Efortul făcut de masele populare din toate provinciile româneşti pentru susţinerea Războiului de Independenţă

Războiul de Independenţă din 1877-1878 a solicitat întregul potenţial economic al statului şi a beneficiat într-un grad superior de girul moral şi material al poporului român, ilustrare elocventă a modului în care masele populare au ştiut să se ridice la înţelegerea intereselor superioare ale ţării. Masele populare din toate teritoriile locuite de poporul român, deoarece în toate evenimentele şi momentele hotărâtoare ale istoriei naţionale frontierele artificiale dispăreau în faţa impresionantei solidarităţi româneşti. Este şi aceasta o ilustrare elocventă a trăsăturii majore a poporului român, ca şi a altor popoare care au fost silite de vicisitudinile vremurilor să trăiască despărţite.

Faptul că armata română a purtat războiul bizuindu-se pe posibilităţile interne a determinat conjugarea eforturilor guvernului cu cele ale straturilor largi ale poporului. Şi în această privinţă consensul a fost cvasiunanim. Reflectând hotărârea fermă a poporului român de a susţine războiul cu toate resursele de care dispunea, ziarul „Românul” scria: „Dorinţa noastră cea mai vie este de a vedea armata noastră trecând Dunărea şi mergând să contribuiască la nimicirea unei dominaţiuni devenită odioasă lumii întregi. Voim ca românii să-şi datorească lor înşile independenţa absolută a patriei, o dorim pentru că credem că ea va contribui la mărirea şi la ridicarea patriei”. Însufleţite de o înaltă conştiinţă patriotică şi înţelegând semnificaţia momentului istoric, masele populare au răspuns fără ezitare şi fără rezerve apelului guvernului de a contribui prin toate mijloacele la susţinerea războiului.

Ţărănimea, constituind majoritatea absolută a populaţiei şi care în decursul istoriei se dovedise factorul militar hotărâtor în bătăliile purtate de poporul român pentru salvgardarea entităţii sale naţionale, a suportat şi de data aceasta greul războiului. Ea a asigurat aprovizionarea cu hrană, furaje, mijloace de transport, prin rechiziţii, precum şi donaţii în bani, îmbrăcăminte, alimente, medicamente pentru unităţile de pe front.

Ţărănimii i s-a alăturat cu însufleţire clasa muncitoare în plin proces de dezvoltare şi afirmare, în frunte cu cercurile socialiste, meseriaşii, intelectualitatea, forţele înaintate ale burgheziei, precum şi alte pături şi categorii sociale. Contribuţiile maselor din România, la care se adăugau cele ale conaţionalilor din provinciile româneşti aflate sub stăpânire străină au completat substanţial resursele bugetare oficiale, asigurându-se, astfel, într-un timp relativ scurt, înzestrarea şi aprovizionarea armatei, baza materială necesară purtării campaniei militare.

Efortul financiar, material şi organizatoric al statului român

De cea mai mare importanţă şi acuitate era, fără îndoială, procurarea mijloacelor financiare de care depindea rezolvarea tuturor celorlalte probleme ale dotării şi echipării armatei. În acest sens pe primul loc se situează creditele votate de parlament. Astfel, bugetul Ministerului de Război pe anul 1877, care abia depăşea 13 milioane lei, a fost suplimentat prin retragerea unor fonduri alocate altor investiţii sau din prevederile şi excedentele bugetare ale altor departamente. Numai în cursul anului 1877 au fost întrebuinţate credite extraordinare şi suplimentare totalizând 19.838.131 de lei. De asemenea Ministerului de Război i-a fost transferată suma de 914.000 de lei, reprezentând plata tributului faţă de imperiul otoman, aşa-numita „dare către Poartă”, pe care guvernul român a anulat-o la numai două zile după proclamarea independenţei.

Un rol însemnat în procurarea resurselor băneşti necesare purtării războiului l-a avut emisiunea de bilete ipotecare în sumă de 26.260.000 de lei, garantate cu moşii ale statului. Această operaţie financiară a fost p necesitate pentru stat, care era angajat la plata rechiziţiilor şi comenzilor furnizate de diverşi creditori ai armatei. În acelaşi timp ea contribuia la realizarea unei circulaţii băneşti mult superioare simplei circulaţii metalice existente, constituind, potrivit aprecierii lui A.D. Xenopol, „prima măsură economico-financiară care a împins România în stadiul cel nou al dezvoltării sale”.

Ziarul „Socialistul” considera pozitivă emiterea biletelor ipotecare şi, criticând Partidul Conservator care se opunea ideii creării unei aşa-numite monede de hârtie, scria: „În grelele circumstanţe în care suntem este elementar că banii formează piedestalul serios al acţiunilor. Ei bine, guvernul are bani. Pentru ce d-ni senatori respingeţi acest mijloc de a-i avea, când nu puteţi oferi altul? Aşteptăm ca în dezbaterile ce se urmează necesitatea proiectului să se vadă în toată eminenţa ei”. Biletele ipotecare au fost folosite abia în cursul anului 1878, când pentru nevoile armatei şi pentru plata rechiziţiilor de război au fost întrebuinţaţi 15.449.000 de lei.

O parte din mijloacele financiare au fost obţinute de statul român prin efectuarea unor servicii pentru armata rusă: transport pe căile ferate române, pe drumuri şi căi fluviale, prestaţii în beneficiul armatei ruse de poştă şi telegraf, vânzarea unor produse destinate aprovizionării şi transportului (în afara celui feroviar) potrivit prevederilor convenţiei militare din 4/16 aprilie 1877. Pe baza unui aranjament de plăţi, stabilit de comun acord, administraţia armatei ruse din România era obligată să achite imediat sumele necesare pentru căile ferate, poştă şi telegraf; de asemenea, cheltuielile de aprovizionare a armatei ruse şi transporturile neferoviare urmau să fie plătite pe loc.

Întrucât acest aranjament a fost ratificat de guvernul Rusiei abia la 24 noiembrie / 6 decembrie 1877, România a fost nevoită să solicite un avans de 5 milioane de lei în contul cheltuielilor determinate de trecerea armatei ţariste prin ţara noastră. Sumele obţinute pe această cale - a împrumutului-avans, a produselor vândute şi transporturilor efectuate în beneficiul armatei ruse (numai valoarea transporturilor efectuate pe căile ferate române pentru armata rusă până la 1/13 iunie 1877 reprezenta 7 milioane de lei) - au avut un rol pozitiv în sporirea disponibilităţilor financiare ale statului român, în îmbunătăţirea comerţului şi a circulaţiei monetare în ţară.

Pe lângă procurarea fondurilor care valoric satisfăceau necesităţile armatei, statul a trebuit să facă faţă unor sarcini mari, complexe şi dificile, unor neajunsuri şi greutăţi în ceea ce priveşte dotarea unităţilor şi marilor unităţi cu armament şi celelalte materiale de război, asigurarea medicală a trupelor, aprovizionarea cu hrană, furaje, echipament, mijloace de transport.

Comenzilor de material făcute în străinătate anterior stării de beligerantă cu imperiul otoman le-au fost adăugate altele noi, adresate către firme producătoare de armament, muniţie şi material tehnic militar din Rusia, Franţa, Anglia, Germania. Astfel, în aprilie au sosit din Rusia 25.000 de puşti Krnka, 3.600.000 de cartuşe, 20 de tunuri de asediu, 12 mortiere cu accesoriile lor şi altele. Urmând calea ocolită prin Germania şi Rusia, deoarece, datorită „neutralităţii”, Austro-Ungaria nu permitea tranzitul pe teritoriul său, s-au primit materiale furnizate de firme franceze (loturi din comanda de 50.000 de puşti de infanterie model Peabody), engleze (pe tranşe, onorate până la sfârşitul lui martie 1878, 5.000.000 de tuburi metalice pentru cartuşe Peabody), germane (5.000 de obuze, 10.000 de şrapnele pentru tunurile de 8 cm 1868 şi altele).

În acţiunea de dotare a armatei cu material de război a fost angajată, în limita potenţialului productiv, şi industria românească. Arsenalul armatei din Bucureşti, cu un efectiv mărit, lucrând pe toată durata războiului pentru campanie, a confecţionat chesoane şi furgoane, a reparat materiale de artilerie etc. Nevoilor campaniei le-a subordonat activitatea şi Pirotehnia armatei a doua mare întreprindere militară românească după Arsenal.

Unele comenzi militare au fost executate la diferite stabilimente din afara armatei, întreprinderi particulare şi ateliere meşteşugăreşti, cum au fost fabricile de praf de puşcă de la Piatra Neamţ şi Tarcău, Şcoala de meserii din Craiova (care a confecţionat pontoane pentru trecerea Dunării); căruţe pentru încărcături grele şi transporturi pe distanţe mari au fost achiziţionate de la ateliere de profil din Sibiu şi Braşov, Cernăuţi şi Rădăuţi. Deoarece un sector în care se resimţeau mai mult neajunsurile înzestrării armatei era cel al echipamentului, au fost necesare măsuri speciale pentru folosirea întreprinderilor mai mari şi a atelierelor mici pentru a confecţiona mantale, cojoace, încălţăminte şi lenjerie.

Pentru asigurarea medico-sanitară, aşa cum rezultă şi din cele arătate în capitolele anterioare referitor la organica armatei după mobilizare, s-au organizat cinci ambulanţe divizionare, două ambulanţe de corp de armată, o ambulanţă a Cartierului general şi una de rezervă, împărţita în patru secţii. Acestora, cum se va vedea mai departe, li s-a adăugat şi concursul remarcabil dat de două ambulanţe ale „Crucii Roşii”.

S-au amenajat spitale pentru răniţi în zona de operaţii şi în interiorul ţării. Au fost sporite fondurile pentru procurarea de instrumentar medical, medicamente, echipament şi obiecte spitaliceşti de la 290.000 de lei în primăvara lui 1877 la 400.000 de lei în a doua jumătate a aceluiaşi an. Un mare număr de medici renumiţi, ca Marcovici, Felix, Danielopolu, au trecut la dispoziţia serviciului sanitar al armatei.

Se cuvine menţionat faptul că serviciul sanitar al armatei a fost bine organizat. Aceasta s-a datorat în primul rând calităţilor care caracterizau personalitatea aflată în fruntea lui, generalul dr. Carol Davila. Având o înaltă pregătire ştiinţifică - chimist, chirurg, specialist în terapeutică -, un excepţional spirit practic, o mare putere de muncă, Carol Davila a făcut ca serviciul sanitar al armatei române să-şi înscrie, în timpul războiului, unul din cele mai frumoase capitole ale activităţii sale.

Pe câmpul de luptă Davila dirija permanent ambulanţele, călare, în primele linii, sub gloanţele inamicului, strigând „înainte, tot înainte!” - notează unul din medicii care l-au cunoscut. „Davila - sublinia într-o telegramă comandantul suprem român - e pretutindeni, acolo unde ai nevoie de el”. Ambulanţele române şi spitalele temporare de la Griviţa, Riben, Verbiţa, Mecika, Muselim Selo, Rahova, Arcer Palanka şi din alte localităţi au îngrijit aproape 13.000 de răniţi şi bolnavi din rândul trupelor proprii, al celor aliate şi al celor inamice.

În domeniul serviciilor guvernul şi comandamentul armatei au întreprins o serie de măsuri privind organizarea sistemului de depozite de toate categoriile. Pentru muniţii existau: depozitul central din Bucureşti, depozite regionale (câte unul de divizie), precum şi depozite mai mici (pe garnizoane). În centrele mari şi în zonele de concentrare, în oraşele aflate în apropierea ariilor de bătălie, îndeosebi în Muntenia şi Oltenia, apoi la sud de Dunăre s-au constituit depozite de subzistente şi furaje (Bucureşti, Craiova, Piteşti, Caracal, Turnu Măgurele, Bechet, Rast, Ciuperceni, Rahova, Lom Palanka), parcuri de vite (Turnu Măgurele, Caracal, Craiova, Bucureşti), manutanţe (Bucureşti, Turnu Măgurele, Corabia, Caracal, Piteşti, Poiana Mare, chiar şi la Iaşi), convoaie de care încărcate cu provizii pentru a fi expediate peste Dunăre. Pe lângă acestea, pentru trupele care au acţionat pe teritoriul naţional procurarea hranei, furajelor şi altor materiale s-a asigurat şi nemijlocit din localităţile rurale din jurul punctelor de dislocare sau dispunere, ceea ce, desigur, a reprezentat un efort sporit pentru producători, pentru familiile descompletate prin plecarea celor valizi la oaste.

În vara anului 1877 s-a înregistrat o anumită îmbunătăţire în organizarea depozitelor pentru armată, o mai mare densitate a acestora şi o mai bună dispunere teritorială. Depozitul central al trupelor din Oltenia a fost amenajat la Craiova, unde au fost îndreptate alimentele din celelalte judeţe. Dovedindu-se insuficient, s-a înfiinţat un nou depozit la Corabia, iar prin masarea trupelor pe malul oltean al Dunării, un alt depozit la Piatra Olt, mai dezvoltat chiar decât cel de la Craiova. Pe lângă depozitele mari au fost înfiinţate şi o serie de depozite mai mici, în funcţie de dislocarea marilor unităţi, cum au fost cele de la Turnu Severin, Galicea Mare, Salcia, Cetate, Ostroveni.

La începutul anului 1878, datorită necesităţii de a apropia de trupe locurile stocării, s-au înfiinţat depozite divizionare la Arcer Palanka, la Nazâr Mahala şi alte localităţi de la sud de Dunăre. Mijlocul de bază al aprovizionării armatei române l-au constituit rechiziţiile. Potrivit „Regulamentului asupra rechiziţiunilor militare”, publicat la 6/18 aprilie 1877, cădeau sub impactul obligaţiilor „obiecte şi serviciuri a căror întrebuinţare ar fi necesară armatei”. Din statisticile vremii rezultă că timp de 16 luni (9/21 aprilie 1877 - 5/17 august 1878) armata română a fost aprovizionată pe această cale cu obiecte de echipament, mijloace de transport, alimente, furaje etc., în cantităţi însemnate, fără de care purtarea războiului n-ar fi fost posibilă.

Cu toate privaţiunile, acţiunea a fost înţeleasă de populaţie ca o îndatorire patriotică, ca o recompensare a sacrificiilor de sânge făcute de ostaşii care luptau pentru libertate. Astfel, prefectul judeţului Suceava (pe atunci cel cu reşedinţa la Fălticeni) înştiinţa Ministerul de Interne că în judeţ se găsea brânză din abundenţă şi întreba ce cantitate era necesar a se rechiziţiona. Prefectul judeţului Bolgrad raporta - la 11/23 şi 19/31 iulie 1877 - că expedia din rechiziţii 208 cai şi 87 de boi, iar peste câteva zile urmau a fi trimise 100 de trăsuri cu câte doi cai, precum şi circa 100.000 de ocale de fasole şi linte şi 500 de ocale de brânză.

Numai valoarea rechiziţiilor de cai şi trăsuri din judeţul Bolgrad se ridica, la 19/31 iulie, la 61 994,50 lei, costul trăsurilor la 20.468,50 lei, al cailor la 35.825,50 lei şi al harnaşamentelor la 5.700,50 lei. Prefectul judeţului Cahul raporta, la 13/25 iulie, expedierea a 8.315 ocale de brânză (inclusiv caşcaval), iar peste cinci zile a unei alte cantităţi de 3.043,5 ocale. Din acelaşi judeţ până la 13/25 iulie s-au trimis 132 „cai de trăsuri”, „cai robuşti şi sănătoşi”, „învăţaţi” şi „neînvăţaţi”, 293 de vite cornute, adică mai multe decât se ceruseră (200 de vite de măcelărie). Din judeţul Ismail s-au rechiziţionat mai ales grâne. Numai la 19 iunie / l iulie, potrivit raportului prefectului, se colectaseră astfel 500 de chile de grâu şi orz în preţ de 250 de căruţe.

În ansamblu, numai rechiziţiile care urmau să fie plătite au însumat o valoare de aproape 12 milioane de lei. Astfel, au fost rechiziţionate 59.238 de vite de tăiere, 1.386.641 kg de alimente diverse, aproape 1.200.000 kg de mălai, circa 116.199 hl de grâu, 195.481 hl de orz, peste 19.000.000 kg de fân etc. O privire recapitulativă asupra judeţelor dovedeşte că printre primele în ce priveşte rechiziţiile s-au situat Doljul, cu produse în valoare de aproape 2.240.000 de lei, Romanaţi - peste 1.115.000 de lei, Ialomiţa - peste 1.100.000 de lei, Teleormanul - peste 528.000 de lei, Mehedinţii - peste 460.000 de lei, Argeşul - aproape 400.000 de lei, urmate de Roman, Vlaşca, Ismail, Putna, Olt, Cahul şi Bolgrad, cu sume mai mici, după posibilităţile lor economice.

Transportarea produselor destinate trupelor a constituit una din cele mai serioase dificultăţi organizatorice. Numeroase împrejurări au făcut ca aprovizionarea ritmică a armatei, de însemnătate hotărâtoare, să se realizeze cu destule greutăţi. Cauza principală o constituia lipsa mijloacelor de transport. Reţeaua căilor de comunicaţie rutiere - de 3.300 km în 1874 - era insuficientă şi nu totdeauna întreţinută în condiţii mulţumitoare. Situaţia era asemănătoare şi în ce priveşte segmentele feroviare, 955 km în 1875, cu un parc limitat de locomotive şi vagoane. Pe teritoriul străin drumurile de la Nicopole la Plevna erau desfundate. Timpul ploios şi apoi înzăpezirea au constituit alte piedici în transportarea celor necesare frontului.

Multe rapoarte ale participanţilor la război sau ale martorilor oculari sesizau încordarea eforturilor determinate de aceste greutăţi. „Cu un mare râu în spate, între bază şi liniile lor de operaţiuni - nota T.C. Văcărescu -, cu un râu ca Dunărea care, în anotimpul ploilor, se umflă şi-şi varsă prisosul puternicilor sale ape la mari distanţe de ţărmuri, care cu intrarea în iarnă începe să se prindă în gheţuri cărora nici vase, nici pontoane nu li se pot împotrivi, problema comunicaţiilor [...] avea să devină mult mai grea, aprovizionarea lor mult mai nesigură”.

Notaţii asemănătoare făcea, în faţa Plevnei, colonelul Ch. Crăiniceanu: „Din cauza dificultăţilor de transport din ţară peste Dunăre şi pe drumuri devenite, în urma lapoviţelor, cu totul impracticabile, previziunile se primeau neregulat. Mai greu era pentru cai, deoarece fân, paie, mei nici nu se mai găseau pe câmpuri. Se păşteau caii, în cele din urmă, din mână, pe la rădăcinile tufelor. Pentru noapte li se da cotoare tocate de tulpine de porumb ce se mai găseau pe câmpuri, tăiaţi deja o dată. Orzul însă se distribuia din timp în timp, şi când nu se putea sa-l primim, îl înlocuiam cu porumb, ce câteodată mai puteam găsi prin înfundături nefrecventate, părăsite de turci”.

Starea grea a căilor de comunicaţie şi transporturilor feroviare, cauzată de înrăutăţirea continuă a vremii, a determinat, în mod obiectiv, ca transporturile militare, atât pentru armata română, cât şi pentru cea rusă, să se efectueze, în cea mai mare parte a lor, cu care şi căruţe trase de boi şi de cai. În total s-au rechiziţionat 66.387 de vite de povară (din care 26.000 de boi şi vaci, 7.129 de cai), 264.394 de care, s-au prestat 1.054.747 de zile de lucru, timp în care s-au parcurs aproape 26.144.000 km. În marea lor majoritate acestea au fost rechiziţionate de la ţărani, contribuţia lor dovedindu-se şi în acest domeniu de însemnătate inestimabilă.

O pondere mare aveau transporturile prestate pentru armata rusă. De exemplu, de la declararea războiului şi până la 31 decembrie 1877 / 12 ianuarie 1878 numai în gara Iaşi au sosit 1.056 de trenuri militare ruse şi, ca urmare, căile ferate române au trebuit să transporte de la Iaşi spre interiorul ţării, via Roman, 269.008 militari ruşi, 2.974 de medici şi personal sanitar, 53.882 de cai, 658 de tunuri, 9.959 de trăsuri, căruţe, pontoane, maşini, locomobile şi ambarcaţiuni, 145.920 kg de monede de metal, 42.586.870 kg de echipament militar.

Transporturilor de pe căile ferate li s-a adăugat traficul rutier, foarte intens. Numai din judeţul Buzău, începând cu luna decembrie 1877, s-au asigurat permanent 2.400 de care pentru a efectua aprovizionarea armatei ruse. Mulţi ţărani se întorceau acasă pe jos, fără vite şi fără car, cu o dovadă de la autorităţi că au efectuat transporturi şi că au dreptul la o recompensă din partea guvernului.

Dar, în timp ce ţăranii suportau cele mai grele îndatoriri ale rechiziţiilor şi corvezilor, mari negustori, moşieri şi arendaşi se eschivau, trecându-şi vitele, carele, trăsurile, cerealele pe numele unor supuşi străini, scutiţi de rechiziţii (de obicei austro-ungari), practici tolerate de unele organe administrative şi chiar de unii ofiţeri din serviciul de intendenţă.

Atitudinea răuvoitoare a unora dintre arendaşi a determinat pe diferiţi prefecţi să propună rechiziţionarea urgentă a tuturor „produselor arendaşilor debitori statului, iar preţurile să se fixeze de comisiunea de aprovizionare după mercurialele zilnice, fără ca dânşii să aibă dreptul a se împotrivi la rechiziţiune şi transport, căci nu este drept a se lua de la persoane care nu datorează nimic, pe când dânşii, deşi debitori statului, refuză orice înţelegere”. Chiar Ministerul de Interne sesiza, la 28 noiembrie / 10 decembrie 1877, „abuzurile cu carele de rechiziţii săvârşite de unii primari, cu ştiinţa subprefecţilor, în folosul proprietarilor şi arendaşilor”.

Moşieri, arendaşi, organe ale administraţiei au săvârşit malversaţii şi în ajutorarea familiilor ostaşilor de pe front. Potrivit legilor de război, organele administrative aveau obligaţia ca toate lucrările câmpului pentru familiile dorobanţilor şi rezerviştilor mobilizaţi să fie făcute cu cea mai mare regularitate de comunele respective. Guvernul stabilise obligaţia comunelor de a da asistenţă gospodăriilor ostaşilor combatanţi; acestea erau prin lege scutite de orice fel de rechiziţii. În pofida stipulaţiilor legale, unii arendaşi şi proprietari de moşii au silit pe soţiile mobilizaţilor să muncească în locul soţilor aflaţi sub arme.

„Această procedare - menţiona ministrul de Război, generalul Alexandru Cernat, într-o adresă către ministrul de Interne -, într-un timp când fiecare cetăţean trebuie a contribui la îmbunătăţirea soartei familiilor soldaţilor chemaţi la apărarea ţării, o supun la cunoştinţa dumneavoastră, rugându-vă să binevoiţi a lua măsurile ce le veţi crede a fi mai nimerite nu numai ca familiile soldaţilor să fie cât se poate de menajate, dar şi câmpul lor să fie lucrat”. Nici o povară, oricât de grea, nici un abuz, oricât de revoltător, n-a frânat entuziasmul ţărănimii, care a susţinut statul în efortul său militar şi economic; producătorii satelor nu s-au sustras de la nici un sacrificiu, cu convingerea nestrămutată că acestea erau spre binele patriei.

Contribuţii voluntare ale maselor populare din toate provinciile româneşti

În afara rechiziţiilor, transporturilor, cartiruirilor şi altor obligaţii stabilite de stat, masele populare din partea liberă a României şi, alături de ele, cele din provinciile aflate în subjugare străină au susţinut războiul de independenţă prin importante donaţii în bani, alimente, îmbrăcăminte şi altele. Valoarea donaţiilor în bani şi natură este estimată de cercetătorii problemei la cifra de-a dreptul impresionantă de 9.247.000 de lei provenită numai din contribuţiile înregistrate, care reprezenta mai mult de două treimi din bugetul Ministerului de Război al României pe exerciţiul 1877. Raportând această sumă la aceea alocată pentru hrana pe o zi a unui soldat (0,50 lei), rezultă că întreaga armată română de campanie putea fi întreţinută pe o perioadă de 300 de zile.

De la început ţărănimea, muncitorimea, intelectualitatea din România au înţeles să contribuie la înzestrarea armatei cu arme moderne. De aceea, de la declararea războiului, s-au deschis în toată ţara liste de subscripţii pentru cumpărarea de arme. Acţiunea a înregistrat o intensitate deosebită după apelul lansat, în septembrie 1877, de Mihail Kogălniceanu, în care se arăta că „avem braţe, dar nu avem puşti” şi se apela la contribuţii benevole pentru cumpărare de armament. Acest apel era reflexul epilogului luptelor de la Griviţa, care demonstraseră necesitatea scoaterii din dotare a modelelor de puşti cu performanţe depăşite.

Apelul guvernului, afişat în sate şi oraşe, s-a bucurat de un larg ecou. Pentru colectarea sumelor destinate înzestrării armatei au fost organizate în judeţe comitete alese de cetăţeni, care trebuiau să „constate în mod oficial numărul şi natura ofrandelor ce în fiecare judeţ s-au primit şi se primesc pe fiecare lună pentru trebuinţele armatei române”. Fiecare judeţ era solicitat să contribuie cu sumele necesare pentru cel puţin 2.000 de puşti Peabody.

Consiliile judeţene şi comunale, locuitorii oraşelor şi satelor s-au străduit să aducă o contribuţie cât mai însemnată la această acţiune patriotică. Ziarul „Românul” relata că cetăţenii Buzăului au fost primii care au luat iniţiativa de a subscrie pentru cumpărarea a 2.000 de puşti; cei din Botoşani au subscris 6.000 de lei, iar primăria oraşului s-a angajat să voteze un credit în acelaşi scop; Brăila s-a obligat cu suma de 30.000 de lei din partea comunelor şi încă 7.000 de lei din partea Comitetului permanent şi a unor cetăţeni; oraşul Ploieşti s-a angajat cu contravaloarea a 700 de puşti - circa 42.000 de lei; Tecuci - cu 8.137 de lei, Roman - cu o sumă echivalentă cu preţul a 120 de puşti, iar Bârladul - pentru 2.000 de puşti.

Judeţul Iaşi a contribuit, până la 22 octombrie / 3 noiembrie 1877, cu 28.410 lei; la 30 septembrie / 12 octombrie prefectura judeţului Vâlcea raporta că din fondurile judeţului dona suma de 10.000 de lei pentru cumpărarea de arme; în acelaşi scop judeţul Ismail a contribuit până la 2 decembrie 1877 cu 15.832,29 lei, iar cu o sumă sensibil egală s-a înscris şi judeţul Cahul; epitropia bisericii Slobozia a donat pentru cumpărarea de puşti 1.200 de lei.

Au subscris pentru cumpărarea de arme asociaţiile de lucrători şi meseriaşi organizate de curând: „Asociaţia muncitorilor constructori” din Bucureşti - 100 de lei; lucrătorii şi funcţionarii din „Tipografia laboratorilor români” - 288,50 lei; personalul unor şantiere de construcţii din judeţul Vâlcea - 211 lei; personalul circumscripţiei a III-a CFR a donat 123,30 lei etc. Sumele donate anume pentru înzestrarea armatei s-au ridicat la peste 1.200.000 de lei, cu care se puteau plăti 35.000 de puşti.

Pe lângă subscripţiile de acest gen masele populare au contribuit cu donaţii în bani şi în natură pentru acoperirea altor nevoi ale armatei. În acest scop au luat fiinţă comitete şi societăţi pentru adunarea de fonduri şi ofrande destinate armatei. Numărul acestor comitete şi societăţi cunoscute din izvoarele vremii se ridică la aproximativ. Foarte active s-au dovedit societăţile „ Crucea Roşie”, „ Independenţa”, „Providenţa” etc.

La fel de active au fost şi comitetele de femei organizate în diferite judeţe, dintre care s-au distins cele din Iaşi, Bacău, Focşani, Tecuci etc. Numai societatea „Crucea Roşie” a adunat suma de 524.565 de lei. Comitetul doamnelor din Tecuci consemna, la 26 iunie / 8 iulie 1877, că pe baza listelor de subscripţie şi abonamente realizase, până la acea dată, suma de 2.038 de lei. Locuitorii din Leova, judeţul Cahul, au depus la 20 septembrie / 2 octombrie 1877 la prefectura judeţului suma de 321 de lei.

Muncitorimea a participat, de asemenea, cu toată însufleţirea la efortul întregului popor. Lucrătorii cizmari din Bucureşti au subscris 127,50 lei, ofrandă benevolă a 40 de muncitori care donaseră sume de la 0,50 lei la 8 lei. În acelaşi scop, asociaţia lucrătorilor din Tipografia „Tiel & Weiss” din Bucureşti a înaintat Comitetului Central al „Societăţii Crucea Roşie” suma de 100 de lei. „Comitetul israelit” din Iaşi, instituit pentru ajutorarea soldaţilor răniţi şi bolnavi, a depus la Serviciul sanitar al armatei suma de 8.000 de lei pentru a se înfiinţa, cu tot ce era necesar, un spital ambulant şi, deosebit, 2.000 de franci pentru instrumente chirurgicale şi pansamente.

Numeroşi profesori şi învăţători, funcţionari administrativi, membri ai clerului au contribuit cu părţi din salariul lor lunar. Astfel 94 de învăţători din şcolile rurale din judeţul Dolj au donat în folosul armatei române 2.584 de lei; primarii şi notarii din plasa Negoeşti, judeţul Ilfov, „văzând greutăţile prin care trecea ţara, au hotărât să dea o parte din salariile ce le primesc, cu începere din luna septembrie 1877 până la sfârşitul războiului” (suma totală se ridica lunar la 156 de lei); unii membri ai Comitetului permanent al judeţului Cahul au oferit câte 75 de lei lunar din salariile lor pe întregul an 1878 în sprijinul ambulanţei din Iaşi; profesorii gimnaziului „Mihai Bravul” din Bucureşti au subscris, din salariul lor pe luna octombrie 1877, 500 de lei, „sumă care, dacă nu mare, însă e dată din toată inima”; din toată inima oferea câte 21,50 lei lunar din salariu I. Constantinescu, institutor la şcoala de băieţi nr. 7 din Giurgiu, iar câte cinci lei pe lună, învăţătorii C. Cviatcovschi din comuna Neruşai, judeţul Bolgrad, şi G.A. Eftuşescu din comuna Vâlcov, judeţul Ismail; printr-o mişcătoare scrisoare, datată 16/28 iunie 1877, modestul impiegat N.C. Vancea din „Unghenii ruseşti” se oferea „a depune Altarului Patriei şi Scumpei Naţiunei Române” 5 lei noi, cu făgăduinţa de a repeta acest gest din 10 în 10 zile; Iosif, mitropolitul Moldovei, în cuvântul său către protoerei, îndemna clerul să nu rămână „nepăsător şi fără a lua parte, pe cât se poate, la sacrificiile ce se cer în acest timp extraordinar”. Rezultatul îndemnului a fost suma de 587,17 lei numai din judeţele Suceava şi Iaşi.

Continuând tradiţiile luminoase ale ştiinţei şi culturii româneşti, personalităţi de mare prestigiu au participat la efortul patriotic general. Vasile Alecsandri, cel care a înfăţişat cu o neîntrecută forţă de evocare eroismul ostaşilor şi ofiţerilor români în războiul de independenţă, înaltele virtuţi morale ale poporului român în lupta pentru cucerirea neatârnării şi apărarea pământului străbun, a oferit Comitetului de femei din Iaşi în beneficiul ostaşilor răniţi o parte din tirajul poemului eroic „Dumbrava Roşie”; poetul G. Sion a tipărit două imnuri pentru „Crucea Roşie”, contravaloarea ediţiilor fiind pusă la dispoziţia acesteia; artiştii C.G. Robescu şi D.N. Serea au organizat reprezentaţii de teatru în oraşele Tecuci, Botoşani, Focşani etc., ale căror încasări au fost donate în folosul ostaşilor români răniţi. Tineretul studios din Brăila, organizând şi el o reprezentaţie de teatru, a donat pentru armată cei 614 lei adunaţi. Elevele institutului Mariei Gackstatter au realizat în folosul răniţilor 800 de lei în urma unei serate muzicale şi teatrale organizate în sala Ateneului din Bucureşti.

„Dorobanţul” din 22 decembrie 1877 / 3 ianuarie 1878 anunţa că la Teatrul Naţional o societate feminină în frunte cu Mansfield, d’Aubespine Sully şi Ecaterina Florescu, a organizat un spectacol dramatic „în profitul văduvelor şi orfanilor celor morţi în răsbel”. Pe lângă reprezentaţii teatrale şi muzicale au fost organizate şi alte acţiuni în sprijinul răniţilor, văduvelor şi orfanilor de război: bazare, tombole, loterii etc. O tombolă iniţiată de Comitetul doamnelor din Iaşi a realizat în scopurile arătate mai sus importanta sumă de 10.374 de lei. Pentru armata română s-au primit donaţii şi din partea unor străini, cum este aceea de 10.000 de. lei a lui I. Flus, fabricant de postavuri din Moravia.

Populaţia rurală şi urbană a oferit cantităţi mari de alimente, animale, îmbrăcăminte, bandaje, medicamente etc. pentru aprovizionarea armatei. S-au colectat peste 8.000 de capete vite, circa 34.000 kg de porumb şi peste 2.500 kg de fasole şi legume uscate etc. În ce priveşte donaţiile făcute în produse alimentare pentru aprovizionarea directă a armatei judeţele Argeş, Prahova şi Roman ocupau primele locuri, urmate de judeţele Mehedinţi şi Dâmboviţa. Cantităţi mari de grâne, făină şi pâine au donat în special cetăţenii din judeţele Mehedinţi, Ialomiţa, Teleorman, Dolj, Romanaţi, Iaşi, Tutova, Brăila.

Prin ofrandele de cojoace, flanele, mănuşi, ciorapi de lână şi altele au fost eliminate într-o anumită măsură neajunsurile din echiparea armatei. Din partea ţăranilor s-au înregistrat donaţii de 2.332 de cojoace, precum şi numeroase alte articole de îmbrăcăminte pentru timpul friguros. Intre judeţele cele mai active la acest capitol se situau Neamţ, Ilfov, Cahul, Iaşi, Covurlui, Roman şi Dorohoi. Cantităţi însemnate de vată (scamă), material pentru bandaje şi alte materiale necesare ostaşilor răniţi au fost colectate de tineretul şcolar.

În această vastă operă de interes naţional s-a reliefat cu deosebire şi rolul organizator al presei. Pe lângă apelurile înflăcărate adresate populaţiei, inserarea listelor de subscripţie şi alte acţiuni publicistice, redacţiile a numeroase gazete, ca „Românul”, „Dorobanţul”, „Monitorul oficial”, „Monitorul oastei”, „Gazeta Transilvaniei”, „Gura satului” (Arad), îndeplineau şi oficiul de a primi contribuţii de la donatori şi a le expedia celor cărora le erau destinate.

În aprecierea eforturilor făcute de masele populare pentru susţinerea războiului de independenţă se cuvine adăugată, pe lângă valoarea materială, şi semnificaţia morală a acestora, care este, fără îndoială, mai însemnată chiar decât cea materială. Erau conştienţi de acest lucru cei ce făceau sacrificii. Ziarul bucureştean „Telegraful” rostea adevărul când afirma că s-a oferit posibilitatea de a cunoaşte „că patriotismul ocupă un mai mare loc în inimile poporului decât în ale boierilor mari, că toţi cei de jos plătesc mai mult şi cu mai mare abnegaţie datoria lor către patrie decât cei avuţi, acei care au milioane ori sute de mii de franci”.

Impresionantă se înfăţişează dăruirea pe care populaţia ţării a manifestat-o pentru îngrijirea militarilor răniţi şi bolnavi. La 9/21 septembrie 1877 prefectura judeţului Muscel raporta Ministerului de Interne că, îndată ce s-a aflat că în Câmpulung urmau să sosească răniţi din bătălii, orăşenii „au oferit gratis mai multe obiecte necesare spitalelor, astfel că în 24 de ore s-au instalat şi complectat două spitale cu 200 de paturi [...]”; în fiecare zi s-au procurat soldaţilor aşternut, îmbrăcăminte, tutun, rachiu şi altele Acest exemplu poate fi multiplicat deoarece, în acel timp, în multe judeţe, cu concursul administraţiei şi al populaţiei, au luat fiinţă spitale pentru cei răniţi în lupte. Între ele se cuvin menţionate: spitalul „Virtutea Militară” din judeţul Roman, condus de comitetul acestui judeţ; spitalul răniţilor „Elisabeta Doamna” de la Cotroceni; spitalul răniţilor din Ploieşti etc.

Comitetul israelit din Iaşi a organizat două spitale, unul mobil şi altul permanent, la Cotroceni. Comitetul judeţean Covurlui şi locuitorii oraşului Galaţi au adunat bani şi au clădit un spital unde puteau fi îngrijiţi iniţial 60 de răniţi, de către medici ce-şi dădeau concursul gratuit. Iniţiative asemănătoare au fost realizate şi la Craiova, Turnu Măgurele, Turnu Severin etc.

Un rol important în asigurarea medico-sanitară a răniţilor şi bolnavilor a revenit organizaţiei obşteşti, înfiinţată în 1876, „Crucea Roşie”. „Crucea Roşie” din Bucureşti a organizat două ambulanţe, dintre care una împărţită pe trei secţiuni a urmat, împreună cu ambulanţele serviciului sanitar al armatei, diviziile române pe itinerarul lor de acţiune atât pe teritoriul român cât şi dincolo de frontieră, iar cealaltă a funcţionat tot timpul ca spital de campanie la Turnu Măgurele.

În strânsă legătură cu „Crucea Roşie” a organizat o ambulanţă Comitetul doamnelor din Iaşi, împărţită pe două formaţiuni, dintre care una a rămas ca spital la Turnu Măgurele, iar cealaltă s-a deplasat în zona de operaţii de la sud de Dunăre. Pe lângă aceasta, „Crucea Roşie” a înfiinţat o serie de aşezăminte spitaliceşti temporare la Bucureşti şi în alte oraşe din ţară ori a luat sub patronaj unele spitale civile sau secţiuni ale acestora destinate, pe timpul războiului, îngrijirii răniţilor.

În vara anului 1877 „Crucea Roşie” a organizat un curs de eleve infirmiere voluntare, spre a asigura spitalele şi ambulanţele cu personal având pregătire medie. Ambulanţele şi spitalele - atât ale serviciului sanitar al armatei cât şi ale „Crucii Roşii” - au fost încadrate cu personal medical şi studenţi medicinişti care s-au oferit să lucreze voluntar. Cu un deosebit elan patriotic au răspuns imperativelor vremii studenţii medicinişti din Bucureşti.

Încă din 1876, la cererea lor, ei au început să facă pregătire militară, în aprilie 1877, la propunerea doctorului Constantin Istrati, „Societatea studenţilor în medicină” din Bucureşti şi-a întrerupt instrucţia militară şi aproape toţi membrii ei au plecat pe teatrul de operaţii. În mod deosebit s-a evidenţiat colectivul de studenţi numit „Grupul celor 14”, condus de socialistul C. Stăuceanu. Documentele consemnează, de asemenea, serviciile aduse „Crucii Roşii”, alături de mulţi alţii din corpul medical al ţării, de către militantul socialist Nicolae Codreanu. De asemenea, în ambulanţele şi aşezămintele spitaliceşti ale „Crucii Roşii” din România au funcţionat şi medici şi studenţi din Franţa, Anglia, Germania, Italia, Belgia şi Suedia.

Ca şi luptătorii cu arma în mână, în timpul războiului de la 1877-1878 personalul medico-sanitar al armatei şi „Crucii Roşii” a dat dovadă de înalt spirit de sacrificiu în îndeplinirea îndatoririlor umanitare şi patriotice. Pentru faptele lor multe cadre medicale au fost distinse cu decoraţii. Au primit ordinul „Steaua României” generalul dr. Carol Davila, medicii Sache Ştefănescu, comandantul ambulanţei de „Cruce Roşie” nr. 1, Ludovic Russ, şeful spitalului Comitetului doamnelor din Iaşi, C.I. Istrati, Nicolae Ursulescu, George Assaky, Ioan Surpăţeanu, subchirurgii Simeon Avramescu şi Nicolae Baican, sanitarii Vasile Trandafir, Ioan Petrescu şi alţii.

În susţinerea realizării marelui ideal al independenţei României la loc de cinste se înscrie contribuţia românilor din teritoriile ce continuau să fie despărţite prin frontiere nefireşti de trupul ţării. Se manifesta încă o dată, în chip impresionant, unitatea în cuget şi simţiri a tuturor românilor. Acum ca şi altă dată, înainte şi după aceea, tot ce se întâmpla mai de seamă de o parte a Carpaţilor stârnea un răsunet puternic de cealaltă parte.

