petre S. Aurelian, care-şi propunea să ridice nivelul de cunoştinţe ştiinţifice şi artistice şi să dezvolte conştiinţa civică a românilor.

Un punct de atracţie al elitei politice româneşti îl reprezenta Societatea „Jockey-Club”, înfiinţată în 1875 la Iaşi şi la Bucureşti. Aici se reuneau atât liberali, cât şi conservatori, membrii clubului putând fi caracterizaţi prin pasiunea faţă de caii de curse, dar şi prin conştiinţa apartenenţei la elita vremii. Mulţi dintre membrii elitei liberale au aderat la lojile masonice, mai ales în perioada paşoptistă.

Sunt cunoscute şi cazurile lui C.A. Rosetti, Ion C. Brătianu, Dumitru Brătianu, Ion Ghica, Ion Bălăceanu şi a multor altora. Însă, după 1866, aripa radicală reprezentată de I.C Brătianu şi C.A. Rosetti s-a retras din această organizaţie, ca urmare a opoziţiei dintre caracterul naţional pregnant al ideologiei liberale şi internaţionalismul francmasonic.

Elita liberală aparţinând perioadei moderne din istoria României a apărut o dată cu generaţia de la 1848, împărtăşind idealurile ei. Misiunea sa era aceea de a crea o burghezie naţională şi o doctrină liberală românească, capabile să construiască un stat puternic şi civilizat alături de celelalte naţiuni ale Europei.

Ion C. Brătianu (1821-1891)

Marele om politic român era descendentul unei familii boiereşti din judeţul Argeş. În 1841, a plecat la Paris, unde a urmat Şcoala Politehnică şi s-a implicat în mişcările studenţeşti cu caracter revoluţionar. Întors în ţară, a fost unul dintre personajele importante ale revoluţiei de la 1848. A urmat exilul, dar în 1857 a revenit în patrie şi a luat parte la luptele pentru unire, a fost deputat în divanul ad-hoc. Deşi a fost ministru în timpul domniei lui Cuza (1860), s-a îndepărtat de domnitor şi s-a numărat printre cei care l-au forţat să abdice. S-a ocupat personal de venirea în România a lui Carol de Hohenzollern.

În 1875, a fondat Partidul Liberal (mai târziu Partidul Naţional Liberal), pe care l-a condus până în 1891. A fost în mai multe rânduri ministru şi prim-ministru în perioada 1876-1888. Contemporanii l-au supranumit „fondatorul dinastiei de la Florica”, reşedinţa familiei Brătianu. Trei dintre fiii săi, Ionel, Constantin (Dinu) şi Vintilă, au continuat opera politică a părintelui lor.”

Ion I.C. Brătianu (1864-1927)

Fiul cel mare al lui Ion C. Brătianu a studiat la Liceul Sf. Sa va şi apoi la Şcoala de Drumuri şi Poduri din Paris. A devenit inginer şi a lucrat la construirea podului de la Cernavodă şi la calea ferată Bacău-Piatra Neamţ. A fost căsătorit cu Maria Moruzi şi apoi cu Eliza Ştirbey. Şi-a început cariera politică de tânăr, întâi ca deputat (1895), apoi ca ministru al lucrărilor publice (1901).

Din 1909 până în 1927, a fost preşedintele celui mai puternic partid politic din România - PNL. Prim-ministru într-o perioadă dificilă pentru România, 1914-1926, a impus intrarea României în război alături de Antantă. A reprezentat România la tratativele de pace de la Paris. Din nou şeful unui guvern liberal, în perioada 1922-1926, care a consolidat şi a modernizat România Mare. Deşi adversarii politici l-au acuzat de autocratism şi i-au reproşat tutela pe care o exercita asupra regelui Ferdinand, nu i-au putut contesta patriotismul şi calităţile de mare om politic.

Constantin A. Rosetti (1816-1885)

Fiul spătarului Alexandru Rosetti s-a născut la Constantinopol. A fost membru al Societăţii „Frăţia”, iar la 1848 unul din fruntaşii revoluţiei. În timpul exilului, a fondat la Paris ziarul „România viitoare”, iar la Bruxelles, „Republica română”. A militat pentru unire ca deputat în Divanul ad-hoc. Şi el a devenit adversar al lui Cuza, pe care l-a atacat în ziarele vremii, şi a fost unul din capii conspiraţiei de la 11 februarie 1866.

A făcut parte din coaliţia de la Mazar-Paşa, a fost de mai multe ori ministru, deputat şi chiar primar al Capitalei. În 1884, nefiind de acord cu I.C. Brătianu în privinţa reformei electorale, pe care o considera prea puţin democratică, s-a despărţit de vechiul său prieten şi a format o disidenţă în Partidul Naţional Liberal. C.A. Rosetti a fost unul din marii ziarişti ai veacului trecut. El a fondat „Pruncul român”, care a devenit apoi „Românul”.

Mihail Kogălniceanu (1817-1891)

Descendent al unei vechi familii boiereşti din Moldova, a beneficiat de o educaţie aleasă la Iaşi, în Franţa, la colegiul Luvunielle, şi la Universitatea din Berlin. Deşi o vreme a fost ofiţer, s-a preocupat de istorie şi literatură şi la 1840 a editat „Dacia literară”, iar trei ani mai târziu a devenit profesor de istorie la Academia Mihăileană. În 1845 a început tipărirea Letopiseţului Moldovei.

La 1848, a redactat un proiect de constituţie care i-a adus dizgraţia domnitorului Mihail Sturdza. Apoi s-a dedicat vieţii politice şi este cunoscută contribuţia sa la Unire. Prim-ministru în timpul domniei lui Cuza, a promovat cele mai importante reforme ale acestei epoci. A fost ministru în mai multe guverne liberale, dar cel mai rodnic mandat este cel de ministru de Externe, dintre anii 1877-1880, când România şi-a câştigat independenţa.

Eugeniu Carada (1836-1910)

Născut la Craiova, se trăgea dintr-o familie de boieri munteni după tată. A studiat dreptul şi literatura la College de France. A fost scriitor şi redactor la ziarul „Românul” în perioada 1860-1870. A fost curierul paşoptiştilor exilaţi. A îndeplinit unele funcţii publice şi a fost amestecat în mişcarea antidinastică de la Ploieşti (1870). A fost membru în consiliul de administraţie al Căilor Ferate Române (1883-1886), dar a rămas celebru datorită poziţiei pe care a avut-o în conducerea Băncii Naţionale din 1883, când a fost ales director, până la moartea sa. Adversarii politici l-au atacat necontenit, considerându-l eminenţa cenuşie a guvernelor lui I.C. Brătianu şi şeful „Ocultei”.

Dimitrie A. Sturdza (1833-1914)

Era fiul marelui vornic Alexandru Sturdza şi descendent al unei familii care dăduse Moldovei doi domni. A fost căsătorit cu Zoe Cantacuzino, nepoată de soră a lui Ion Ghica. Cariera sa politică a început în 1857, ca secretar al Divanului ad-hoc din Moldova. A slujit pe Alexandru Ioan Cuza ca secretar particular, dar i-a devenit mai târziu adversar. A ocupat fotoliul de ministru mai multe guverne liberale.

În 1895, după moartea lui Ion C. Brătianu, a devenit prim-ministru şi şeful Partidului Naţional Liberal, pe care l-a condus până în 1908, încercând să impună în strategia partidului „domnia legilor”. Retrăgându-se din viaţa politică, s-a dedicat Academiei Române, al cărei membru era din 1871.