Efectele durabile ale puritanismului în Anglia

Viaţa spirituală a Angliei pe vremea sfinţilor constituie unul din fenomenele cele mai surprinzătoare ale istoriei. Un întreg popor occidental a avut atunci drept unică lectură, drept constituţie şi credinţă povestiri şi poeme orientale vechi de câteva mii de ani. În ochii acestui popor legalist trebuia totdeauna să fie respectată litera legii şi, pentru că Biblia era legea lui Dumnezeu, fiecare urma să ducă o viaţă în strictă conformitate cu litera Bibliei. Deoarece israeliţii îi masacraseră pe amaleciţi, Cromwell nu ezită să‑i masacreze pe irlandezi. Deoarece ei lapidaseră câţiva culpabili, s‑a auzit strigându‑se în Camera Comunelor: „Să-l lapidăm!”

Deoarece psalmii sunt poeme războinice, puritanii erau totdeauna gata să‑i combată cu arma în mână pe duşmanii lui Iehova. Deoarece Biblia glorifica poporul lui Israel, socotindu-l mai presus decât toate celelalte, englezii, convinşi că erau noul popor al lui Israel, simţiră crescându‑le orgoliul, pe care războiul de 100 de ani îl născuse în sufletul lor. Milton, de pildă, era de părere că dacă Dumnezeu ar avea de îndeplinit vreo misiune grea pe pământ, ar face apel la englezii săi. E un sentiment care se va regăsi în secolul al XIX‑lea la Curzon şi la Cecil Rhodes.

După Vechiul testament, puritanii citesc cel mai bucuros Epistolele sfântului Pavel şi cărţile lui Calvin. Dumnezeul lor nu este Dumnezeul evangheliei, mort pentru toţi oamenii, ci Dumnezeul înspăimântător şi gelos, care nu‑i mântuieşte decât pe aleşii săi. Puritanul, care urmăreşte cu spaimă ceea ce se întâmplă în sufletul său, încercând să recunoască semnele harului, nu poate fi decât ostil plăcerilor. „Cum să trăieşti în veselie, cum să te bucuri de farmecul primăverii, cum să suporţi teatrele şi spectacolele, când simţi ghiarele diavolului pe tine, când te‑au şi atins flăcările iadului?”

Cromwell a luptat toată viaţa sa împotriva demonului. Se apleacă în faţa lui Dumnezeu până în praful ţărânii. Aşteaptă de la inspiraţia divină să afle tot ce‑i este dat să facă în viaţă. A fost supranumit „un om îmbătat de Dumnezeu”. Dar această doctrină care întunecă viaţa îi face foarte puternici pe cei care o profesează. Sacrificarea voluntară a tot ceea ce omul Renaşterii numise plăcere sau fericire făureşte fiinţe grave şi curajoase. Au o frică atât de mare de păcat încât se străduie să fie soldaţi disciplinaţi, comercianţi cinstiţi, muncitori sârguincioşi.

Exigenţi faţă de alţii, sunt tot atât de exigenţi şi faţă de ei înşişi. Când, mai târziu, veteranii lui Cromwell au fost demobilizaţi, „nici unul dintre ei nu s‑a lăsat ademenit nici de vagabonzi, nici de bandiţi”. Regaliştii înşişi au mărturisit că „în toate ramurile profesiunilor cinstite aceştia prosperau mai mult decât alţi oameni, că nici unul dintre ei n‑a fost acuzat de vreo pungăşie sau hoţie şi că dacă un brutar, un zidar sau un căruţaş se făcea remarcat prin cumpătarea sau munca sa, aproape sigur era unul din foştii soldaţi ai lui Oliver”.

Unele secte mergeau, în interpretarea Bibliei, mai departe decât Cromwell şi oamenii lui. Partida celei de‑a Cincea Monarhii credea în revenirea lui Hristos şi în apropierea Milenniumului. Capitolul al şaptelea din Daniel, capitolul apocaliptic, era evanghelia lor şi pentru că unul din versetele sale anunţa domnia sfinţilor, ei pretindeau ca Anglia să fie guvernată de un sanhedrin. Anabaptiştii rebotezau pe bărbaţi şi femei, la apusul soarelui, în apa râurilor. În vremea aceea George Fox înfiinţa Societatea prietenilor, prieteni care căpătară curând porecla de quakers (tremurătorii), deoarece extazul credinţei lor se manifesta, în anumite reuniuni, prin tremurături ale corpului.

În ochii quakerilor, religia nu trebuia să fie decât o experienţă spirituală interioară. Ei socoteau de prisos hirotonisirea preoţilor sau construirea de biserici. Contrar puritanilor, „prietenii” erau de părere că fiecare om poate repurta în viaţa sa o victorie completă asupra păcatului. Ei dovedeau mai multă bunătate şi mai multă seninătate decât cea mai mare parte dintre celelalte secte. Dar refuzul de a presta jurământul, refuzul de a lua parte la războaie, chiar juste, şi refuzul de a recunoaşte autoritatea funcţiilor ecleziastice făceau din ei, fără voia lor, nişte rebeli.

În timpul domniei puritanilor, viaţa, în măsura în care o puteau reglementa, fu destul de tristă. Interziceau plăcerile favorite ale englezilor: teatrul, cursele de cai, luptele de cocoşi. Tripourile şi bordelurile fură interzise. Duminica circulau patrule pe stradă pentru a supraveghea închiderea cârciumilor. Fiecare trebuia să‑şi petreacă ziua de duminică în familie, citind scriptura şi cântând psalmi. În această zi, în oraşul Londra nu se auzea decât „murmurul rugăciunilor şi al cântărilor venind din biserici”.

În 1644 parlamentul interzise ca în ziua de sabat să se vândă merinde, să se călătorească, să se transporte poveri, să se admită tragerea clopotelor, tirul, târgurile, bufetele cu răcoritoare, dansurile, jocurile, sub pedeapsa unei amenzi de 5 şilingi pentru fiecare persoană mai mare de 14 ani. Pentru copiii care comiteau asemenea fapte infamante, plăteau părinţii sau tutorii. Slujbele religioase erau lipsite de tot ce putea să reamintească pompa şi frumuseţea ceremoniilor catolice sau chiar anglicane. Evelyn, în jurnalul său, povesteşte că în 1657 a fost arestat în ziua de crăciun, într‑o capelă, pentru că a respectat „superstiţia privind naşterea Domnului”. Credincioşii erau atât de înfricoşaţi să nu pară papişti, încât pierduseră orice moderaţie şi buna cuviinţă.

„Citesc şi se roagă fără metodă - mai spune Evelyn -, fără respect şi fără evlavie. Am văzut o întreagă congregaţie stând cu pălăria pe cap în timpul citirii psalmilor. În unele temple nu se citesc de loc scripturile, ci se fac nişte rugăciuni serbede, după care urmează o predică, neînţeleasă nici de cei ce ascultă nici de cei care o ţin, dar care este extraordinar de lungă... Multe biserici sunt pline acum de bănci împrejmuite, pe care participanţii stau izolaţi în grupe de 3 sau 4 inşi”. Această bancă împrejmuită va rămâne unul din semnele individualismului puritan, unul dintre subiectele de dezbateri între Biserica de sus şi Biserica de jos.

Cu tot dispreţul lui pentru frumos, puritanismul a produs doi mari scriitori, care de altfel au scris operele lor esenţiale după căderea Commonwealth‑ului. Primul este Milton (1608-1674), poet delicat în tinereţe, succesorul imediat al marilor elisabetani, care a renunţat la poezia păgână în timpul conflictelor politice şi s‑a aruncat în „apele îngheţate ale prozei”, el a fost „secretarul latin al Consiliului de stat” şi unul dintre credincioşii partizani ai lui Cromwell; după Restauraţie, orbind, a dictat două mari poeme epice: Paradisul pierdut şi Paradisul regăsit, apoi o dramă, Samson Agonistes, autobiografie spirituală în care eroul, învins şi orb, ca şi Milton, se tânguie printre filistinii triumfători.

Milton este, într‑o epocă devenită clasică, ultimul supravieţuitor al Renaşterii. El este singurul în care s‑au îmbinat farmecul păgân cu sublima solemnitate a puritanismului. Al doilea este Bunyan (1628-1688), autorul acelei Călătorii a pelerinului publicată în 1678, tot atât de celebră la englezi ca Iliada la greci, povestire simbolică care scapă de ariditate datorită naivităţii sale. Acest căldărar ambulant, chinuit când de viziuni infernale, când de viziuni cereşti, a avut ideea simplă, dar genială, de a înlocui zugrăvirea abstractă a evoluţiei unui suflet de creştin pe calea mântuirii printr‑o descriere a unei călătorii reale.

Creştinul, personajul central al cărţii şi care, fără îndoială, nu‑i altcineva decât Bunyan însuşi, caută drumul spre cetatea eternă. În cele din urmă şi în pofida duşmanilor săi, ajunge la locul râvnit. Naturaleţea povestirii şi a dialogului, transpunerea evenimentelor spirituale în drame concrete îngăduie cititorilor simpli şi sinceri să înţeleagă mai bine decât din alte cărţi pioase esenţavieţii religioase.

S‑a întâmplat cu tirania puritană ceea ce se întâmplă cu toate celelalte tiranii care au pretenţia să schimbe moravurile. O minoritate se supune din convingere, majoritatea din teamă, supunerea acesteia din urmă fiind mai mult aparentă decât reală. E destul să se citească scrisorile lui Dorothy Osborne către sir William Temple pentru a vedea cum bărbaţii şi femeile de pe numeroase domenii au încercat să ducă, discret, o viaţă omenească, liniştită şi înţeleaptă, în afara timpului lor.

Regaliştii cei mai hotărâţi, cu toată oroarea lor de rebeli, după ce‑au rătăcit o vreme pe continent, s‑au străduit să se întoarcă la ei acasă şi să se stabilească acolo. Chiar şi pretendentul îi încuraja. Era mai avantajos pentru el să aibă partizanii la faţa locului. Evelyn povesteşte cum s‑a hotărât să‑şi redeschidă domeniul, „pentru că nu avea decât o slabă speranţă într‑o schimbare favorabilă, totul fiind acum în mâinile rebelilor”. Cât timp a trăit Cromwell, Restauraţia, deşi atât de aproape, n‑a fost prevăzută nici chiar de minţile cele mai înţelepte.

După Restauraţie spiritul puritan avea să fie prigonit la rândul său. Dar era destinat să supravieţuiască. Disidentul, omul care nu‑i de acord „să se conformeze”, care pretinde pentru conştiinţa sa dreptul de a judeca toate cazurile, care s‑a obişnuit să facă parte dintr‑o minoritate, să se complacă în această situaţie şi care, după ce şi‑a făcut alegerea, îi rămâne credincios chiar cu riscul fericirii sau al vieţii sale, va rămâne unul dintre cele mai remarcabile şi statornice tipuri englezeşti.

Fie că se va consacra problemelor religioase, fie că se va consacra problemelor politice, oricare ar fi obiectul pasiunii sale, el va fi puternic, încăpăţânat, incoruptibil. Va duce lupta împotriva sclaviei, împotriva prostituţiei, împotriva războiului şi va menţine până în zilele noastre tristeţea duminicii engleze. Caracterului englez îi va datora câteva din trăsăturile sale cele mai frumoase şi câteva din cele care vor stârni ura împotriva lui. Seriozitatea, fidelitatea, integritatea morală figurează între atributele sale, dar uneori şi duplicitatea, căci natura umană e mai complexă decât voiau calviniştii.

Adevărul nu este că unii îl au în suflet pe Dumnezeu şi alţii pe Satana, ci că în fiecare din noi se dă o luptă între Dumnezeu şi Satana. Neacceptând inevitabilele lor gânduri rele, puritanii se vor sforţa să le interpreteze prin pioase discursuri. Ei vor impune o mască morală intereselor lor personale şi chiar naţionale. În privinţa aceasta, ca şi în multe alte privinţe, un mare număr de englezi erau sortiţi să‑şi păstreze felul de gândire puritan şi, trei secole mai târziu, Disraeli va trebui să recunoască că nimeni n‑ar putea guverna Anglia împotriva conştiinţei neconformiste.

Check Also

Fiii cuceritorului Wilhelm

Timp de 21 de ani Wilhelm domni asupra Angliei, cu o asprime care a dat …

Pacea armată din Anglia

Noul rege avea în momentul urcării sale pe tron aproape 60 de ani. Ca prinţ …

Primii capitalişti englezi

După ce războiul şi ciuma au dus la spargerea cadrului feudal, cadrul ghildei şi al …

Elisabeta şi Maria Stuart

După eşecul lui Eduard I, Scoţia reuşise să rămână independentă faţă de regii englezi. Brutală, …

Primul război civil din Anglia

Venise timpul ca fiecare englez să opteze pentru una din tabere. Or, cea mai mare …