Un singur corp şi o singură inimă pretutindeni unde trăiau fiii aceleiaşi naţiuni. O asemenea solidaritate reprezenta dovada încrederii nestrămutate a românilor din provinciile subjugate în izbânda României în războiul drept pe care-l purta, expresia conştiinţei vii că statul român suveran va constitui un sprijin hotărâtor în înfăptuirea visului secular, „de dorul cui au răposat şi moşii şi părinţii”, desăvârşirea unităţii naţionale.

Evoluţia stării de spirit a poporului şi factorilor conducători spre pregătirea unei acţiuni militare a avut un viu răsunet în opinia publică a românilor din provinciile subjugate. „Gazeta Transilvaniei” de la Braşov, „Telegraful român” de la Sibiu, „Familia” de la Oradea şi alte publicaţii de peste munţi au informat permanent asupra evenimentelor din partea liberă a ţării şi le-au comentat semnificativ.

În ajunul proclamării independenţei „Gazeta Transilvaniei” sublinia adevărul că „independenţa statului român [...] este astăzi unul dintre cele mai principale obiecte ce se discută în toată presa europeană”, iar prin pana lui George Bariţiu sublinia că „România este decisă a-şi apăra existenţa şi drepturile sale până la marginile extreme” adică pe câmpurile de luptă până la sacrificiul suprem. Proclamarea independenţei României a produs o puternică impresie în Transilvania, Banat şi Bucovina. Entuziasmul a declanşat bucurii nestăvilite, demonstraţii publice, o campanie de presă elogioasă, acţiuni practice de adeziune şi susţinere a acestui act memorabil.

Discursul rostit la 9 mai 1877 de Mihail Kogălniceanu a fost publicat în extras de presa română de peste Carpaţi. „Noutatea cea mai mare pentru noi - scria revista „Familia” - se rezumă în cuvintele: România s-a proclamat independentă şi totodată a declarat război Turciei”. În cuvinte entuziaste era subliniată de „Gazeta Transilvaniei” emoţia ce cuprinsese pe toţi românii: „Ziua proclamării independenţei României a produs în inimile fiecărui român sentimente de bucurie, că după atâţia secoli [...] România este redată sieşi”.

Iar ziarul vienez „Der Osten” insera o declaraţie de solidaritate a românilor din imperiul habsburgic, semnată de 300 de persoane, care salutau „cu frăţească cordialitate România liberă şi independentă” şi urau, în acelaşi timp, „glorie şi izbândă armatei sale”, „României independente”. Iar comentariul corespondentului vienez confirma şi sprijinea declaraţia, afirmând că „milioanele de români din Transilvania, Banat şi Bucovina urmăresc cu simţăminte frăţeşti această luptă glorioasă a fraţilor lor”, subliniind că „lumea n-a văzut niciodată o luptă mai dreaptă şi pentru o cauză mai justă”.

Apreciind în cunoştinţă de cauză ecoul produs peste Carpaţi de actul istoric de la 9 mai 1877, corniţele suprem de Turda-Arieş, Kemeny Gyorgy, raporta obiectiv, la 7/19 iunie 1877, ministrului de Interne maghiar, Tisza Kâlmân, că românii din Transilvania, după proclamarea independenţei României, „jubilează, sperând şi crezând că în viitorul apropiat Regatul României va fi întemeiat, iar poporul român este convins că unirea Transilvaniei cu Regatul Român este numai o chestiune de timp”.

Demonstraţiilor de solidaritate cu România independentă desfăşurate în oraşele şi satele Transilvaniei şi Banatului li se adăugau, pătrunse de acelaşi fior patriotic, cele din Bucovina. Deşi ţinutul era lipsit de o presă în limba română, românii de aici au găsit posibilităţi de a-şi exterioriza sentimentele de bucurie faţă de actul de independenţă al României. Printr-o proclamaţie tipărită la Iaşi şi difuzată în acele zile poetul bucovinean Dimitrie Petrino îndemna pe românii transilvăneni şi bucovineni „să ridice armele împotriva asupritorilor pentru eliberarea lor din robie şi unirea cu românii din ţară”.

Organizaţi în societatea „Arboroasa”, studenţii români de la universitatea din Cernăuţi, celebrând evenimentul, îşi exprimau hotărârea de a sprijini direct, cu armele, cauza României independente. În condiţii cu totul deosebite de ale românilor din statul naţional România, cei din provinciile subjugate şi-au dovedit solidaritatea cu aceeaşi abnegaţie cu care ostaşii îşi îndeplineau datoria patriotică pe câmpiile de bătălie. Susţinerea războiului de independenţă din 1877-1878 realizată de către masele populare din Transilvania, Banat şi Bucovina s-a concretizat în următoarele direcţii principale: sprijinirea morală şi materială, înrolarea de voluntari în armata română.

Nu se proclamase încă, oficial, independenţa şi apeluri pentru organizarea de comitete de ajutorare s-au înregistrat la Sibiu şi Braşov, la Cernăuţi şi Suceava. În fiecare zi se anunţa formarea altor comitete în oraşele şi chiar în satele Transilvaniei şi Bucovinei. Numai în Transilvania numărul acestor comitete s-a ridicat la peste 350, cifra cuprinzând doar pe cele consemnate de presa vremii. Câte vor fi fost în total nu s-a putut stabili încă. Se ştie, însă, că impulsul a pornit din sudul Transilvaniei, de la Sibiu şi Braşov, puternice centre culturale şi politice româneşti, unde îşi aveau sediul „Astra”, organele de presă „Gazeta Transilvaniei” şi „Telegraful român”, oraşe unde trăiau şi lucrau Bariţiu şi Mureşenii.

Din aceste focare elanul patriotic s-a răspândit cu iuţeală spre Făgăraş, Alba Iulia şi Cluj, ajungând, concomitent, pe Mureş şi pe Târnave, în Munţii Apuseni şi Ţara Năsăudului, în Bihor şi Satu Mare, în Banat şi Maramureş. Şi, în fruntea comitetelor, persoane cunoscute prin activitatea lor pe tărâmul dezvoltării şi forjării conştiinţei naţionale: Elena Pop la Băseşti, Eufemia Pipoş la Alba Iulia, Lia Alexi la Bistriţa, Iudita Secula la Brad, Manole Diamandi şi Haret Stănescu la Braşov, Ioan Andreicala Câmpeni, Maria Ilieşiu la Cluj, Francisc Hosu-Longin la Deva, Teodor Păcăţian la Jădani, Coriolan Brediceanu la Lugoj, Veturia Roman la Oradea, Iudita Măcelariu la Sibiu, Iulia Rotariu la Timişoara, Emilia Raţiu la Turda etc.

De amploarea mişcării de solidaritate a transilvănenilor cu fraţii lor de peste munţi s-au sesizat oficialităţile, grupările politice şi publicaţiile ostile acesteia. Ziarul clujean „Kelet”, sub pretextul existenţei unor aşa-zise indicaţii secrete de la Bucureşti şi Craiova şi al pericolului separării Transilvaniei de Ungaria, cerea guvernului măsuri energice împotriva acţiunii desfăşurate de români. Ministerul de Interne de la Budapesta a interzis „înfiinţarea de comitete peste tot, fără distincţiune de naţionalitate şi culori politice”, iar oficialitatea locală a trecut la desfiinţarea comitetelor deja existente.

La 26 mai 1877 (stil nou) a fost interzis comitetul de la Sibiu, după care a urmat interdicţia celui din Braşov şi apoi a tuturor comitetelor din Transilvania şi Banat. Reacţia celor ameninţaţi nu a întârziat. Maria Ilieşiu, preşedinta comitetului de ajutorare din Cluj, răspunzând cu îndrăzneală aserţiunilor ziarului „Kelet”, arăta că femeile române considerau drept datorie sfântă „de a întinde o mână de ajutor fraţilor noştri de peste Carpaţi”, iar Iudita Măcelariu cerea în scris anularea măsurilor luate faţă de comitetul din Sibiu şi sublinia că „manifestarea de compătimire şi simpatie pentru sângele lor” nu trebuie judecată drept crimă de stat săvârşită de femeile române.

În articolul „Spre folosul românilor răniţi”, Nestorul presei române, George Bariţiu, lua atitudine vehementă faţă de măsurile îndreptate împotriva comitetelor de ajutorare, de către oficialităţi şi nu de poporul maghiar, şi demonstra că datoria cea mai de preţ a unui popor este lupta sa pentru libertate, pentru independenţă. În numele întregii prese româneşti, Bariţiu adresa o caldă felicitare locuitorilor din partea liberă a României pentru patriotismul dovedit şi comitetelor femeilor române din Transilvania, a căror activitate nu se deosebea prin nimic de a „Crucii Roşii” din orice ţară.

