Eduard I şi celţii. Cucerirea Ţării Galilor. Înfrângerea din Scoţia. Eduard al II-lea

După cum Eduard I este primul dintre Plantageneţi care poartă un nume englezesc, tot astfel el este şi primul care încearcă să desăvârşească cucerirea Insulelor Britanice. A fost pregătit pentru această misiune încă din adolescenţă. În 1252 tatăl său îi dăduse Irlanda, comitatul de Chester (la fruntariile galice), pământurile regelui din Ţara Galilor, insulele anglo-normande şi Gasconia.

Un dar mai puţin generos decât pare. De când celţii, respinşi de saxoni, se refugiaseră pe colinele din Ţara Galilor şi din Scoţia, îşi menţinuseră independenţa şi continuaseră certurile lor intestine. Regii saxoni sfârşiseră prin a adopta în privinţa lor metoda pasivă a împăratului Hadrian, aceea a zidului de apărare, şi unul din ei construise (prin 790) digul lui Offa, pentru ca, de bine de rău, să pună stavilă muntenilor gali. În timpul cuceririi aventurieri normanzi îşi creaseră nişte domenii în văile Ţării Galilor; ridicaseră nişte „movile”, construiseră nişte donjoane, şi triburile disidente se refugiaseră pe coline. Ele îşi păstrau acolo limba şi moravurile.

Poezia, muzica şi ocupaţia străină dădură naştere unui sentiment naţional în sufletul galilor. În masivul muntos din Snowdon, triburile se uniseră sub conducerea unui senior gal, Llywelyn ab Iorwerth, care se intitulă prinţul galilor. Foarte abil, el a ştiut să joace dublul rol de prinţ naţional şi senior feudal englez. Îi susţinuse pe baroni pe vremea Marii Carte şi-şi asigurase astfel sprijinul lor. Nepotul său, Llywelyn ab Gruffyd (1246-1282), adoptase aceeaşi atitudine pe vremea lui Simon de Montfort, contribuind din plin la victoria de la Lewes.

În zadar încercase Eduard - pe vremea când nu era decât lordul Eduard şi comite de Chester - să impună galezilor cutumele engleze; ei se revoltaseră şi-l învinseră. Tânărul Eduard ieşi ruinat din acel război, dar făcuse cunoştinţă cu metodele de luptă ale galezilor, cunoscuse valoarea arcaşilor lor, înarmaţi cu arcuri lungi, de o forţă şi o pătrundere mult mai mari decât arcurile obişnuite, şi imposibilitatea de a folosi împotriva lor cavaleria feudală, pe care săgeţile lor o puneau pe fugă. Atâtea lecţii de care avea să-şi amintească.

Tatăl său, Henric al III-lea, îi dăduse, odată cu comitatul de Chester, şi Irlanda, dar aici orice aventură militară părea zadarnică. Irlanda, odinioară leagănul sfinţilor, fusese în parte cucerită de la creştinii celţi de către danezi, dar aceştia nu ocupaseră decât porturile răsăritene şi triburile celtice continuaseră, în interiorul ţării, vendetele lor. În perioada în care biserica irlandeză încetase să aparţină bisericii romane, insula se înstrăinase cu totul de istoria Europei. Ea trăise în marginea lumii. Henric al II-lea, pe vremea când încerca să obţină, după uciderea lui Becket, iertarea papei, îl trimisese în Irlanda pe Richard de Clare, comite de Pembroke, supranumit Strongbow.

Dar normanzii nu se putuseră stabili acolo, ca şi în Ţara Galilor de altfel, decât la adăpostul castelelor lor. În jurul oraşului Dublin se întindea o mică zonă engleză care se numea Pale. Dincolo de ea englezii nu aveau nici o influenţă şi baronii normanzi care posedau castele în afara zonei, după câteva generaţii, au adoptat limba şi moravurile irlandezilor. Aceşti baroni, care se bucurau acolo de drepturi suverane, nu mai vedeau cu ochi buni - ca şi triburile indigene - sosirea armatei engleze. În drept ei recunoşteau suzeranitatea regelui Angliei; în fapt menţineau un regim de anarhie feudală. „Anglia se dovedise prea slabă pentru a cuceri şi guverna Irlanda, dar destul de puternică pentru a o împiedica să înveţe a se guverna singură”.

Când Eduard deveni rege, galezul Llywelyn făcu greşeala de a crede că va putea continua să joace în Anglia rolul de arbitru între suveran şi baroni. Eduard I nu era Henric al III-lea şi se plictisi repede de sforăriile galezului. În 1277 pregăti o expediţie în Ţara Galilor, pe care o conduse el însuşi. Se tăiară drumuri largi prin păduri; cele Cinci porturi furnizară o flotă care se înşirui de-a lungul coastei, ţinând o strânsă legătură cu armata şi asigurând aprovizionarea ei. Llywelyn, fratele său David şi partizanii săi, împresuraţi pe masivul Snowdon, trebuiră să se supună când se lăsă iarna.

Regele Eduard încercă atunci o politică de pacificare; îi trată pe Llywelyn şi David cu generozitate şi chiar cu cinste. Apoi începu să administreze Ţara Galilor după sistemul englez. Înfiinţă comitate, curţi şi trimise acolo judecători itineranţi, care trebuiau să aplice Common Law. Galezii protestară; ei ţineau la vechile lor datini. Eduard, spirit pe cât de hotărât, pe atât de îngust, nu voi să tolereze uzanţe pe care le considera barbare. Îşi menţinu legile. Urmă o răscoală. Llywelyn şi David îşi călcară jurământul.

Regele, neînduplecat faţă de oricine nu respecta un pact, luptă împotriva lor, de astă dată până la moarte. Llywelyn fu ucis într-o bătălie; David fu spânzurat, rupt în patru şi sfârtecat. În 1301 regele îi dădu fiului său Eduard, născut în Ţara Galilor şi crescut de o bonă galeză, titlul de Prinţ de Wales, devenit de atunci titulatura fiului cel mai vârstnic al regilor Angliei. Cu toate că din acel moment au fost introduse legile şi cutumele engleze, principatul rămase în afara regatului şi nu trimitea deputaţi în parlament. Abia în secolul XVI-lea, Henric al VIII-lea făcu din Anglia şi Ţara Galilor un regat unic (Actul de unire: 1536).

Învingător al celţilor din Ţara Galilor, Eduard I nu reuşi să iasă victorios în lupta sa împotriva celţilor din Scoţia. Acolo se instituise o monarhie feudală, la un nivel de civilizaţie analog cu civilizaţia anglo-normandă. O întreagă provincie scoţiană (Lothian) era populată de englezi; mulţi baroni aveau domenii de o parte şi de alta a frontierei; o fuziune părea destul de uşoară. După ce muri regele Scoţiei, nelăsând ca urmaş decât o fetiţă care locuia în Norvegia, Eduard făcu o propunere foarte înţeleaptă: s-o ia în căsătorie fiul său, ceea ce ar fi dus la unirea celor două regate. Ideea părea a fi acceptată de cea mai mare parte a scoţienilor şi Eduard trimise o corabie în Norvegia ca s-o aducă pe prinţesă.

Pentru a o distra pe „fata din Norvegia” în timpul călătoriei pe mare, se pregătiseră pe navă alune, ghimbir, smochine, turtă dulce, dar gingaşa copilă, neputând suporta grelele condiţii ale trecerii mării, muri pe drum şi marii seniori scoţieni începură de îndată să-şi dispute coroana. Doi dintre ei, John Balliol şi Robert Bruce, ambii înrudiţi cu familia regală şi ambii de origine franceză, păreau a fi deopotrivă de îndreptăţiţi. Eduard, ales ca arbitru, atribui regatul lui John Balliol, care fu încoronat la Scone. Dar regele Angliei, îmbătat de faptul că s-a recurs la autoritatea lui, ceru noului rege şi nobililor scoţieni să-l recunoască drept suzeran.

Scoţienii crezuseră că o asemenea suzeranitate va rămâne pur formală. Când Eduard anunţă că un împricinat a cărui cerere a fost respinsă de o curte scoţiană va putea în viitor să facă apel la tribunalele engleze, John Balliol intră în alianţă cu regele Franţei, adversar al lui Eduard din pricina Gasconiei, şi-i comunică regelui Angliei „neîncrederea sa”, refuzând să răspundă la o chemare a suzeranului său. „A făcut smintitul nebunia asta? - întrebă Eduard. - Dacă nu vine la mine, vom merge noi la el”. Într-adevăr, a intrat în Scoţia, l-a făcut prizonier pe Balliol, a luat cu el piatra sfântă din Scone despre care se spunea că e părticică din stâlpul pe care s-au căţărat îngerii lui Iacobşi a pus s-o încrusteze într-un jilţ care avea să servească de atunci drept tron pentru încoronarea regilor Angliei.

Eduard I, după ce repurta o victorie, începea totdeauna prin a-şi arăta mărinimia. Mai întâi, aşa cum făcuse şi în Ţara Galilor, impuse Scoţiei acele legi engleze care-i erau dragi şi pe care le admira. Se izbi de o rezistenţă neaşteptată, nu din partea baronilor, ci a poporului scoţian, care, sub conducerea unui cavaler, William Wallace, se răsculă. În zadar ieşi Eduard învingător la Falkirk, în zadar puse de-i spânzură pe toţi prizonierii şi pe Wallace însuşi, în zadar devastă complet regiunea de la frontieră, încât o preschimbă într-un deşert.

Pe vremuri încă romanii fuseseră siliţi să recunoască că o victorie în Scoţia era întotdeauna preludiul înfrângerii. Liniile de comunicaţie erau prea lungi, clima prea aspră, ţara prea săracă. În cronicile lui Froissart se întrevăd aceste lamentabile cavalcade ale armatei engleze, „toată ziua prin munţi şi pustietăţi sălbatice, fără a găsi vreun drum, cărare sau potecă şi fără a întâlni vreun oraş, nici casă, nici colibă” şi, în tabăra cealaltă, războinicii scoţieni, „crânceni, îndrăzneţi şi viguroşi, rezistenţi la oboseală, fără convoaie militare şi atât de cumpătaţi că se mulţumesc drept orice provizie cu o desagă de făină de ovăz”. În 1305 Eduard se crezu stăpânul întregii ţări, în 1306 Robert Bruce răsculă din nou Scoţia şi fu încoronat la Scone.

Regele Angliei era bătrân, infirm, dar jură, într-un straniu jurământ mistic, „înaintea Domnului şi a Lebedelor”, să zdrobească revolta scoţienilor şi, dacă iese învingător, să nu mai ia niciodată armele împotriva creştinilor, să se ducă în Ţara sfântă şi să moară acolo. Această ultimă campanie din Scoţia îi puse capăt vieţii. Pe patul de moarte, îşi luă rămas bun de la fiii săi. Le ceru ca 100 de cavaleri să-l ducă inima în Ţara sfântă, să nu-i fie înmormântat trupul înainte de înfrângerea scoţienilor şi oasele să-i fie purtate în fruntea bătăliei, astfel ca, mort fiind, să-şi ducă armatele la victorie, ca şi în viaţă. El însuşi compuse inscripţia pe care dorea s-o vadă gravată pe mormântul său: Eduardus Primus Scotorum Malleus hic est. Pactum serva.

Pactum serva... Nicicând vreun jurământ nu fu mai puţin respectat decât jurământul acestui fiu faţă de tatăl său. Eduard al II-lea renunţă imediat la cucerirea Scoţiei şi, când fu constrâns de evenimente să reia lupta împotriva ei, fu bătut la Bannockburn (1314). Era un bărbat ciudat, viguros şi efeminat totodată. Se înconjura de favoriţi de-a dreptul uluitori: grăjdari, tineri meseriaşi, şi iubea mai ales pe un gascon, Pierre Gaveston, ale cărui glume exasperau curtea tot atât cât îl amuzau pe rege.

Eduard al II-lea nu se interesa de loc de treburile regatului, neavând înclinaţii decât spre munca manuală şi muzică. După ce se căsători, îşi părăsi îndată soţia „pentru prietenul său Pierre”. Se ştia el însuşi atât de fricos încât ceru să fie întrebat papa dacă ar fi un păcat să se frece pe corp cu un ulei care dă curaj. În cele din urmă mânia baronilor deveni atât de puternică încât îl uciseră pe Gaveston. Episcopul de Hereford ţinu o predică pe textul: „La cap am durerea”; episcopul de Oxford luă drept temă textul Genezei: „Voi pune vrăjmăşia între tine şi Femeie şi ea îţi va zdrobi capul”.

Evenimentele confirmară profeţia. Regina, care-şi luase un amant, pe Mortimer, se puse în fruntea unei răscoale împotriva soţului ei, îl făcu prizonier şi parlamentul obţinu de la Eduard al II-lea să renunţe la coroană în favoarea fiului său, care fu proclamat rege sub numele de Eduard al III-lea. Cât despre regele detronat, acesta muri în chinuri groaznice. Paznicii îl străpunseră cu un fier înroşit (1327). Vreme de câţiva ani puterea reală fu exercitată de regina-mamă şi de Mortimer. Dar tânărul Eduard al III-lea era altfel de om decât tatăl său; curând se revoltă împotriva tiraniei lui Mortimer, porunci să fie arestat şi ucis (1330). După care se strădui să fie un rege puternic, aşa cum fusese bunicul său, Eduard I.