Elementul romanic în Răsărit între Bizanţ şi barbari până la apariţia istorică a neamului românesc

Politica înţeleaptă a celui mai bun cunoscător al barbarilor de la Dunăre, a împăratului Teodosiu, redădu Imperiului ţinuturile aproape pierdute, necontenit străbătute de barbari: printr-o purtare împăciuitoare şi prin luptă ţinu el la distanţă pe huni, care se informau personal ici şi colo de bogăţiile romane, şi ca nou împărat a fost stăpân el până la Dunăre. Dar înfloritoarea Moesie şi Tracia nu mai erau de recunoscut, aşa de mult şi de cumplit fuseseră pustiite şi deşertate de locuitori. Numai oraşele mai mari existau încă; populaţia săracă îşi căuta adăpostul în munţi, cum făcuseră mai înainte locuitorii transdunăreni, şi mulţi plugari paşnici se prefăcuseră acum în păstori.

Sub Attila, care întemeie statul hunilor şi (cum scrie Ammianus despre alanii germano-turanici înrudiţi cu dânşii) impuse multelor neamuri subjugate, cu totul deosebite între ele, numele luptătorilor săi, ad gentilitatem sui vocabuli traxit hunii făcură pentru pustiirea jumătăţii apusene a Peninsulei Balcanice ceea ce goţii făcuseră pentru cea răsăriteană. Attila devasta întreaga Moesia Superior şi provinciile mărginaşe; îşi stabilise reşedinţa regală în Panonia, pe întinsa câmpie ce era parcă într-adins făcută pentru prăsilă şi încuratul cailor.

Ţara pe care o aştepta exploatarea lui se putea încă numi o ţară înfloritoare; avea încă „multe” oraşe şi castele şi era locuită de o numeroasă populaţie romană, care tot se mai ocupa cu agricultura. Ba odată regele se plânge chiar că, din cauza primirii fugarilor de către bizantini, el n-ar mai avea destui „romani” ca să poată munci ogoarele din ţinutul cucerit de dânsul, să poată secera meiul pentru oştenii săi şi să le poată pregăti berea sau miedul „indigen”. Regele hunilor se pricepea să ia cu asalt şi ziduri întărite: aşa-i căzură în mâni Constantia, Margus, Sirmium, în faţă, prin trădarea episcopului său aproape independent, Viminacium şi Ratiaria; graniţa se coborî spre sud până la Naissus, care nu scăpă de soarta altor oraşe moesice şi a fost dărâmat din temelie.

De-a lungul Dunării, care nu mai alcătuia o graniţă statornică, hunii pătrunseră în răsărit până la Novae (Şiştov). Serdica însăşi deveni pentru temutul rege barbar ţinta aventurilor sale bogate în pradă. Pe ţărmul sudic nu rămaseră după vizita hunilor decât case şi temple sfărâmate, în ale căror ruine zăceau bolnavi şi răniţi, care aşteptau o ocazie să fie vindecaţi şi scăpaţi de acolo.

Administraţia romană încetase cu totul de a mai funcţiona; ofiţerii imperiali nu se mai iviră în pustie, acolo unde oasele celor căzuţi şi măcelăriţi albeau şi se uscau de ploaie şi de soare, decât numai ca să plătească barbarilor stipendii extraordinare, sau să le predea fugari. Dimpotrivă, în fosta Dacie apuseană, adică în Banat şi Panonia, unde huno-goţii se îmbuibau în trândăvie şi risipă, soseau mereu, odată cu întoarcerea luptătorilor, care abia mai găseau odihnă, noi adausuri de supuşi romani muncitori, de limbă latină sau elină.

Cei mai mulţi vedeau în aceasta o îndreptare a soartei lor, şi lucrul se explică uşor: acasă aveau de purtat o enormă povară de biruri, în schimb nu aflau nici o dreptate când nu aparţineau claselor privilegiate şi nici o ocrotire reală împotriva barbarilor; personal abia puteau purta armele, căci funcţionarilor, pe atât de bănuitori, pe cât de tirani, li se părea prea periculos să deprindă pe locuitorii provinciei cu împlinirea acestei datorii. La barbari, dimpotrivă, cel puţin în război, unde se luptau şi foştii supuşi şi cetăţeni ai Romei contra celor înrudiţi ca neam sau contra popoarelor duşmane germanice, slave, turanice, aveau nădejdea să-şi recâştige libertatea prin vitejie şi prin vânzarea prăzii.

În timp de pace le stau toate la îndemână şi de siguranţa lor îngrijea puterea şi faima temutului rege al hunilor. Multora le plăceau femeile germane şi întemeiau o nouă gospodărie, o familie romano-barbară sau greco-barbară: acesteia îi sta deschis viitorul, fiindcă ştia să se dea după toate împrejurările posibile. Organizaţia romană se potrivea pentru vremuri liniştite, biruitoare, cu înfloritoare viaţă orăşenească; pentru ţinuturile sărăcite însă, pentru sălbăticiţii, înstrăinaţii de civilizaţie coloni şi servi, ea era prea complicată, prea savantă şi prea puţin practică.

Provincialul se simţea mai bine în formele barbare, care erau simple, drepte şi, afară de întreprinderile războinice, chiar prietenoase, decât în îmbătrânitul şi dedalicul organism al Imperiului, în care totul respira aerul greu, moleşitor al unui stat în decădere. Astfel toată romanitatea răsăriteană, care îndurase nenumărat mai mult decât cea apuseană de pe urma migraţiunilor barbare, nu putu zămisli decât un popor relativ mic: cel românesc. Şi la formarea lui în veacul al cincilea lipseau chiar elementele barbare necesare -, ca să nu mai vorbim de vechea bază tracică.

Germanii nu locuiau chiar în Dacia; ei apărură în ţinuturile romanice de la sudul Dunării numai pentru a prăda şi trăiră mai mult din expediţii războinice până la îndepărtarea lor sub Alaric, care-i duse prin Iliric drept la Roma. Hunii abia erau de ajuns ca să poată ocupa Panonia, şi în scurtul timp al şederii lor aici, din pricina groazei supra-omeneşti pe care o insuflară sărmanei plebs romane scăpătate, rămaseră cu totul despărţiţi de dânsa. Trebuiau să vină slavii, pentru a termina, şi încă numai la nord, formarea unui popor romanic distinct în răsărit.

Întemeierea de state barbare în apus, cu toate tânguirile retorice şi cu toate poftele de restaurare, era o mântuire pentru Imperiul roman. O nouă patrie în apus îşi găsiră tocmai cei mai primejdioşi duşmani ai Romei răsăritene: întregul neam gotic - goţii apuseni sub Alaric, goţii răsăriteni sub Teodoric - năzui spre Italia; scăpaţi de sub jugul gotic, longobarzii, părăsind Panonia şi zona de pradă mărginaşă, goniră pe „încălcătorii” bizantini şi se înfăţişară ca urmaşi ai fraţilor lor germanici; vandalii, despre ale căror lupte cu goţii numai Iordannes ne dă oarecare ştiri, se făcură spanioli şi africani; odată cu dânşii se mutară şi alanii la Rin.

Astfel romanilor din Bizanţ nu le sta împotrivă, dacă voiau să întemeieze din nou stăpânirea peste ţările dunărene şi cele de la Hemus, decât doar câteva ramuri mongolice şi turceşti, care, după sfărâmarea statului hunilor, porniră pe vechile drumuri de rătăcire ale stepei: aceştia erau avarii, turanieni apăruţi din nou în pusta panonică, şi slavii.

Prezenţa în Dacia, de la Jiu şi Olt până la afluenţii de miazănoapte ai Tisei, a gepizilor, o rămăşiţă a goţilor, ne e mărturisită numai de Iordannes, care-i arată ca proprii stăpânitori ai fostei provincii romane: erau încă puţini la număr, ocupau mai mult vechea ţară a vandalilor la Dunărea sirmică, şi, cu toată însemnătatea pe care le-o atribuie Iordannes, n-au jucat niciodată un mare rol.

După obiceiul barbar, adică prin jafuri, câştigară pe nesimţite o însemnătate trecătoare, iar prin neînţelegeri adânci cu vecinii lor longobardici - cu aceştia se ciocniră, în ţinutul cedat lor de Iustinian la miazăzi de Dunăre, la Sirmium şi dincolo de Drava, în ţinutul care se cheamă „insula sirmică” - periră, cel puţin ca popor stăpânitor. Pe la jumătatea veacului al şaselea căzură chiar în cămara de vechituri anticvarice pentru cronicari şi retorii ambiţioşi şi savanţi. Pentru nepărtinitorul cercetător de izvoare nu rămâne nici o îndoială că sub numele foarte întins de sarmaţi trebuie să înţelegem şi popoare slave: sarmaţii nordici din spre Vistula erau desigur slavi. Tacit, în veacul întâi după Hristos, ştie prea bine că venedii, vecinii de nord-est ai germanilor, se deosebesc esenţial de aceştia.

Dar până în veacul al patrulea această însemnată parte a lumii barbare nu devenise mai de aproape şi mai bine cunoscută romanilor, căci îi despărţeau germanii. Insă după ce întâi germanii veniţi la Dunăre: bastarnii la răsărit, quazii şi marcomanii la apus, apoi, într-o a doua năvălire germanică, goţii în stepa răsăriteană, vandalii, taifalii, gepizii în spre munţii Daciei şi în Panonia, fură nimiciţi în lupte necontenite, sângeroase împotriva legiunilor, se iviră întâmplător pe limes-ul roman de la Dunărea de Sus triburi slavice, totuşi cuprinse sub numele generic de sarmaţi.

Sub sceptrul de fier al lui Attila, ele trăiră ca şi ceilalţi barbari vecini, şi ştirea faptelor lor se pierdu în aceea despre acţiunea comună a marii tovărăşii de jaf. Când, după moartea stăpânului nunilor, supuşii săi se împrăştiară iarăşi după triburi, şi germanii, deveniţi din nou liberi, aflară într-o parte sau alta a împărăţiei romane o patrie, statornică sau vremelnică, în ţările şcito-sarmatice de peste Dunăre se crea un vacuum şi relativ domolii şi blajinii slavi fură atraşi într-nsul.

Dar nu veniră în obişnuitul chip barbar, în ropot sălbatec de cai, sfâşiind dramatic cu mâni pline de sânge perdeaua istoriei universale: se iviră mai mult pe încetul, liniştit şi sigur, în grupe de rubedenii restrânse, ducând cu ei pe carele de război uneltele de plugărie, însoţiţi de numeroase turme de boi şi oi. O astfel de migraţiune în cete mici, până la un loc potrivit pentru descălecare şi nu mai departe, se putea întâmpla nebăgat de samă pe întinsele văi deşarte, pe nesfârşita stepă neocupată, pe lângă satele răsfirate ale provincialilor romani.

Numai după ce vestea acestor noi ogoare mai bune de la Dunăre răzbi până la masa slavă rămasă în urmă şi un trib după altul porniră la drum, aşa încât pe malurile fluviului se produse o mare îmbulzeală, abia atunci aflară romanii ştiri mai amănunţite despre noii veniţi, şi nu numai din vorbe de tabără şi povestiri ale captivilor din orăşelele şi cetăţuile neglijatei graniţe de miazănoapte.

Pe când Iustinian, noul Diocleţian al evului mediu care începea, realiză pentru scurtă vreme opera sa de restaurare a Imperiului Roman de Apus, în Imperiul de Răsărit se răspândeau peste tot veşti despre mari migraţiuni războinice: în ţinuturile gotice de odinioară ieşiră la iveală sclavinii şi anţii (venzii) slavici, aceştia înlocuind pe ostrogoţi, ceilalţi pe vizigoţi în fostele lor aşezări din veacul al IV-lea. În al patrulea an al domniei lui Iustinian a fost numit prefect în Tracia un oarecare Chilbudius, pentru a înfrâna năvălirile acum obişnuite ale slavilor.

Multă vreme se război el cu barbarii în propria lor ţară - ca odinioară împăratul Valens, şi chiar pe acelaşi loc, în apropiere de gurile Dunării -, dar la urmă a fost învins şi ucis. Apoi, pentru a serbători biruinţa, sclavinii şi anţii se luară împreună la bătaie, cu care prilej se încheie un tratat cu Roma Nouă. Curând după aceea Iustinian le oferi şesul muntean ca loc de aşezare, iar ca emporium cetatea Turris - poate locul în care, la sfârşitul evului mediu, se înălţa, la gura Oltului, Nicopolis Minor, Turnu Măgurele de astăzi.

În acest chip vroia împăratul să-şi câştige pe aceşti barbari cu părul roşu, care adorau blânzi zei ai râurilor şi izvoarelor, trăiau în „democraţie”, căutau să câştige sclavi romani ca ajutoare la munca câmpului şi, cu toate că nu erau lipsiţi cu totul de „obiceiuri hunice”, nu puteau fi socotiţi deloc ca „oameni răi şi răufăcători”. În aceşti anto-sclavini credea el că a găsit o putere de împotrivire faţă de mult mai primejdioasele triburi turceşti, un fel de întregire a marilor lucrări de întărire, cetăţui de graniţă şi târguri de bâlci, pe care le întemeia şi le înnoi la Dunăre ca şi peste tot la „limites”. De fapt, de aici înainte se înseamnă numai puţine năvăliri în Tracia, dar cu atât mai dese şi mai crude devin expediţiile de pradă pe care le întreprinseră „sclavinii” în ţinuturile de la sudul Panoniei, în Iliric, până la Marea Adriatică.

Aceste jafuri nu erau însă opera sclavinilor din Ţara Românească: făptuitorii erau mai curând alte triburi slavice aparţinând aceluiaşi grup apusean - sârbo-croaţii - care se sălăşluiseră lângă gepizi în şesul panonic. Ei nu veneau ca simpli vânători de pradă, ca înaintaşii lor germani sau huni, ci mai degrabă ocupară pământul mai bun, se pregătiră „să ierneze acolo” şi-şi ajunseră într-adevăr în câteva decenii ţinta aici, în partea nord-vestică a Peninsulei Balcanice şi de-a lungul întregii coaste dalmate: toată ţara le aparţinea, cum mai fusese mai înainte cazul în vechea Dacie.

Hunii, odinioară atât de puternici, nu erau deloc distruşi, cum de altfel nici de gândit nu e. Întocmai ca mai târziu tătarii, care, după ce atacul lor împotriva statelor germanilor apuseni, ce se dezvoltau în forme de cultură romană, fusese respins, se duseră să-şi caute din nou patria lor în stepă şi dispărură din ţinuturile dunărene, tot aşa se întâmplă şi cu aristocraţia militară de proprietari de sate şi căpetenii de război a hunilor.

În Panonia, care rămase moştenire triburilor germane răsăritene, crescu iarba de pustă pe ruinele „ringului” regal; dar tovarăşii de odinioară ai lui Attila îşi păstrează în şesul rusesc până la Caucaz, unde hunii „eftaiţi” alcătuiră o veche primejdie pentru statul perşilor, viaţa lor de păstori şi haiduci, ca arabi ai acestui al doilea pustiu, şi întipăriră, deşi în măsură mult mai mică, semnul lor de stăpânire popoarelor mai mici de origine străină sau aparţinând aceleiaşi rase.

Şi se perindară astfel, călare, unele lângă altele, şi întâmplător unele împotriva altora, în strigăte şi goană neîntreruptă, triburile turanice care, aşa de asemănătoare ca înfăţişare şi moravuri, schimbară totuşi aşa de des raporturile lor de legătură, încât romanii răsăriteni, oamenii politici ca şi istoricii, nu puteau deosebi pe „turci”, grupul principal în veacul al VI-lea, de bulgarii din Bulgaria Mare de la râul Atei (Volga) şi nici de utiguri şi cutriguri, care la Constantinopol treceau drept învinşi şi nimiciţi, şi în sfârşit nici de hunivari, cărora le aparţineau cel mai apropiat viitor în ţările nord-dunărene.

Astfel se vorbeşte sub împăraţii veacului al VI-lea, înainte de Iustinian şi în timpul domniei sale, despre „huni şi bulgari”, care luptau în Tracia sub şefi naţionali, fii mai mici ai vechiului erou Attila, ca Balach, de pildă: unii din ei trecură la creştinism, îmbrăcară uniforma romană şi porniră împotriva barbarilor, fraţii lor de odinioară; mari cete de astfel de bulgari - după expresia scriitorilor contimporani, cum şi a compilatorilor de mai târziu - fură colonizaţi în Armenia şi Lazica. Unui principe gepid de sânge regal, care ajunsese până la rangul de magister al oştilor ilirice, i se atribuie cinstea de a fi respins definitiv de la graniţa romană pe nestăpâniţii turani; în acest chip sângeros „se restabili o pace mai temeinică în Tracia”, bineînţeles numai până la înaintările slavilor.

Dar, pe când linia Dunării a fost ocupată de sclavini şi anţi, un neam turco-tatar, avarii , după lupte lăuntrice în lumea stepelor, înaintară de la Nistru spre apus: neam subjugat - să ne gândim la limigantes, servii sarmaţilor şi mai târziu stăpânitorii stăpânilor lor -, el îşi smulse libertatea şi păstră încă destulă putere ca să se mai poată gândi la întemeierea unui stat războinic pentru regi-păstori sau hagani, hani din mijlocul lor.

În anul 551, cum se admite-ndeobşte, după o lungă întrerupere, vine iarăşi vorba de „huni”, care pradă în Tracia împreună cu „sclavii” sau sclavinii: înaintează până la „lungile ziduri” ale împăratului Anastasiu , şi numai ivirea unei flote bizantine îi întoarse îndărăt, după ce au jefuită complet Tracia şi Iliria. Se dădeau drept „cel mai mare”, „cel mai viteaz popor”, recomandaţia obişnuită a barbarilor, şi, cu toate că nu ţinteau la câştigare de pământuri cu scop de a le cultiva, Iustinian le dădu, pentru a-i statornici şi a fi sigur, Pannonia Secunda, de unde porniseră înspre nord herulii.

Aici erau despărţiţi de graniţa romană, dincolo de care bogăţia oraşelor şi câmpiilor ducea în ispită pe leneşii sălbateci, setoşi de sânge, prin statul gepizilor din insula sirmică, între Drava şi Sava; şi acest fel de colonizare nu s-a făcut fără intenţiei. Dar fireşte că ei nu putură îndura această despărţire, şi, după ce ocupară reşedinţa regală a lui Attila, încercară să ajungă şi graniţa de sud a statului stăpânit de fiorosul rege.

În unire cu longobarzii, marele hagan Baian înfrânse pe gepizi, şi acum începu un întreg şir de lupte pentru a pune mâna pe „moştenirea” învinşilor. Aceasta însemna să respingă garnizoanele romane din Sirmium şi Singidunum, avanposturile acestei regiuni, şi să ia poziţie mai spre sud. Cu toată îndelunga împotrivire, într-adevăr eroică, a bizantinilor, - împăratul dădu poruncă numai după grele jertfe şi cu multă durere să se părăsească fortăreţele de la hotar -, oastea avarilor, în frunte cu regele scânteind de aur al noilor „huni”, pătrunse, în sfârşit, în pustiile oraşe părăsite de locuitori.

Avari şi slavi, „barbari” şi „sclavini” - cum li se spunea la Constantinopol spre a-i deosebi - nu trăiau între ei în relaţii prieteneşti: haganul voia să constrângă pe slavi la birul tătăresc, pentru ca să se slujească de ei ca ajutoare la luptă şi hrănitori în timp de pace, cum făcuse Attila cu triburile germanice. Avarii, cărora li se respinseseră de obicei de către slavi aceste cereri, sprijiniră pe „romani” împotriva locuitorilor de la Dunăre, liberară pe captivii romani, coborâră fluviul pe corăbii împărăteşti şi pârjoliră satele şi ţarinile slavinice.

Când în veacul al VII-lea, sub împăratul Mauriciu, comandanţii bizantini Priscus şi Petru întreprinseră mereu reînnoitele lor expediţii de pradă şi de pedepsire împotriva sclavinilor, când nimiciră coloniile slavice din fosta Dacie traiană, târând pe barbari în captivitate, iar pe şefii acestei democraţii îi uciseră la un banchet, pentru a impune în acest schip crud numeroşilor duşmani şi pentru a asigura provinciile sud-dunărene în contra atacurilor lor, avarii jucară un rol îndoielnic, care se lămureşte prin poziţia lor.

Haganul puse să întrebe pe ofiţerii romani de scopul prezenţei lor în ţinuturi care-i aparţineau doar lui; el luă în râs neserioasele lor pretexte de vânătoare şi-i a fost dat să audă complimente ca acela de „vagabond din răsărit”; el întreprinse demonstraţii războinice împotriva bizantinilor - cu prilejul cărora nelinişti Dalmaţia sau veni, chiar prin trecătorile moldoveneşti, poate şi maramureşene, până în Scythia Minor şi la Torni - şi a fost atacat la Singidunum şi Sirmium, punctele cele mai slabe ale poziţiei sale, de către „romani”, care cu flotila lor puseră mâna pe cetăţi.

Se dădură lupte avarilor şi gepizilor în smârcurile Tisei, în apropiere de Vidin, la cataractele Dunării, pe ţărmul stâng. Dar haganul nu era totuşi un neînduplecat rege hun: la nevoie arătă bunăvoinţă de a jura pe „cărţile sfinte” ale vecinilor şi dărui protivnicilor săi, într-un armistiţiu păstrat cu credinţă-n timpul Paştilor, tot felul de provizii proaspete, drept care primi în schimb, ca dar, mirodenii din Orient. Şi la urma urmelor reveni odată pacea şi la hotarul natural al Dunării.

După moartea împăratului Mauriciu, care se prezentase în aceste ţinuturi ca restaurator, şi cu toate expediţiile izbutite, ca de pildă cea din 649 contra slavilor, graniţa Imperiului se retrase totuşi de la Dunăre, şi împăratul renunţă la continuarea costisitoarei lupte primejdioase şi zadarnice cu nenumărata mulţime a duşmanilor. În timp ce provinciile asiatice, cu mult mai bogate, insulele şi chiar capitala trebuiau să fie apărate de arabii năvălitori, slavii trecură încet şi sigur peste graniţă şi se aşezară gospodăreşte în Moesia.

Când bulgarii veniră încoace, ei găsiră aici şapte triburi slavice aciuiate de multă vreme şi nu putură face altceva decât să le dea propriul nume barbar, dispărând prin aceasta ei înşii de la orizont ca popor turanic. Acest ultim val turcesc, care începu în veacul al VII-lea şi ţinu până în anul 1000, atinse regiuni de la nordul şi sudul Dunării, rămase însă fără serioase urmări etnografice pentru populaţia de atunci - afară de unguri. De aceea e de ajuns aici o scurtă privire asupra bulgarilor, precum şi a pecenegilor şi a cumanilor.

Prin zbuciumări lăuntrice în statul turcesc din stepă, pe la jumătatea veacului al VII-lea fură împinşi pe scena istorică bulgarii, adevăraţii bulgari. Ca şi avarii împotriva stăpânilor lor, tot aşa se ridicară şi locuitorii pe malul Atelului (Volga) asupra stăpânitorilor avari şi-şi câştigară libertatea. O biruinţă trebuia să aducă după sine o izgonire a învinşilor sau o expediţie de migraţiune spre ademenitoarele ţinuturi ale sudului şi apusului, încotro îi mâna pe toţi barbarii o pornire nestăpânită. Carele „sarmatice” fură pregătite pentru lungul drum, şi „regele” Curt, pe care bizantinii îl cunosc ca Chrobatos , se puse ca şef doritor de luptă în fruntea micului său popor, care căuta un Canaan roman.

După moartea sa, ca şi după moartea lui Attila, se împărţi între fiii săi, după obiceiul turanic, şi moştenirea poporului războinic întocmai ca şi prada şi turmele. Erau cinci fraţi şi, ca şi fiii lui Attila, fiecare porni pe drumul său: în Panonia, avarii primiră ajutor bulgăresc, pe îndepărtatele câmpuri de luptă ale apusului mercenarii bulgari îşi arătară vitejia. Dar celui de-al treilea fiu al lui Kubrat îi surâse norocul foarte aproape: cu micul său popor, Asparuch (Isperich) îşi căută un adăpostit colţ de pândă şi-l găsi între Nistru, Prut şi Dunăre, în Basarabia sudică, unde era mai bine ferit de nestrăbătutele ştioalne şi bungeturi de stuh decât de şanţuri şi ziduri.

Posturile „romane” din Moesia răsăriteană raportară aceasta împăratului şi primejdia a fost socotită aşa de serioasă, încât acesta încercă în persoană să respingă pe cotropitori de la gurile Dunării. Dar el nu ajunse până la teatrul războiului, şi trupele sale se codiră atât de mult să-şi facă datoria pe acest teren „scitic” necunoscut, încât bulgarii prinseră curaj, urmăriră pe soldaţii fugari şi puseră mâna pe satele slave de la Marea Neagră şi de la Dunăre. Cum se obişnuia în astfel de cazuri, barbarii fură îmbiaţi la pace ca federaţi, şi astfel prin tratat formal ajunseră locuitorii pământului Imperiului în Moesia răsăriteană şi-n împrejurimea vechii şi puternicii cetăţi Durostorum, care durează până astăzi ca Dârstor (Silistra).

Ei întâmpinară aici, în oraşe şi castele, o populaţie vorbind latineşte şi greceşte, oşti împărăteşti în castele şi cetăţi, apoi, în strâmtorile Hemusului, unde ajunseră în curând, traci şi germani romanizaţi alături de provinciali sălbătăciţi care se uniseră cu ei, şi, în numeroase colonii, satele slavice de o obârşie mai nouă, oameni care, sub ai lor boieri - pentru cronicarii greci şi chiar - se îndeletniceau cu agricultura. Toţi erau adepţi ai creştinismului.

Bulgarii insuflară viaţă nouă acestor elemente eterogene; ei le împărţiră sub steagurile diferiţilor „voievozi”, căpetenii războinice, şi le atraseră la curtea noului Cesar barbar, a ţarului, care ca moştenitor turanic al lumii romane se înfăţişă numaidecât şi ca pretendent al Constantinopolei imperiale. Aceasta e tot ce aduseră cu ei. Celelalte toate, limbă, moravuri şi la urmă - în veacul al VIII-lea - credinţă , le primiră de la înaintaşii lor pe pământul moesic, şi anume mai cu samă de la cei mai numeroşi şi de la cei ce stau mai aproape de stăpânitori în ce priveşte treapta culturală, de la slavi.

Astfel se născu şi se dezvoltă, în visul romantic al unei noi stăpâniri universale asupra răsăritului, Imperiul bulgar al ţarilor, o stângace şi naivă imitaţie a modelului bizantin. Când, în veacul al XI-lea, Vasile Bulgaroctonul puse capăt statului acum în decădere şi restabili la Dunăre vechea graniţă iustiniană şi mauriciană, nu mai rămase altceva pe pământul unde fiinţase Imperiul bulgarilor decât amintirea unor mari războaie. De altfel acest dintâi Imperiu bulgar nu pare să se fi întins temeinic prea departe în apus.

Capitala rămase chiar pe vremea marilor ţari după Pleskov sau Plisca bizantină, unde s-au aflat interesante ruine, Preslavul, Marcianopolis cea slavizată, şi abia după ce această veche reşedinţă şi întreaga Bulgarie răsăriteană fură cucerite, în veacul al X-lea, de împăratul Tzimiskes, „ducii”, pretendenţii la coroană şi clerul superior se refugiară în sud-vest, unde sub Vasile se întreprinse un al doilea război pentru libertate. Astfel se sfârşi la Dyrrachium, în independenta ţară croato-sârbească de pe coasta Adriaticei, marea creaţiune militară, care cu trei veacuri mai înainte îşi luase începutul acolo unde Dunărea se varsă în Marea Neagră.

Îndelungatele lupte dintre bulgari şi greci pentru stăpânirea „imperială” în Europa răsăriteană atraseră iarăşi noi pretendenţi în bogatele teri de la Dunăre. Sau mai curând o năvalnică „pornire spre răsărit” împingea înainte pe toate neamurile barbare ce locuiau în stepă, şi încurcăturile de la Marea Neagră şi din Hemus pripiră numai ivirea slavilor şi „turcilor” rămaşi în urmă. Şi aşa veniră pe rând, unii pentru a cuceri locuinţe statornice, alţii numai pentru a-şi lăsa numele pe paginile comemorative ale cronicarilor bizantini, ugrii, ruşii, pecenegii şi fraţii lor gemeni, cumanii.

Probabil că pentru întâiaşi dată bizantinii înşişi chemară din stepa rusească ca ajutor pe acei barbari fino-turci, care, după coloarea feţei, forma corpului şi moravurile grosolane, semănau cu înaintaşii lor de la acest prag al culturii şi care se găseau mai aproape de hotarul împărătesc, în regiunea marilor fluvii. Ogorii propriu-zişi se înfăţişară, dealtfel uşor de recunoscut, şi în curând „cuţitul scitic” deveni pentru bulgari biciul lui Dumnezeu.

Noii veniţi nu erau turci curaţi: la ei sângele turc era dimpotrivă amestecat cu unul finic primordial, precumpănitor. Ca şi fennii ai lui Tacit, strămoşii lor, ei se îndeletniceau de predilecţie cu vânatul şi pescuitul. Nu erau nişte călăreţi desăvârşiţi ca vecinii lor de sânge curat scitic, dar săgeţile lor nemereau totdeauna ţinta şi-i făceau să apară temuţi.

Când printr-o mişcare a cazărilor şi uzilor - neamuri turanice superioare lor - ei fură împinşi în spre apus, îşi găsiră ca şi bulgarii un adăpost asigurat în smârcurile de la gurile Dunării, de unde hoinăreau spre răsărit şi spre apus de-a lungul coastelor mării, pe la Siretul de jos, Prut, „Trul” (Turla pe turceşte: Nistru) şi chiar la Nipru, „Baruch” al lor. Sub împăratul Leon Filozoful, pe la sfârşitul veacului al IX-lea, pe când Bizanţul lupta contra bulgarilor, o flotă romană apăru pe Dunăre, solii au trecut pe ţărmul stâng şi au făgăduit locuitorilor acestui „Atelcuz” frumoase monede de aur şi-o bogată pradă de îmbrăcăminte, unelte şi captivi, dacă le vor da sprijin curagios împotriva regelui din Preslav.

„Mazaroi” (maghiarii) nu aşteptară să li se spună de două ori: în faţa neaşteptatei lor năvăliri - pentru întâia oară gustau noii barbari priveliştea unei ţări de cultură, fie chiar şi a uneia ca aceasta, în stare de decădere, - ţarul Simion se închise în Silistra. Dar, după ce grecii laşi şi oportunişti iscăliră tratatul de pace cu stăpânitorul bulgarilor, acesta îşi răzbună complet asupra duşmanilor despreţuiţi.

Dintr-o parte năvăliră bulgarii asupra satelor ungureşti, de alta turcii tocmiţi anume pentru aceasta şi care, întinzându-şi puterea lor până la cetatea haganilor, Sarkel pe Nipru, erau cunoscuţi sub numele războinic de paţinachiţi la bizantini, pecenegi, bisseni la ceilalţi vecini. Pe când bărbaţii erau în expediţii de vânat sau de pradă, printr-un atac combinat fură cu totul sfărâmate aşezările ungureşti din Basarabia sudică, iar femeile şi copiii fără apărare scăpară prin fugă de măcel sau captivitate. Urmarea fu, bineînţeles, o nouă strămutare; poate că din Constantinopol le-a a fost arătat ca nou ţinut de aşezare Panonia.

În marele şes roditor de la Dunărea de mijloc, avarii dispăruseră chiar de mult ca popor conducător. Noul imperiu apusean al germanilor franci, sprijinit pe o veche cultură şi pe tradiţii, îşi alesese ca hotar răsăritean acest ţinut, unde începea o altă lume, şi Margenea carolingiană a fost ridicată pe ruinele imperiului avarilor. Unde înceta puterea margrafului, pământul era în stăpânirea „sclavinilor” de odinioară, deveniţi liberi: aici ca şi aiurea, ei trăiau organizaţi „democratic” în satele lor, sub căpetenii de văi, care în analele france sunt arătaţi ca „duces”, şi aceasta trebuie să însemne voievozi.

Prin unirea acestor puteri împrăştiate se întemeia în această regiune un stat morav, dar această creaţiune a unui energic conducător, Sviatopluc, nu putu să-i supravieţuiască. Ca înlocuitori ai moravilor apărură bulgarii, care, venind din spre miazăzi, subjugaseră sau îşi alipiseră cele mai multe jupe sârbeşti, şi Drava se acoperi de luntrile imperatorului slav. Din castelele lor clădite din nou sau restaurate numai, care erau aşezate în munţi sau în apropierea smârcurilor de nestrăbătut, „rectores” de-ai ţarului stăpâneau la Dunărea panonică şi la Tisa asupra slavilor, rămăşiţelor de germani şi turci, cum şi asupra „păstorilor români”.

Cântecele populare ungureşti numără şapte conducători sub ducele Arpad, care însă foarte probabil murise acum şi fusese înlocuit de către fiul său - apucară pe drumul, mult mai lung, dar mai sigur al stepei, unde găsiră numai paşnice sate de slavi şi astfel, fără a trebui să străbată păsurile munţilor, coborâră în paradisul panonic al hunilor. După legendă, care ne este transmisă într-o versiune foarte târzie din veacul al XIII-lea, provenind de la un notar pretenţios, necunoscut după nume, al regelui Bela, cuceritorii, ale căror fapte eroice ne sunt povestite până în cele mai mici amănunte istorice şi topice, dădură peste mai mulţi voievozi („duces”) bulgari şi români, tocmai ca pe vremea imperiului Asăneştilor, care a fost întemeiat de păstori „blaci” pentru odrasle de boieri bulgari.

Nepotul lui Kean, care părăsise cel dintâi supunerea ţarilor, Salan, tot un nume născocit, stăpânea de la Dunăre până la „poloni şi ruteni” şi locuia în castelul „Zemlum” (Semlin), în afară de care acest „dux tytulensis” poseda încă „Borsoa” şi alte localităţi întărite. Menumorut era stăpânul Porţilor de Fier prin care se intră în Ardealul de astăzi, şi în Munţii Bihorului, cum şi în toată Ţara Crişurilor şi Someşului se asculta de poruncile iui, Glad (Vlad) era reprezentantul „împăratului greco-bulgar” la Timiş, în Keve şi Orşova.

În sfârşit, în „ţara de peste munţi” - „terra ultrasilvana” - sta gata de luptă Gelou, ducele românilor, când a fost ucis de un şef de bandă ungur, care lupta independent. După ce prin luptă şi învoieli ungurii cuceriseră ţara, străbunul viitorilor regi trimise, potrivit cântecelor populare, păzitori de graniţă ca secuii, de fapt colonişti ai cavalerilor teutoni în secolul al XIII-lea, până în cele mai îndepărtate colţuri ale Carpaţilor. În stilul de pe atunci lăudăroasa veste ar suna cam aşa: „Anevoie au înlăturat noii veniţi cele din urmă rămăşiţe ale stăpânirii bulgare şi aşa ajunseră stăpânitori de popoare în Panonia”. De acolo se amestecară ca mercenari - în felul avarilor - în tulburările balcanice.

Abia prin anii de la Hristos 1000, Papa, la care veniseră trimişi de-ai şefului ungurilor, făcu din ducele Ştefan un rege apostolic pentru ţările ungureşti. Cam în aceeaşi vreme se întinse noul stat panonic şi peste graniţa ardeleană, cu care prilej se înălţă în colţul apusean, la miazănoapte de Mureş, o a doua Albă Regală pe locul unei Cetăţi Albe româno-slave, Belgrad - astăzi încă oraşul e numit de ţăranii români Bălgrad. Până la deplina stăpânire însă a ţării în care abia acum păşiseră mai trebuiau încă lungi lupte şi mari sforţări de colonizare.

Pecenegii, biruitorii ungurilor, fură urmaşi pe pământul atel(c)uzic. Acest îngust ţinut, care nu poate sluji de patrie decât unui mic popor de vânători şi pescari, fu, mai bine zicând, numai o anexă la mult mai întinsa stepă peceneagă, în care aceşti temuţi barbari, „oameni răi” pentru toţi vecinii lor, îşi păşteau nenumăratele turme de boi, cai şi oi.

Spre „angulus”-ul apusean al întinsului lor ţinut de stăpânire, unde se învecinau cu bulgarii, până la Dârstor pe Dunăre, îi mâna, cu locuinţele lor mişcătoare, numai pe timp de vară, păstoria, dar şesul românesc le era deschis până la sfărâmatul pod al lui Traian, de unde începea noul stat „turc” al ungurilor, şi nu rareori veniră ei în Ardealul fără apărare prin cunoscutele pasuri ale Carpaţilor, ca să ia în primire de la satele supuse dijmele în grâne şi zeciuiala turmelor.

Bulgarii nu erau stăpâni îndreptăţiţi nicăieri în acest şes. Dacă un izvor bizantin vorbeşte de regele Crum, întâlnim ceva mai înainte alţi locuitori, tocmai ca ţel de călătorie al aceloraşi captivi bizantini; aceştia par a fi să aibă deci înţelesul de cis pe lângă cel mai obişnuit de trans, şi poate că dând Bulgariei această determinare mai de aproape, unică în toată istoriografia greacă medievală, cronicarul se gândea la Bulgaria Mare de la râul Atei, care nu era câtuşi de puţin necunoscută în Bizanţ.

După ce se sfârşise strămutarea de popoare la gurile Dunării, bizantinii, care priveau cu totul nepăsători la încercările barbare, se folosiră de cetele de pecenegi, după cum înrolaseră mai înainte arcaşi unguri. În luptele cu bulgarii apar la Dunărea de Jos flotele împărăteşti conduse de drungarii - stăpânirea Dunării ca şi a Mării Negre de bizantini arată ce zadarnică e iluzia dominaţiei bulgăreşti pe malul stâng al fluviului - şi, după primirea soldei, călăreţii ce se opriseră aici pe timp de vară trec fluviul, pentru ca să se întoarcă acasă cu turme străine şi cu captivi.

Sub porfirogenetul istoric, care ni-a lăsat în amintirile şi compilaţiile sale ştiri aşa de preţioase asupra vecinilor de miazănoapte ai Imperiului, plătirea aceasta a „paţinachiţilor” nu era un fapt neobişnuit: oamenii costau puţin, aveau faima de neînvinşi, şi erau şi mult mai de înţeles ca alţii; se şi îndreptau îndată ca să ia pe toamnă drumul către castelul Sarkel. Agricultură nu făceau deloc, un şef comun n-au avut niciodată, ceea ce înlătura orice ambiţie politică, şi pentru frământările şi rătăcirile lor pământul muntos din Balcani, presărat cu oraşe, era prea strâmt.

După moartea însă a iubitorului de scris împărat Constantin se credea în Bizanţ că s-a găsit un şi mai bun element pentru a învinge pe barbari prin barbari. Nichifor Phokas chemă pe ruşi, stăpâni scandinavi peste slavii de la Nipru, „taurosciţii” pe limba cărturărească, şi pe supuşii lor care sub numele străinilor cuceritori, „rhos”, căpătaseră unitate politică şi faimă războinică, întocmai ca şi slavii sud-dunăreni sub acel al bulgarilor, care au jucat acelaşi rol.

Pe apa râului tutelar, apoi pe mare, în sfârşit pe la gurile Dunării, Sviatoslav găsi o cale spre Dârstor, unde n-avea să se teamă de nici o împotrivire din partea pecenegilor, care-l despărţeau de Bizanţ. Sosi cu bine şi, după multe încăierări, în care păstră totdeauna întâietatea, ocupă locul ţarului, ale cărui rude fură prinse sau izgonite şi se aşeză în Preslav, unde-i surâdea în apropiere marea cunoscută, şi pentru el prietenoasă, care pentru poporul său era a doua patrie.

Împăratul din Constantinopol trebui să îngăduie aceasta, dar când se urcă pe tron energicul Tzimiskes, cotropitorii, care uitaseră cu totul drumul spre casă, trebuiră să se pregătească de apărare: după o luptă grea, Preslavul căzu în mâinile „imperialilor” şi, când Dârstorul a fost din nou cucerit - iarăşi apăru pe Dunăre o flotilă bizantină pentru asedierea vechii şi însemnatei cetăţi de hotar, - împăratul triumfător luă coroana ce se clătina, de pe capul tânărului ultim ţar al bulgarilor răsăriteni, abia acum din nou întronat.

Pe locul unde Sviatoslav, în platoşa cu solzi de aur, luptase deznădăjduit pentru pradă, cinste şi viaţă, se înălţă noul castel Theodoropolis ca piatră de hotar a operei de cucerire. Pe când eroul rus fugea spre depărtata patrie de la Nipru, el îndură, cum şi era de aşteptat, o înfrângere din partea pecenegilor, care alergară la înteţirile bizantine, deşi bande ale aceluiaşi popor luptaseră cu dânsul pe pământul moesic. Şi, cu toată că neliniştiră şi mai târziu Ungaria, aceştia îşi pierdură însă forţa lor elastică, şi în curând neamurile turceşti care înaintau spre apus recunoscură în cumanii uzici, ce veneau din aceeaşi cetate Sarkel, pe noii lor stăpâni.

Cum numai rareori se întâmplă la astfel de popoare, pecenegii căzură în chip tragic din situaţia lor de conducători în urma unor încurcături neaşteptate, care ne sunt transmise cu precizie de istoricii bizantini. Nomazii stătuseră prea mult în atingere cu Roma Nouă, grecească, pentru ca să nu împrumute cu timpul de la vecinii lor elemente de organizare, şi astfel se ridică în sfârşit pentru păstorii războinici un singur stăpânitor, care supuse pe şefii odinioară neatârnaţi ai celor treisprezece triburi, tot aşa după cum mai târziu hanul Crimeii, ca „împărat al naţiunii tătăreşti”, supuse pe sultanii triburilor.

Un astfel de „han” peceneg era pe la jumătatea veacului al XI-lea Tirah, şi el află în viteazul Cheghen un rival primejdios, care odată îl respinse până în smârcurile dunărene din „angulus”. În curând însă biruitorul trebui să fugă din faţa hanului care chemă la luptă împotrivă toate puterile poporului său din întregul şes, de la graniţa Ungariei şi Panoniei până la Nipru. Numai două triburi se hotărâră pentru cutezătorul răzvrătit; el a fost înfrânt de superioritatea numărului, şi, ca şi goţii faţă de huni, tot aşa şi pecenegii lui Cheghen se refugiară pe pământ roman faţă de groaznica răzbunare a jignitului Tirah.

Astfel veniră cam la 20.000 de fugari pe o insulă din apropierea Dârstorului, adică în mlaştinile pe care le formează la răsărit de acest oraş fluviul despicat în două. Cheghen însuşi e trimes la Constantinopol şi primeşte prin botez o spoială de cultură; un călugăr grec săvârşeşte acelaşi act solemn la ţărmul Dunării asupra cetelor păgâne rămase în urmă şi ca „foederati”, după vechiul obicei, noii cetăţeni ai Romei răsăritene primiră nu numai ogoare pentru sclavii lor, ci şi trei cetăţi de apărare împotriva înrudiţilor de peste Dunăre.

Aceştia cerură predarea fugarilor şi, când ea le-a fost refuzată, veniră ei înşii în grămadă uriaşă ca să pedepsească pe neascultători. Pentru a împiedeca năvala alergară încoace, împreună cu barbarii imperiali, Mihail, „comandant al cetăţilor de pe Istru”, ostile themei bulgăreşti şi pe lângă aceştia ajutoare „din apus”; o flotilă de o sută de corăbii apăru ca să împiedece adăugirea de noi duşmani pe calea de apă. Dar, când crivăţul dură un pod trainic de gheaţă pe Dunăre, aproape 20.000 de călări se înfăţişară pe pământul Dobrogei pentru a fi biruiţi de lipsa mijloacelor de hrană, apoi de ciuma ce-i urmă şi în sfârşit de oastea bizantină.

Tirah şi ai săi se oferiră să devină ajutoare ale „atotputernicului basileus”, iar ducele bulgarilor îi aşeză în apropiere de Sofia, Niş şi Ovcepolie, unde cârmuirea împărţi celor mai mulţi uneltele necesare ţăranului paşnic, pe când fiii tineri primiră porunca să pornească spre Asia, ca să lupte pentru împărat. În curând însă aceştia se răzvrătiră, iar rudeniile lor părăsiră ţarina cu care nu erau obişnuiţi şi care-i înjosea, pentru a schimba secera cu sabia.

Pustiiri groaznice, care întrecură tot ce se întâmplase după Sviatoslav şi înainte de luptele interne, fără răsplata pentru hărăzirea unui adăpost, şi numai prin ucideri în masă, printr-o îndelungă şi îndărătnică stârpire a hordelor învinse se puse capăt neastâmpărului, şi cu aceasta puterii şi faimei pecenegilor. Tot ce mai rămase dintr-înşii se amestecă printre cumanii până atunci învrăjbiţi cu ei, care luară locul lui Tirah, de-a lungul Dunării şi mai departe în stepă.

Dar până să se ajungă aici mai a fost nevoie încă de un întreg şir de lungi lupte schimbăcioase împotriva pecenegilor rămaşi dincolo de Dunăre, şi mai mult de un veac ţinu primejdia potopului din această parte. Cel dintâi din noua dinastie a Comnenilor, Isac, găsi la Dunăre o stare de lucruri deznădăjduită; pe când ţărmul stâng rămase ca şi mai înainte în stăpânirea exclusivă a barbarilor, căpetenii bulgare, ajutaţi de cetele unor astfel de vecini, puseră mâna pe mai multe din cetăţile de graniţă bizantine din Dobrogea, şi însuşi Dârstorul cu ale sale două citadele nu se putu împotrivi îndelung năvalnicilor rebeli.

Când, după Isac, care avuse de îndurat din partea pecenegilor, şi după perioada următoare, aproape lipsită de împăiaţi, un al doilea Comnen, Alexe, purta purpura Romei răsăritene, un bărbat care simţea într-însul puterea de a trezi din nou trecutul mai bun, imperiul nu mai avea de mult un hotar de miazănoapte; pe lângă hani şi şefii de triburi ai „turcilor”, mai stăpâneau întreaga ţară dintre Dunăre şi mare, din cetăţile, oraşele şi târgurile lor; Tatos (Tatu) Silistriotul, Chalis, Sestlav, Satza, care se aşezase în Dârstor înaintea lui Tatu şi Solomon.

Numele arăta lămurit, mai ales Tatu, Sestlav, Solomon, populaţie românească: de bulgari poate fi vorba tot aşa de puţin ea şi de pecenegi. După câteva atacuri, care fură respinse, împăratul nădăjduia să stabilească din nou în acest ţinut stăpânirea romană printr-o expediţie personală, şi astfel Dârstorul a fost asediat din spre uscat ca şi de pe apă. Tatu scăpă pe malul stâng, pentru ca de acolo să cheme în ajutor pe „cumanii”, de bună samă în parte români, aşezaţi de mai înainte, dar, când el apăru în fruntea lor, lupta hotărâtoare se şi dăduse şi Alexe se afla pe ruşinosul drum al fugii spre Constantinopol. Se iscară însă certuri pentru pradă, care duseră la o luptă de nimicire între amândouă neamurile omoglote.

Pentru ţările tracice, unde se petrecu lupta, fără îndoială că aceasta era o nenorocire, dar pentru interesele de stăpânire imperială, noua întorsătură a lucrurilor însemna o întâmplare fericită, şi aliaţii cumani călări fură primiţi în lagărul romeic cu chiote de bucurie. Astfel se ajunse în cea din urmă zi din aprilie a anului 1091 la o mare luptă-n câmp deschis, în care pecenegii fură cu totul învinşi; după biruinţă fură ucişi, de teamă, nenumăraţi captivi, chiar şi „copii şi mamele lor”; „numai o zi, şi pecenegii ar fi văzut şi ei luna lui mai”, - aşa se cânta prin satele greceşti, - dar nu le fusese astfel sortit.

Stăpânirea cumanilor

Ca şi fraţii lor nimiciţi, cumanii erau şi ei un popor turcesc rătăcitor, obişnuit cu viaţa de aventură a jefuitorilor războinici. Din noul lor stat dunărean, unde primeau mijloace de hrană şi pe lângă aceasta vin şi mied de la sclavi şi birnici, ei treceau cu familiile lor peste fluviul îngheţat, în mari cară acoperite cu piele, pentru a colinda puţin şi pe un pământ mai bun, sau îşi trimiteau numai fiii cu arcul şi cu suliţele mari, care nu se putea purta decât cu amândouă mâinile, ca să câştige cinste şi pradă.

Odată veniră ca însoţitori ai unui pretendent la coroană, pe care-l descoperiseră în Cherson, unde poporul lor stăpânea şi şesul care mai târziu la genovezi se numeşte „Campanea”, iar oraşele de la Hemus, cu vechi cuiburi bulgare pizmaşe, le deschiseră cu bucurie porţile, pe când păstorii de munte-i conduceau prin păsuri, în afară de cercul de pază al „klissurarchilor” împărăteşti.

Altă dată Alexe trebui să-i caute la Vidin şi, după întoarcerea sa pe fluviu, un detaşament de cavalerie-i urmări timp de „trei zile şi trei nopţi” până la un alt fluviu, pe care-l trecură pe luntri. Oştile bizantine merg împotriva lor până departe spre apus, la „Branicevo pe Dunăre”, unde sub un urmaş al celui dintâi rege Ştefan, „hunii” panonici uniţi de dânsul îşi au ultimele lor străji.

Ca şi pecenegii, aceşti cumani deseori bătuţi, risipitori de sângele lor, aveau o viaţă dârză. După Alexe ei ies iarăşi la iveală ca oaspeţi ai Peninsulei Balcanice: împăratul Ioan îi bate în răsărit la Berhoe, şi câteva mii dintr-înşii sunt aşezaţi în ţinuturi pustii, ca să fie ţinuţi în frâu. Însuşi marele restaurator al Imperiului, care organiză din nou armata şi împlântă iarăşi, biruitor, steagurile Romei răsăritene în provincii care de mult erau cedate sau uitate, Manuil Comnenul , în care bizantinismul decadent putea să admire un stăpânitor de talia lui Iustinian sau Mauriciu, cu toate minunatele sale sforţări, nu putu scoate la capăt cu sciţii din şesul Dunării.

Când hoţii de iarnă puseră mâna pe cetatea Demnitzikos de la gurile fluviului îngheţat, însuşi Manuil porni spre a-i pedepsi. Prea nerăbdător ca să aştepte flotila - ea era pe Dunăre, în drum împotriva ungurilor -, îşi trecu soldaţii pe cinci sute de „monoxyle” şi, după ce fură trecute în acelaşi chip încă alte două nuri scitice, nu-l înfricoşară nici chiar întunecatele păduri din „Tenuorman” (Teleorman), la poalele Carpaţilor, unde se opri. Mai norocos decât bătrânul, legendarul Dariu, el smulse o biruinţă noilor călăreţi ai stepei, într-o luptă contra duşmanilor care până acum îl tot ocoliseră.

Cu acest prilej împăratul încheie legături de prietenie şi de apărare cu cei mai apropiaţi principi slavi - pe limba literară „taurosciţi” Premislav, Rostislav şi mai ales cu Iaroslav, puternicul stăpânitor al de curând întemeiatului stat de Haliciu, la izvoarele afluenţilor Dunării. Printr-o nouă întărire a cetăţilor iustiniene şi post-iustiniene - cum era Chele, Chilia de astăzi -, a căror apărare a fost încredinţată ducelui de graniţă, se puse, în sfârşit, măcar pentru o bună bucată de vreme, stavilă cotropitorilor.

Dar această încumetată întreprindere a veşnic neobositului erou nu a fost singura cauză care făcu din statul turcesc de pe şesul dunărean şi de la ţărmul nordic al Pontului un loc de refugiu pentru mici cete neînfrânte, care erau gata să închirieze oricui, în schimbul unei solde modeste, cruda lor vitejie. În apus cumanii nu mai aveau nimic de jefuit după întărirea regatului unguresc şi, cu intrarea ofiţerilor regali în Ardeal, această provincie tributară le-a fost aproape smulsă noilor pecenegi.

În nord barbarii Panoniei, înfruptaţi de cultură, câştigaseră o nouă provincie, o „Taurosciţie” hunică în partea de jos a Maramureşului, dar principatele ruseşti erau destul de puternice pentru a-şi apăra hotarele ce se întindeau mereu împotriva poftelor nomazilor. Aşa se întâmplă că într-o nouă expediţie peste Dunăre - ungurii erau acum atacaţi - cumanii nu sunt pomeniţi prin nici o vorbă, pe când pentru întâia oară apar cu numele lor - căci înainte sub al pecenegilor şi cumanilor e vorba adeseori tot de ei - în stare de a lupta, românii, stăpânitori ai Moldovei de mai târziu.

După câteva decenii raportul de mai înainte dintre români şi turci - „vlahi” şi „sciţi” pe limba bizantină - era tocmai dimpotrivă. Sub domnia nevrednicului epigon al Comnenilor, Isac, în anul 1186 - după felul de datare obişnuit - veni de la ţărmul moesic al Dunărei un fugar român, care cutezase să ridice împreună cu alţi păstori din Hemus steagul revoltei împotriva legitimului „basileus” şi să schimbe sărăcăcioasele haine cu mantia împărătească.

Asan se întoarse în grabă pe câmpul de luptă cu prieteni cumani, şi aceştia se desfătară aşa de minunat din bogata pradă tracică, încât uitară pentru toată viaţa întoarcerea acasă. Cetele romaice fură gonite de săgeţile şi spadele lor, iar Asan şi cei doi fraţi ai săi, Petru şi Ioniţă, datorează desigur nu în mică măsură succesul lor puternicului ajutor credincios al cumanilor.

Când cruciaţii întemeiară un imperiu latin în Constantinopol şi când noi lupte izbucniră între „regele vlahilor” şi nobilii seniori din apus, cumanii nu-l părăsiră nici atunci pe Ioniţă, iar marea luptă de la Adrianopol, din care „vlahul” luă cu sine un captiv îmbrăcat în purpură împărătească, o hotărî neapărat îndemânarea sălbatecilor călăreţi: la început se prefăcură că fug, pentru ca să se adune din nou în ziua următoare şi să încunjure pe duşman; copleşiţi de ploaia lor de săgeţi, smulşi de pe caii lor prin aruncarea laţului, cosiţi ca iarba pustiului de sângeroşii cosaşi, „latinii” renunţară la apărare”.

Urmaşul lui Ioniţă, Borilă, avu în oastea sa învinsă, care număra peste 30.000 de oşteni, călăreţi cumani cu flamura verde la lănci. Chiar soţia lui era - după Akropolitas - o cumană. Un corp de auxiliari francezi, care veni din apus spre a sprijini şubreda împărăţie latină, găsi încă ostaşi cumani şi un şef cuman, „regele” Ionas, în şesul Ţării Româneşti. Din Ţara cumanilor veni Ioan Asan, organizatorul Imperiului bulgar, şi totdeauna avu de partea sa cumani.

Dar încă din această vreme izbucnise războiul dintre cumani şi vecinii lor răsăriteni, tătarii, şi după o lungă şi deznădăjduită opunere, „regele” Kuthen - numele aminteşte pe şeful peceneg Cheghen - trebui să părăsească neteda câmpie şi să-şi caute un adăpost, împreună cu întregul său popor, patruzeci de mii la număr, în Ungaria. Regele Bela al III-lea deschise statul său, dar, ca şi mai înainte împăratul bizantin, tot aşa a fost şi el rău răsplătit pentru ospitalitate. O altă parte mai considerabilă a învinşilor trecu peste Dunăre şi se pierdu în munţii Macedoniei şi în văile Traciei.