Elisabeta şi compromisul anglican

Urcarea pe tron a Elisabetei a fost primită de poporul englez cu o bucurie aproape unanimă. După ce se temuse atât de mult de tirania spaniolă, era o uşurare să aclame o regină liberă de orice legătură străină. De la cucerirea normandă, nici un suveran nu fusese de sânge englez atât de pur. Prin tatăl ei, Elisabeta descindea din regii tradiţionali, prin mama sa din gentilomii ţării.

În tot timpul domniei sale, ea a căutat să câştige simpatia poporului. S-a scris că monarhia Tudorilor a fost tot atât de absolută ca şi aceea a lui Ludovic al XIV-lea sau ca imperiul cezarilor; s-a reamintit că Elisabeta îşi mâna parlamentul cu cravaşa, că warrant-ele ei erau dispoziţii samavolnice de arestare, că acuzaţii au fost torturaţi de judecătorii ei în dispreţul legilor engleze.

Dar Ludovic al XIV-lea sau Tiberiu, ca să-şi impună voinţa, aveau armata la ordinul lor. Elisabeta, ca şi tatăl şi bunicul ei, n-avea decât o gardă atât de puţin numeroasă încât cea mai redusă miliţie din Londra o putea pune pe fugă. Ea nu a fost puternică decât pentru că a fost iubită, sau cel puţin preferată. Când se văzu ameninţată de o invazie spaniolă, chemă „nu un conetabil, nu pe şeful armatei (nici nu avea), ci pe lordul-primar al Londrei”. Îi ceru 15 nave şi 5.000 de oameni.

El răspunse că Londra ar fi fericită să-i ofere maiestăţii sale 10.000 de oameni şi 30 de vase. Aproape întregul regat dădu dovadă de aceeaşi loialitate. Rarele revolte fură zdrobite uşor, fiind considerate de popor ca nişte crime. Într-o vreme când aproape toate regatele Europei erau sfâşiate de certuri religioase sau ţinute în frâu prin teroare, Elisabetei îi plăcea să arate ambasadorilor că ea putea fi sigură de supuşii săi. Trecea cu trăsura pe unde era mulţimea mai deasă, stătea în picioare şi vorbea cu cei din jurul ei. „Dumnezeu să vă aibă în paza lui”, i se striga. Ea răspundea: „Dumnezeu să aibă în paza lui poporul meu!”

Fie că se afla la Londra sau în vreo călătorie anuală prin oraşele din regat, îşi juca fără încetare rolul - sprintenă, spirituală, erudită -, complimentând pe primar pentru latina lui sau pe gospodine pentru bucătăria lor. „Înjura, scuipa, izbea cu pumnul când era furioasă, râdea în hohote când era amuzată, şi ce uşor era s-o amuzi... Reacţiona la orice stimulent imediat şi din plin; sub imboldul plăcerii, şi în faţa cumplitului tumult al marilor evenimente, inima ei fremăta cu vioiciune, deschis, cu o prezenţă de spirit care făcea din ea un spectacol fascinant”.

Dintre numeroasele secrete ale forţei sale, cel mai eficace era acea rapidă intuire a ceea ce putea să placă poporului său şi un simţ al economiei demn de Henric al VIII-lea. Avariţia, care este un viciu la un supus, devine o virtute la un prinţ. Poporal cerea Elisabetei puţine libertăţi pentru că ea îi cerea puţini bani. Bugetul ei anual nu atingea o jumătate de milion de livre.

Deoarece era săracă, şi pentru că era şi femeie dintre cele lipsite de cruzime, nu-i plăcea războiul. Ea s-a războit uneori, cu succes, dar niciodată nu s-a azvârlit în întâmpinarea primejdiei. Ca să evite războiul, era gata să mintă, să jure unui ambasador că nu ştie nimic despre o afacere căreia îi consacrase toată atenţia sau, suprem expedient, să devieze discuţia pe un plan sentimental şi, prin farmecul ei, să iasă triumfătoare.

„Ţara aceasta - scria ambasadorul Spaniei - a încăput pe mâinile unei femei care este fiica diavolului”. Nu erau pe placul ei proiectele vaste; se gândea - şi în privinţa aceasta semăna cu supuşii săi - că trebuie să trăieşti de pe o zi pe alta. Englezilor, chiar şi acelora din Evul Mediu, nu le-au plăcut niciodată cruciadele; cel mult au dat altora subvenţii ca să le întreprindă. Mai mulţi dintre sfetnicii Elisabetei ar fi vrut s-o determine să intre într-o ligă a naţiunilor protestante. Ea manevră şi sfârşi prin a se eschiva, împrumutând bani şi câteva regimente. Forţa ei consta în a renunţa la forţă.

„Ea se comporta ca o femeie de bun-simţ într-o lume de maniaci violenţi, între forţe adverse de o teribilă intensitate - naţionalismul Franţei, rival cu naţionalismul Spaniei, religia Romei, rivală cu religia lui Calvin; ani de zile zdrobirea ei de către una sau de alta dintre aceste forţe ameninţătoare păru inevitabilă; nu-şi datoră salvarea decât priceperii de a opune extremelor care o înconjurau ceea ce la ea erau de asemenea extreme: şiretenia şi subterfugiile”. Fie că era vorba de o expediţie sau de o cucerire, dacă trebuia să se verse sânge, prefera să lase altora răspunderea şi, în caz de îndoială, să se abţină. Domnia sa e departe de a fi fost ferită de nedreptăţi, dar poate că ea a făcut cât mai puţin rău posibil în acele vremuri grele.

Într-o singură privinţă a rezistat întotdeauna dorinţelor poporului său. Camera Comunelor o presa să se mărite. Nimic nu părea mai urgent decât să-şi asigure un urmaş. Atâta timp cât regina n-avea moştenitor, viaţa ei şi religia ţării erau în pericol. Nu era oare de ajuns să fie asasinată Elisabeta ca să fie adusă pe tron regina Scoţiei, Maria Stuart, strănepoată a lui Henric al VII-lea, catolică şi soţie a delfinului Franţei? Mare ispită pentru fanatici. Dar Elisabeta nu voia să se mărite. În zadar o curtau regi şi prinţi. Juca cu toţi acelaşi joc al cochetăriei, al scrisorilor amabile, al flirtului poetic şi adesea îndrăzneţ, pentru ca, de fiecare dată, să pună capăt interminabilului divertisment eschivându-se.

Făcu astfel să tânjească după ea pe Filip al II-lea, pe prinţul Suediei, pe arhiducele Austriei, pe ducele d’Alencon, fără a mai număra şi pe frumoşii englezi care-i plăceau atât: Leicester, Essex, Raleigh, curtezani, oşteni şi poeţi, cărora le îngăduia foarte multe libertăţi şi mângâieri neîmplinite, până în ziua în care, femeia redevenind regină, îi trimitea la Turn. Ce dorea? Voia să moară fecioară? Dar era oare? Din zilele tinereţii sale, când unchiul ei, amiralul Seymour, intra în camera ei, se aşeza pe pat şi începea cu ea un joc înfocat, Elisabeta se compromisese cu mulţi bărbaţi.

Îi plăceau linguşirile lor; era fermecată când i se spunea regina zânelor, sau Gloriana. Dar cei mai bine informaţi înclină să creadă că ea n-a fost cu adevărat amanta nimănui, că avea o oroare fizică de căsătorie şi că siguranţa că nu va putea deveni mamă sfârşi prin a determina hotărârea sa. O căsătorie fără moştenitor ar fi supus-o în mod inutil puterii bărbatului său şi ar fi lipsit-o de extraordinarul ei prestigiu de „Fecioară publică”.

Dacă vreo câţiva dintre frumoşii adolescenţi care îi făceau curte reuşiră s-o tulbure, ea ştiu totdeauna să-şi păstreze mintea departe de rătăcirile simţurilor. Consilierii pe care şi-i alese fură toţi de o altă factură. Ca şi bunicul său, îi luă dintre oamenii noi, fii de yeomen sau de negustori, remarcabili nu prin naştere, ci prin inteligenţa lor. În Evul Mediu virtuţile cavalereşti sau demnităţile ecleziastice duceau la scaunul de ministru; Elisabeta pretindea miniştrilor săi calităţi de guvernare şi două sentimente noi: patriotism şi simţul raţiunii de stat.

Principalul ei consilier, William Cecil (ulterior lordul Burghley), fiu de yeoman, îmbogăţit cu ocazia distribuirii bunurilor monahale, puse bazele unei familii care, ca şi familiile Russell sau Cavendish, aveau să participe până în zilele noastre la guvernarea ţării. Deşi în ce priveşte inteligenţa lui Cecil, toţi martorii sunt de acord s-o recunoască, Macaulay îi reproşează că n-a fost din fire asemenea stejarului, ci mai curând ca o salcie.

„Dădea o mare atenţie intereselor de stat, dar şi mare atenţie intereselor propriei sale familii. Nu-şi părăsea niciodată prietenii până când nu devenea periculos să-i susţii; era un excelent protestant atunci când nu era foarte avantajos să fii papist, n-a supus niciodată torturilor pe acei cărora părea puţin probabil că tortura le va putea smulge vreo informaţie utilă şi a fost atât de moderat în dorinţa sa de îmbogăţire încât nu lăsă la moarte decât 300 de domenii”.

O judecată aspră şi, după cât se pare, nejustă. Este exact că Cecil a preferat să nu fie ars pe rug sub domnia reginei Maria, că a apreciat că viaţa lui William Cecil „merita o liturghie” şi că a trimis mai târziu la suplicii oameni care nu comiseseră altă crimă decât aceea de a fi respectat din convingere riturile pe care el însuşi le respectase odinioară din prudenţă. Dar când era vorba de treburi de stat, dădea dovadă de curaj. El se opunea adesea Elisabetei şi, într-o anumită măsură, îi impunea vederile sale. Ieşit din rândurile clasei mijlocii, o cunoştea la perfecţie şi ideile lui erau pe placul clasei sale.

„Dacă Marea Britanie este astăzi o naţiune, dacă Anglia este o ţară protestantă, o ţară comercială, dacă se poate lăuda cu o anumită continuitate, nu atât a instituţiilor cât a denumirilor lor, ea datorează aceste trăsături lui William Cecil mai mult decât oricărui alt bărbat de stat”. La urcarea pe tron a Elisabetei, el îi arătă mai întâi o mare neîncredere, având prea puţin respect faţă de autoritatea unei femei. Îndrăzni să-i dezaprobe pe ambasadorii care i se adresau ei. Încet, încet începu să cunoască ciudata şi profunda înţelepciune a reginei.

Sfârşiră prin a forma o echipă care se înţelegea de minune şi la care se alăturară bărbaţi ca gravul secretar de stat Walsingham, mai aprig protestant decât Cecil şi care dorea „mai întâi slava Domnului, apoi mântuirea reginei”. Lui Burghley i-a spus odată Elisabeta: „Părerea mea despre dumneavoastră e că veţi fi credincios statului.” Se arăta astfel o bună cunoscătoare a oamenilor, ceea ce intra în rolul său de femeie. Atât de strâns uniţi deveniră suverana şi ministrul, încât s-a putut spune despre Elisabeta că era şi bărbat şi femeie în acelaşi timp: Cecil şi ea însăşi.

În inima ei, a fost ea oare catolică sau protestantă? Mulţi cred că era păgână sau, cel puţin, sceptică. Crescută în protestantism, ea nu şovăise mai mult decât Cecil, pe vremea surorii sale Maria, să-şi salveze viaţa jucând comedia unei convertiri. Era fără îndoială religioasă într-un mod filozofic, în maniera lui Erasm. În momentul urcării pe tron s-a rugat lui Dumnezeu s-o învrednicească să guverneze fără vărsare de sânge. N-a reuşit, dar a făcut tot ce i-a stat în putinţă. A fost totdeauna mândră de loialismul supuşilor săi catolici. Zărind într-o zi, în mulţime, un bătrân care striga: „Vivat regina! Honni soit qui mal y pense”, ea îl arătă încântată ambasadorului Spaniei: „Omul acesta de treabă e un preot al vechii religii”.

Prudentă, îi respingea pe călugării care veneau în întâmpinarea ei cu lumânări: „Luaţi torţele de aici, se vede destul de bine”, dar a păstrat totdeauna un crucifix în propria sa capelă şi-i închise gura, cu asprime, unui predicator protestant care îndrăzni s-o dezaprobe. În religie, ca şi în politică, ea tergiversa, căuta o credinţă mijlocie, cultiva compromisul. La începutul domniei sale, Cecil îi impuse întoarcerea la naţional-catolicismul lui Henric al VIII-lea. În 1559 parlamentul votă, pentru a doua oară, Actul de supremaţie, care abolea puterea papală, şi Actul de uniformizare, care impunea tuturor parohiilor engleze cartea de rugăciuni şi slujba în limba vorbită de popor.

În virtutea acestor acte, oricine favoriza autoritatea spirituală a papei devenea pasibil de confiscarea averii. Refractarul se făcea vinovat de înaltă trădare. Această legislaţie introduse în limba engleză două cuvinte noi: recuzanţii, adică acei care refuzau să presteze jurământul; urmăritorii, cei care formau banda de spioni şi informatori, conduşi de Richard Topcliffe, şeful serviciului însărcinat să-i aresteze pe papistaşi şi pe puritani. Cel mai celebru urmăritor din Warwickshire a fost Sir Thomas Lucy, geniul rău al familiei Shakespeare.

În 1563 fură adoptate cele Treizeci şi nouă de articole, care trebuiau să rămână credo-ul anglicanilor. Protestantismul lor moderat coincidea aproape cu dorinţele naţiunii. Cardinalul Bentivoglio, descriind situaţia religiilor în Anglia sub domnia de atunci, aprecia că aproximativ a treizecea parte a naţiunii era formată din catolici zeloşi, dar că patru cincimi din ea ar redeveni catolici fără scrupule dacă s-ar restabili legalmente catolicismul, deşi erau incapabili să se revolte dacă nu se restabilea.

În fapt, când coroana şi parlamentul restabiliră anglicanismul, din 8.000 de preoţi, 7.000 au acceptat schimbarea, cu toate că 2.000 dintre cei mai fervenţi protestanţi fuseseră alungaţi sub domnia reginei Maria. Supunerea aceasta dovedea nu că englezii ar fi fost nereligioşi, ci că mulţi dintre ei doreau să se păstreze ceremoniile catolice suprimându-se în acelaşi timp folosirea limbii latine şi dominaţia papei. Cu excepţia situaţiei din câteva familii, puţin numeroase, de catolici fervenţi, devotamentul către suveran era mai presus decât sentimentul religios.

La începutul domniei cripto-catolicii nu fură de loc tulburaţi. Li se cerea numai să participe la slujba anglicană; dacă lipseau, trebuiau să plătească o amendă de 12 penny. În numeroase domenii se ţinea ascuns câte un preot care trăia într-o încăpere scobită în grosimea vreunui zid şi care citea liturghia în secret pentru toţi catolicii din vecinătate. Ţăranii şi servitorii erau complici. Şi ei regretau vremea fraţilor „când 40 de ouă se vindeau cu un penny şi când un oboroc de grâu din cel mai bun costa 14 penny”. Dacă Elisabeta ar fi fost atotputernică, s-ar fi statornicit o relativă toleranţă. Avea la curtea ei cripto-catolici şi nu le cerea decât o supunere aparentă.

Ea nu voia nici inchiziţia protestantă, nici tortura pentru sondarea conştiinţelor. Dar miniştrii ei, mai sectari decât regina, porunciră condamnarea la închisoare a refractarilor. Totuşi, în timpul primului deceniu al domniei, nu a existat nici o condamnare la moarte. În unele biserici preoţii continuau să poarte stihar alb, să cânte la orgă, să celebreze căsătorii cu verighete. Aproape pretutindeni se păstrau vitraliile romane ca să se evite cheltuielile; erau înlocuite cu geamuri simple abia când se spărgeau. Spiritul de economie şi nepăsarea îşi dădeau mâna pentru a impune asemenea compromisuri.

Trei fapte i-au îngăduit lui Cecil şi mai ales lui Walsingham să se arate mai severi şi să forţeze mâna Elisabetei. Primul a fost noaptea sfântului Bartolomeu din Franţa; al doilea, o bulă de excomunicare a reginei, lansată de papa Pius al V-lea, într-un moment foarte inoportun; al treilea, înfiinţarea în străinătate a unor seminarii, ca acela de la Douai, destinate să pregătească recucerirea Angliei de către catolicism. A excomunica pe suverană însemna a dezlega pe supuşii catolici de fidelitatea faţă de ea, mergându-se până acolo încât se spunea că papa ar fi iertat bucuros pe cel care ar fi asasinat-o pe Elisabeta.

