Elena Farago

Elena Farago (29 martie 1878, Bârlad, judeţul Vaslui - 4 ianuarie 1954, Bucureşti) - poetă şi traducătoare. Este fiica Anastasiei (născută Thomaide) şi a lui Francisc Paximade.

Învaţă un timp în pensioanele „Varlaam” şi „Drouhet” din Bârlad (1884-1890). A fost directoare a Fundaţiei „Alexandru şi Aristia Aman” din Craiova (1921-1954, azi Casa memorială „Elena Farago”) şi inspectoare a azilurilor de copii. Este mama scriitoarei Coca Farago. Ca poetă, debutează în ziarul „România muncitoare” cu poezia Gândul trudiţilor (1902), iar editorial, cu volumul Versuri, apărut în 1906.

S-a aflat printre cei care în 1922 au întemeiat, la Craiova, revista „Năzuinţa”. Colaborează cu versuri şi proză la „Adevărul”, „Epoca”, „Ramuri”, „Almanahul Societăţii Scriitorilor Români”, „Dimineaţa copiilor”, „Sămănătorul”, „Floarea darurilor”, „Viaţa românească”, „Zeflemeaua”, „Luceafărul” etc. A semnat şi Ellen, Fatma, Elena Fotino, Ileana, Ileana-Fatma şi Andaluza. A fost distinsă cu Premiul Academiei Române (1908, 1920), Premiul „Femina” (1925) şi Premiul Naţional pentru Poezie (1937).

Colaboratoare, după debutul în presa socialistă, la mai toate publicaţiile sămănătoriste, Farago a scris de la început o poezie de factură tradiţională, vag contaminată de simbolism, îndatorată prozodic uneori lui George Coşbuc, mai des lui Şt. O. Iosif, cu ale cărui „cântece” are, de altfel, pronunţate afinităţi de timbru sufletesc, convergentă şi cu versul lui Panait Cerna prin înclinaţia spre reflecţie şi alegorizare, poezia ei nu e totuşi deloc „sămănătoristă”; în orice caz, nu în ceea ce autoarea a reţinut pentru volumul ce o exprimă, Poezii (1937). În cuprinsul acestuia nu apare nimic din figuraţia rurală cultivată de sămănătorişti şi nici un vers nu afişează simpatie sau antipatie pentru vreo categorie socială. Atitudinea afectivă e una larg umanitară, privind, ca în lirica lui Maeterlinck sau a lui Jean Richepin, pe toţi nefericiţii, de la „săraci”, „zdrenţăroşi” la orbii din orice strat social.

Toate cărţile conţin poezie de confidenţă: fapt învederat şi de titlul Scrisoare, dat mai multor texte. Confesându-se la modul romantic, mai cu seamă utilizând metrul regulat şi cu timpul versul liber, pe alocuri alb, poeta - fără a evita întotdeauna diluţia - pune frâu efuziei sentimentale, obscurizează printr-o expresie laconică sursa emoţiei, formulează aluziv. Se întreabă, spre exemplu, de ce îşi aseamănă dorul „cu floarea ce-i menită să moară pe altar” sau de ce pe ogoare sunt „aşa de multe flori de mac”, vorbeşte de „albii crainici, / Ce şi catarg şi cârmă / Şi punte / Le-or preface-n albastru baldachin, / În legănarea cărui tot pământescul chin / Adoarme”, de „o fântână cu cumpănă grea”, care „momeşte de departe drumeţii” la apa ei „sălcie şi caldă şi rea”, nu alta decât „apa vieţii”, priveşte „rugul pe care-am ars femeia”, sufletul care „azi îşi dezgroapă morţii”.

Concizia merge până la formula abstractă, nu fără transpunerea acesteia într-un registru „viu”, prin vegetalizare şi cromatizare: „Şi moartă e floarea albaştrilor «când?» / Şi frunza verzurilor «poate!».” Evocând momente de intimitate, poeta nu le reconstituie, ci doar notează detalii revelatoare, integrate într-o anume atmosferă. O despărţire se produce într-o „mohorâtă dimineaţă” în care „mijesc luminile ca-n fum / Şi parcă dincolo de drum / S-a isprăvit cu orice viaţă / Că nu mai poţi zări, de ceaţă, / O streaşină, un pom, un fum”. Sub apăsarea unor stări interioare fluide, cuvintele se refuză rostirii şi sunt înlocuite de lacrimi.

Sensul lacrimilor îl divulgă, fără voie, mâinile: „Doar mâinile înfrigurate / Se caută, se-ating, se strâng”; „Şi mâinile înfrigurate / Se-nlănţuie de parcă plâng.” Uneori, modul aluziv se realizează prin liricizarea unor motive de basm, de legendă, prin adresarea către elementele naturii, ca în poezia populară, fie în metru folcloric stilizat („Salcie îngemănată, / Nu-ţi abate niciodată / Să te smulgi din rădăcină, / Când priveşti atâta tină?”), fie în ritm de sorginte folclorică, prelucrat însă cu mai mare subtilitate („Busuioc floare de dar, / Floare de descântec, / Orice vrajă e-n zadar / Şi mă cheamă-n noapte iar / Mult temutul cântec”).