De aceea, socotea el, ea trebuia continuată cu toată energia, „dispreţuind orice metehne ale tiraniei şi egoismului ucigător de patrie”. Exemplul lui Bariţiu a fost urmat şi de alţii, care au iscălit şi publicat proteste cu conţinut şi mesaj asemănătoare. Un „Apel la români”, publicat în „Gazeta Transilvaniei” din 19 iunie / l iulie 1877, punea în evidenţă cu curaj „simţământul umanităţii, iubirea şi legătura de sânge”, care „nu se dizolvă decât odată cu viaţa”, şi reînnoia chemarea de „a da fiecare obolul său pentru alinarea suferinţelor fraţilor noştri din România răniţi în război”.

„Cauza ostaşului român” era considerată „cauza generală română”. Victoria armatei române era apreciată drept victorie a „întregii naţiuni, fie aceea risipită în oricare parte a lumii”, deoarece „sângele apă nu se face”. De aceea, înfruntând răutăţi şi greutăţi, rezistând ameninţărilor, patrioţii din Transilvania, Banat şi Bucovina şi-au înmănuncheat voinţele şi au învins toate piedicile, toate primejdiile. În acest context se cuvine elogiat rolul cu totul remarcabil al femeilor române, care, prin tenacitate, perseverenţă, curaj şi spirit de sacrificiu, s-au afirmat ca un adevărat ferment mobilizator al maselor populare în una din cele mai cuprinzătoare acţiuni din acele vremuri dramatice, dar eroice.

În pofida arbitrarului oficialităţii, listele de donaţii au sporit mereu, mai cu seamă în perioada luptelor de la Plevna, Rahova, Vidin, încât presa se găsea în criză de spaţiu în privinţa publicării lor. „Gazeta Transilvaniei” cerea chiar scuze cititorilor pentru întârzierile în aducerea la cunoştinţa opiniei publice a acestor liste, din cauza numărului lor atât de mare „încât am putea umple mai multe coaie de tipar numai cu acestea”.

Permanent se extindea aria de cuprindere a oraşelor şi satelor care contribuiau la susţinerea independenţei României. O cercetare a presei din Transilvania a oferit posibilitatea stabilirii unei linii ce înconjura localităţile contribuabile, linie care are următorul contur: Sighetul Marmaţiei - Satu Mare - Oradea - vest Curtici - Timişoara - Biserica Albă - vest Oraviţa - Moldova Nouă - Orşova - Caransebeş - Lugoj - Haţeg - Sibiu - Făgăraş - est Braşov şi Sighişoara - Târgu Mureş - Reghin - Bistriţa - Rodna Veche - Borşa - Sighet. În interiorul acestui perimetru nici un comitat n-a lipsit de pe listele de donaţii.

Conştienţi de însemnătatea istorică a evenimentelor, ţăranii, muncitorii, meseriaşii, negustorii şi intelectualii români, tinerii care studiau la Viena şi Pesta, chiar şi elevii au adunat importante sume de bani şi cantităţi de îmbrăcăminte, pânză, medicamente, pansamente etc. Într-un timp relativ scurt braşovenii au subscris numai în bani suma, însemnată pentru vremea aceea, de 7.540 de lei, iar sibienii - 2.000 de forinţi.

O ambulanţă bine echipată cu tot ce era necesar, „prea frumos împodobită”, pe care strălucea inscripţia „Doamnele române din Transilvania”, pornea spre câmpul de luptă în luna iunie 1877. Cunoscutul şi originalul oier-cărturar Badea Cârţan din Cârţişoara a donat pentru nevoile armatei întreaga sa turmă de 1.200 de oi, care se afla la păşunat în Bărăgan. Pe listele de subscripţie apăreau ca donatori sătenii din Viştea şi Lisa-Făgăraş (zeci de cămăşi, pânză, pansamente), cei din Ceanu-Cluj (scamă), ţăranii din Poiana-Sibiu (porumb) sau din Pecica-Arad (102 florini).

În fiecare casă românească femeile şi copiii făceau pentru răniţi scame care serveau pentru înlocuirea vatei la pansamente. Exemplele pot fi continuate cu sutele, pentru că nici îndemnurile nu conteneau. Învăţătorul Ilie Pop din Şomcuţa Mare, de pildă, îşi chema colegii să participe la adunarea de scame în beneficiul soldaţilor români şi invoca „împrejurarea că rarul eroism al bravilor descendenţi ai lui Traian, Ştefan şi Mihai a reîmprospătat la Griviţa gloria străbună”.

În largul front patriotic erau prezenţi, de asemenea, bucovinenii. Comitetul central de femei de la Cernăuţi, sub preşedinţia Nataliei Hurmuzaki, cel de la Suceava, în frunte cu Elena Popovici, şi, organizate prin imboldul acestora, alte numeroase comitete de ajutorare judeţene, orăşeneşti şi săteşti desfăşurau o susţinută activitate de colectare de bani, obiecte, alimente, medicamente.

Acţiunea se bucura de sprijinul material şi moral al celor mai de seamă personalităţi politice şi culturale din această provincie, ca George Flondor, Alex. Vasilco, arhimandritul Silvestru Morariu-Andreevici, Nicolae Hurmuzaki, Victor şi Manolache Stârcea, Iancu Zotta, alături de care s-au distins, prin zelul şi activitatea lor, Eufrosina Petrino, Olga Grigorcea, Victoria Zotta, Catinca Vasilco şi multe alte femei bucovinene. Asemenea ardelenilor, bucovinenii, potrivit constatării scriitorului George Sion, trăiau „pulsaţiunea noastră” (a celor din partea liberă a României).

Demn de subliniat este şi faptul că, alături de români, în acţiunea de susţinere materială şi morală a luptei armatei române s-au aflat şi maghiari. Meseriaşii din Vrani (Banat), de pildă, au donat în acest scop 500 de coroane; la Blaj, în noaptea căderii Plevnei, intelectuali şi meseriaşi maghiari au aprins luminări la geamurile caselor, asemenea întregii populaţii româneşti; marele poet maghiar Arany Janos a cântat eroismul ostaşilor români în însufleţitorul poem „Plevna”.

Tot mai numeroase şi mai valoroase donaţii din Transilvania soseau pe adresa „Crucii Roşii” din Bucureşti, iar din Bucovina pe adresa „Crucii Roşii” din Iaşi, adăugându-se celor realizate de locuitorii statului român independent. Pe bună dreptate neobositul George Bariţiu putea scrie că „dacă nu am mai avea altă probă despre ferma decisiune a locuitorilor ţării de a se apăra pe viaţă, pe moarte, ne-ar fi de ajuns acele liste lungi de ofrande extraordinare [... ] în bani, nutreţ, adică fân, paie, orz, ovăz, în grâu de pâine, în vin şi vinars, care curg neîncetat din toate regiunile ţării de bună voie, aşa cât legea recvisiţiunilor, uzitată în toate staturile, votată şi în România, se aplică mult mai puţin decât se temeau unii”.

În adevăr, „Monitorul oficial” din Bucureşti, publicând totalul listelor de subscripţie din partea liberă a României şi teritoriile de sub dominaţie străină, constata că numărul acestora ajunsese la 1.540 m. Realitatea a confirmat şi afirmaţia lui Bariţiu referitoare la raportul valoric dintre donaţii şi rechiziţii. În adevăr cei 9.247.000 de lei reprezentând, cum s-a mai spus, valoarea donaţiilor înregistrate de la populaţia din toate provinciile româneşti era egală cu circa 77% din valoarea rechiziţiilor efectuate în ţară pe baza legii.

Contribuţia provinciilor aflate sub dominaţie străină la susţinerea războiului de independenţă a avut o strălucită expresie şi în lupta cu arma în mână a multor fii ai acestor meleaguri împotriva oştirilor otomane. Cererile de înscriere ca voluntari în armata română a numeroşi tineri din graniţele de atunci ale statului România şi din Transilvania, Banat, Bucovina, Basarabia demonstrau că pe toate plaiurile româneşti se declanşase o adevărată mişcare în acest sens.

Simţămintele patriotice care stăpâneau minţile şi inimile românilor din teritoriile subjugate creaseră un adevărat climat pentru afirmarea dorinţei şi voinţei de a se înrola ca voluntari în armata română. Cu multă măiestrie şi abilitate acţiona presa pentru dezvoltarea acestui climat. La sfârşitul lunii mai 1877, de pildă, „Gazeta Transilvaniei”, publicând apelul intitulat „La arme”, adresat foştilor ofiţeri care serviseră în armata austro-ungară, arăta că sunt primiţi „cu braţele deschise” voluntari în armata română.

Presei i se alătura acţiunea în acelaşi sens a unor entuziaşti care nu conteneau a face propagandă pentru înrolarea de voluntari. Unul dintre aceştia, tânărul I. Tieşeanu din Oraviţa, răspândea în rândul colegilor de generaţie harta Daco-României şi întreţinea legături cu patrioţii din România, care prin scrisori îi alimentau mereu îndrăzneala. O asemenea scrisoare, primită din Slatina la 8/20 mai 1877, îl îndemna la activitate secretă: „Grijeşte bărbăteşte pentru colecta de bani şi voluntari”.

Şi voluntari au plecat din Braşov, Făgăraş, Orăştie, Blaj, Vişeul de Sus şi din alte şi alte oraşe şi sate transilvane; din Bucovina s-au înrolat voluntari elevi din clasele superioare ale liceului şi şcolii normale, studenţi de la facultăţile universităţii din Cernăuţi, printre care se aflau nu numai bucovineni, ci şi bănăţeni şi chiar români din valea Timocului.

Presa din România a publicat un număr apreciabil de ştiri asupra înrolării voluntarilor transilvăneni, bănăţeni şi bucovineni, fără a-i nominaliza, însă, pentru a le feri familiile de măsurile represive ale oficialităţii. Documentele vremii, memoriile şi amintirile contemporanilor, participanţi sau nu la campania militară, au consemnat, totuşi, pentru posteritate numele unora dintre voluntarii transilvăneni şi bucovineni. Cei mai mulţi au rămas, însă, necunoscuţi, contopindu-şi vitejia şi jertfele cu ale zecilor de mii de eroi din România.

Că numărul voluntarilor a fost însemnat ne-o atestă şi măsurile drastice ale oficialităţilor, anchetele şi urmăririle efectuate de organele poliţieneşti locale, discuţiile furtunoase avute în această problemă în parlamentul de la Pesta, unde deputatul român bihorean Partenie Cosma încerca să tempereze „zelul reacţiunii de a frâna acest impuls firesc”, repetatele proteste ale Vienei adresate guvernului de la Bucureşti.

Un exemplu edificator: ministrul de Externe austro-ungar, Andrassy Gyula, sesiza pe Ion Bălăceanu, reprezentantul diplomatic al României la Viena, că numeroşi tineri din Sibiu şi Făgăraş au trecut fără paşaport spre a se înrola în armata română şi au fost la Ploieşti obiectul unor manifestaţii „jignitoare” pentru Austro-Ungaria; totodată el a pretins ca guvernul român să-i extrădeze pentru a descuraja pe alţi tineri care ar fi dorit să le urmeze exemplul.

Dacă voluntarii s-ar dovedi refractari sau „revoluţionari”, continua ministrul austro-ungar, ei trebuiau siliţi să se întoarcă la casele lor în virtutea convenţiei de extrădare . Cum era şi firesc şi cum era şi de aşteptat, atitudinea guvernului român a fost demnă şi fermă: ministrul de Externe, Mihail Kogălniceanu, a respins cererea de extrădare a voluntarilor, neuitând să-i amintească lui Andrassy că el, Kogălniceanu, în calitate de ministru de Externe şi prim-ministru în anii 1859-1860, acordase sprijin şi ajutor patrioţilor maghiari refugiaţi.

Comportarea voluntarilor transilvăneni şi bucovineni în timpul războiului este aureolată de nimbul vitejiei şi eroismului. Înfruntând vicisitudinile, învingând primejdiile, ei au fost la datorie mereu, în primele linii. Ei au primit botezul focului chiar în cele dintâi lupte cu otomanii, la Calafat, unde bucovineanul Constantin Popescu şi-a dat viaţa, posteritatea recunoscătoare săpându-i chipul în piatră pe monumentul independenţei de acolo. Lovit de un glonte inamic pe când îngrijea un rănit, Nicolae Grancea nu a părăsit tranşeele, ci a continuat să acorde asistenţă sanitară celor ce sufereau.

La fel a procedat şi Filip Mihalca, care a acordat cu devotament ajutor ostaşilor răniţi. Emilian Hudei s-a distins la asedierea Plevnei, obţinând galoanele de sergent, împreună cu alţi tineri din Bucovina - Ion Fongan, Bodnărescu şi Apolonie; Alexandru Chibici-Revneanu s-a remarcat în luptele de la Smârdan; medicul veterinar Dionisie Buceschi şi-a făcut datoria unde era mai mare nevoie.

Mai bine cunoscută este activitatea căpitanului bănăţean Moise Groza, care prin priceperea, vitejia şi curajul său, prin spiritul de abnegaţie dovedite la atacul asupra redutelor de la Griviţa poate sta cu cinste alături de cele mai frumoase figuri de eroi ai războiului de independenţă. El vedea în războiul la care participa un moment de culme în existenţa poporului român.

Aşa cum afirma într-una din scrisorile sale, tabăra de luptă părea o pagină de istorie eroică ce înfăţişa epopeea de la Călugăreni, lupta de la Neamţ. Iar în alta, caracterizând starea de spirit a armatei române şi a naţiunii, nota că „victorie sau moarte este deviza fiecărui soldat român; să dăm tot ce avem pentru bravii noştri soldaţi este deviza fiecărui cetăţean român”.

Se potrivesc tuturor luptătorilor transilvăneni, bănăţeni, bucovineni aprecierile deputatului bihorean Partenie Cosma, făcute în parlamentul de la Pesta, anume că atunci „când a bătut ora pentru luptarea independenţei patriei tot românul, ca unul, au sărit înaintea redutelor neexpugnabile ale celui mai cumplit şi viteaz inamic, ce e drept însoţiţi de surâsul curios şi compătimitor al Europei, dar în curând s-au reîntors întâmpinaţi în calea lor de triumf, de admirarea şi stima Europei, pentru că au dovedit în mod eclatant înaintea lumii că acolo jos la Dunăre există un popor brav şi tânăr, care-şi cunoaşte chemarea sa europeană şi este în stare a şi-o îndeplini, un popor a cărui alianţă poate fi preţioasă pentru oricine”.

Independenţa României, asemenea altor istorice înfăptuiri, n-a fost opera unui singur om sau a unor oameni, oricâte merite au avut unii dintre aceştia în realizarea marelui eveniment. Asemenea altor evenimente de răscruce, independenţa României a fost opera întregului popor român, din partea liberă a României şi deopotrivă din provinciile aflate sub dominaţie străină. Poporul a pregătit-o pas cu pas, cu răbdare şi tenacitate. Poporul a apărat-o cu sângele şi viaţa celor mai buni fii ai săi. Poporul a suportat toate greutăţile, materiale şi morale, ale războiului.

Efortul statului şi poporului român pentru susţinerea războiului de independenţă îşi are şi o grăitoare expresie cifrică - peste 100.000.000 de lei aur -, care, raportată la numărul populaţiei şi la gradul de dezvoltare economică a ţării din acea perioadă, este cu adevărat impresionantă. Conştientă şi matură, chibzuită şi hotărâtă, naţiunea, în mod unanim, a consimţit la marea solicitare umană, militară şi economică a momentului istoric. Şi această bază socială şi naţională largă şi puternică a conferit independenţei României temeinicia veşniciei.

Check Also

Instaurarea regimului boieresc în Moldova şi Ţara Românească. Sfârşitul războiului. Restaurarea dominaţiei otomane (începutul secolului al XVII-lea)

Războiul antiotoman nu a luat sfârşit odată cu moartea lui Mihai Viteazul, ci continuă până …

Însemnătatea istorică a cuceririi independenţei României

După aproape cinci secole de luptă împotriva dominaţiei otomane, după rezistenţa opusă celorlalte imperii expansioniste …

Marea Britanie în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial

Mai mult decât războaiele napoleoniene, mult mai mult decât războiul din 1914, al doilea război …

Independenţa de stat a României şi unirea Dobrogei

După Pacea de la Adrianopol (1829), vasalitatea românilor faţă de turcise materializa în plata tributului …

Atitudinea puterilor garante faţă de proclamarea independenţei României

După proclamarea independenţei de către Adunare şi Senat, Mihail Kogălniceanu, printr-o notă circulară, însărcina pe …