În decembrie 1580 secretarul de stat pontifical dădu un răspuns ambiguu şi suspect la o întrebare pusă în numele unor iezuiţi englezi: „Deoarece această femeie păcătoasă este pricina pierderii pentru credinţă a atâtor milioane de suflete, nu încape nici o îndoială că acel care o va trimite pe lumea cealaltă, cu pioasa intenţie de a-l sluji pe Domnul, nu numai că nu va păcătui, dar va dobândi şi merite”.

Începând din 1570 au fost executaţi în Anglia preoţi catolici, precum şi laici, dar nu pentru erezie, ci pentru înaltă trădare. Mulţi dintre cei care au fost astfel spânzuraţi sau sfârtecaţi, în cursul unor îngrozitoare ceremonii în care trupurile însângerate ale oamenilor spânzuraţi erau scoase din ştreang, tăiate în bucăţi şi apoi aruncate într-un cazan cu catran clocotind, fuseseră nevinovaţi sau chiar nişte sfinţi.

Astfel a fost cazul nobilului iezuit Campion, despre care însuşi Burghley a trebuit să mărturisească că era „un giuvaer al Angliei” şi a cărui singură crimă a fost că a umblat deghizat din casă în casă predicând şi celebrând liturghia. El a murit spunând că se roagă pentru regină. „Pentru care regină?”, ţipau spectatorii. „Pentru Elisabeta, regina voastră şi regina mea, căreia îi doresc domnie lungă şi liniştită şi toată prosperitatea”. Astfel, deşi Elisabeta era înclinată spre clemenţă, numărul victimelor fanatismului a fost sub domnia sa tot atât de mare ca şi sub domnia reginei Maria.

Consiliul ei a poruncit executarea a 147 de preoţi, a 47 de gentilomi, a unui mare număr de oameni din popor şi chiar a unor femei. Acei care n-au pierit nu înseamnă că n-au fost prigoniţi. Tatăl lui Shakespeare, John Shakespeare, este unul din exemple, deoarece era catolic, şi textul testamentului său nu-i decât traducerea unui formular adus din Roma de Campion şi recomandat preoţilor iezuiţi de către cardinalul arhiepiscop al Milanului.

Geneva nu era mai bine tratată decât Roma şi calvinismul care s-a răspândit atunci în Anglia, unde a dat naştere puritanismului, n-a fost mai puţin suspect decât catolicismul. Puritanii ar fi vrut să şteargă ultimele vestigii ale ceremonialului roman şi să suprime toate ierarhiile care aminteau de „Babilon”. Ei nu-i recunoşteau pe episcopii anglicani, făceau paradă de marea lor aversiune faţă de vicii şi de admirabilul zel pentru religie.

Ei doreau să reorganizeze statul inspirându-se numai din Biblie şi să impună guvernarea Angliei de către „Patriarhii bisericii”. Dacă ar fi putut, ar fi restabilit toate legile lui Moise, inclusiv aceea a talionului, „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, precum şi pedeapsa cu moartea pentru hulă, sperjur, nerespectarea sabatului, adulter şi depravare.

Puritanismul acesta fanatic neliniştea pe regină, pe episcopi şi pe cei mai rezonabili dintre credincioşi, dar puritanismul moderat câştiga aderenţi. În zadar episcopii propuseră, în parlamentul din 1593, să se ia măsuri riguroase împotriva puritanilor; legea nu fu votată. „Aceştia sunt într-adevăr oamenii Domnului - spuneau oratorii. - Sunt sincerii şi adevăraţii săi profeţi”. Dar Elisabeta avea un asemenea prestigiu că nici măcar profeţii aceştia nu puteau să i-l umbrească; pioasa lor demagogie avea să devină mai periculoasă pentru urmaşii ei.

Check Also

Fiii cuceritorului Wilhelm

Timp de 21 de ani Wilhelm domni asupra Angliei, cu o asprime care a dat …

Pacea armată din Anglia

Noul rege avea în momentul urcării sale pe tron aproape 60 de ani. Ca prinţ …

Primii capitalişti englezi

După ce războiul şi ciuma au dus la spargerea cadrului feudal, cadrul ghildei şi al …

Elisabeta şi Maria Stuart

După eşecul lui Eduard I, Scoţia reuşise să rămână independentă faţă de regii englezi. Brutală, …

Primul război civil din Anglia

Venise timpul ca fiecare englez să opteze pentru una din tabere. Or, cea mai mare …