Un procedeu frecvent e acela de a atribui altcuiva confesiunea: unui pribeag, unei fete ce cântă, uneia care plânge, unei „fecioare bătrâne”, unei „noi Magdalene”, care plânge, de asemenea, unei „femei trecute”, care „vorbeşte cu toamna”, unui „apostol nebun”. Toate aceste modalităţi ale desentimentalizării - sau oricum, ale atenuării sentimentalităţii - menţin intimismul în marginile unei discreţii delicate, chiar dacă nu îl ridică permanent la condiţia artistului. Dar ele introduc în poezie note simboliste.

Acestea se precizează printr-o fluenţă muzicală de factură minoră, produsă prin repetiţii, tehnica laitmotivului, prin multiplicarea rimelor, îndeosebi a celor feminine, în strofe de mai mult de patru versuri. Simbolismul poetei se află în preajma poeziei lui Paul Verlaine, Henri de Regnier, Emile Verhaeren şi Maurice Maeterlinck, poeţi din care a tradus. S-a apropiat mai cu seamă de ultimul, a cărui „pasăre albastră” apare în versurile ei aducând ecouri din Les Serres chaudes, Douze chansons, Les Aveugles: „Spunea, cu grai mocnit în visu-mi, / Un om bătrân şi orb, pe care / Nu ştiu de l-am văzut în viaţă, / Dar ştiu că-n vis l-am cunoscut”.

Prin câteva motive, ca acela al călătoriei pe mare („Pornea o barcă verde spre albastrul unei mări”) sau cel al slujitorilor excentrici ai „albastrelor legi” („triştii, tradiţii, nebunii pribegi”), care amintesc de „vagabonzii” lui Ion Minulescu, prin reliefarea cu majuscule a unor abstracţii (Nădejdea, Durerea, Speranţa, Lumina, Minunea), animarea unor adverbe de timp („azi”, „ieri”), prin recursul la numărul fatidic trei („Plângeau pe mal trei sălcii, cernindu-şi moarte foi”), poezia scrisă de Farago e congeneră - în expresie individualizată, feminină - cu cea din Romanţe pentru mai târziu şi De vorbă cu mine însumi, de Ion Minulescu. Productivă scriitoare pentru copii, Farago aduce poezia copilăriei în mai toate versurile ei, mai ales în cele inspirate de obiceiurile de Crăciun: „Dalbe flori de măr, flori dalbe a nădejdilor, voi dragi / Copilaşi cu plete creţe şi cu minţi nevinovate, / Colindaţi, la rândul vostru, dorul veacurilor toate”.

Opera literară

  • Versuri, Budapesta, 1906;
  • Şoapte din umbră, Craiova, 1908;
  • Pentru copii, I-II, Craiova, 1912-1920;
  • Din taina vechilor răspântii, Craiova, 1913;
  • Copiilor, Craiova, 1913;
  • Din traista lui Moş Crăciun, cu desene de A. Petrescu, Bucureşti, 1920;
  • Şoaptele amurgului, Craiova, 1920;
  • Bobocica, Craiova, 1921;
  • Dar din dar, Craiova, 1921;
  • Să nu plângem, Craiova, 1921;
  • Să fim buni, Craiova, 1922;
  • Poezii alese, Bucureşti, 1924;
  • Ziarul unui motan, Bucureşti, 1924;
  • Scrisori, Arad, 1925;
  • Într-un cuib de rândunică, Bucureşti, 1926;
  • Nu mi-am plecat genunchii, Craiova, 1926;
  • Visul lui Viorel, Craiova, 1926;
  • Poezii. 1906-1926, Bucureşti, 1928;
  • Poezii. 1906-1936, Bucureşti, 1937;
  • A ciocnit cu ou de lemn, Craiova, 1943;
  • Într-o noapte de Crăciun, Craiova, 1944;
  • 4 gâze năzdrăvane, Craiova, 1944;
  • Pluguşorul jucăriilor, Craiova, 1944;
  • Să nu minţi, să nu furi, Bucureşti, 1944;
  • Poezii pentru cei mici, cu desene de D. Dăscălescu, Bucureşti, 1957;
  • Căţeluşul şchiop, Bucureşti, 1974;
  • Ţop-ţop, cu ilustraţii de Gabriel Bratu, Craiova, 1974;
  • Poezii, ediţie îngrijită de Liviu Călin, Bucureşti, 1975;
  • Versuri, ediţie îngrijită şi introducere de C.D. Papastate, Craiova, 1978.

Traduceri

  • Traduceri libere, Craiova, 1908;
  • Maurice Maeterlinck, Justiţia, Bucureşti, 1910; Pasărea albastră, Craiova, 1920;
  • Traduceri libere şi reminiscenţe din Emile Verhaeren, Henri de Regnier, Paul Verlaine, Sully Prudhomme, Edmond Haraucourt, Craiova, 1921;
  • Anatole France, În anul 2270, Bucureşti, 1925;
  • Lafcadio Heam, Legende japoneze, Bucureşti.

Check Also

George Dumitrescu

George Dumitrescu (22 aprilie 1901, Cocioc, judeţul Ilfov – 30 octombrie 1972, Bucureşti) – poet …

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …