Eftimie Murgu

Eftimie Murgu (28 decembrie 1805, Rudăria, azi Eftimie Murgu, judeţul Caraş-Severin - 12 mai 1870, Budapesta) - jurist, filosof, filolog şi politician. Este fiul Cumbriei (născută Pungilă) şi al lui Simu Murgu, ofiţer dintr-un regiment de graniţă din Banat.

A urmat cursuri de filosofie la Seghedin (1826) şi la Pesta (1827), unde a absolvit şi Facultatea de Drept (1830). După obţinerea titlului de doctor în drept (1834) este chemat la Iaşi, inaugurând aici cursurile de filosofie în limba română la Academia Mihăileană. Din cauza neînţelegerilor cu Gheorghe Asachi şi cu domnitorul Mihai Sturdza, se mută la Bucureşti, ca profesor de logică şi drept roman, la Colegiul „Sf. Sava” (1837-1839).

În 1840, împreună cu Dimitrie Filipescu şi J.A. Vaillant, pune bazele unei organizaţii revoluţionare, din care au mai făcut parte Nicolae Bălcescu, Cezar Bolliac etc. În urma arestării complotiştilor, la sugestia consulului rusesc, Murgu este expulzat în Banat, unde practică avocatura şi în scurt timp devine purtătorul de cuvânt al revendicărilor naţionale şi sociale ale românilor.

După o nouă detenţie (1845-1848) pentru acţiuni revoluţionare şi propagarea ideii unirii Banatului cu Ţara Românească, îşi reia activitatea politică: este ales deputat în Parlament la Pesta, convoacă şi prezidează adunarea populară a românilor, la Lugoj, în 15 iunie 1848, încearcă, fără succes, să obţină aprobarea guvernului lui Lajos Kossuth pentru înfiinţarea unei armate româneşti.

După înfrângerea revoluţiei ungare este din nou închis (1849-1853) şi abia în 1861 revine în viaţa politică, lipsit însă de popularitatea de care se bucurase înaintea şi în timpul revoluţiei. În scrisori, proclamaţii sau broşuri politice se relevă constant ca un revoluţionar intransigent, cu spirit practic şi tact politic, militant neobosit pentru unirea şi emanciparea socială a românilor. După mai bine de 60 de ani de la moartea sa osemintele i-au fost aduse în ţară şi reînhumate în capela cimitirului din Lugoj.

Murgu a fost un susţinător înfocat al culturii şi limbii naţionale, în tradiţia cărturarilor Şcolii Ardelene. Încă în timpul studiilor a publicat o lucrare polemică în limba germană (1830), în care discuta pe larg, ca şi prietenul său Damaschin T. Bojincă şi împotriva aceluiaşi adversar, sârbul Sava Tokoli, originea şi caracterul romanic al limbii române şi necesitatea înlocuirii alfabetului slav cu cel latin. Ca argument în sprijinul romanităţii limbii, el transcrie cântece populare româneşti (probabil prelucrate), împreună cu traducerea lor latină.

Cu jumătate de veac înaintea lui B.P. Hasdeu vorbeşte despre circulaţia cuvintelor, despre cuvintele de „necesitate” care alcătuiesc „esenţa” unei limbi. În lecţiile sale de filosofie şi logică Murgu se dovedeşte un spirit raţionalist, „luminat”, situat în descendenţa ideologiei Şcolii Ardelene, care găseşte în filosofie un temei pentru ideile sale privitoare la cultura naţională. Aceste lecţii sunt importante şi pentru formarea terminologiei filosofice româneşti.

Opera literară

  • Scrieri, ediţie îngrijită şi introducere de I.D. Suciu, Bucureşti, 1969;
  • Curs de filosofie, ediţie îngrijită şi introducere de V. Târcovnicu, Timişoara, 1986.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …