Eduard I, reformele legale şi administraţia interioară

Începând din anul 1066, cucerirea normandă ridicase - între patricieni şi plebei, între castelani şi ţărani - dubla barieră a limbajului şi a urii: dar destul de repede cele două civilizaţii, alăturate una alteia prin forţă, se amestecaseră. Ţăranii saxoni îşi dăduseră seama de valoarea ordinii normande, iar seniorii normanzi respectaseră tradiţiile poporului englez.

În momentul urcării pe tron a lui Eduard I, fuziunea este aproape completă şi persoana regelui constituie simbolul ei. Deşi descinde în linie directă din Cuceritor, el poartă vechiul nume saxon al Confesorului şi este un rege englez. Ţinta sa principală nu mai este recucerirea Normandiei, nici reconstituirea imperiului angevin, ci realizarea unităţii Marii Britanii, supunând Ţara Galilor, apoi Scoţia.

Vorbeşte engleza cu aceeaşi uşurinţă ca franceza şi-l vedem - în timpul cruciadei - răspunzând pe englezeşte la salaam-urile ambasadorilor sultanului. Sub domnia sa, limba engleză, care, începând din perioada cuceririi, circula pe ascuns în rândurile meseriaşilor şi vilanilor, apare iar la lumină. Pe vremea lui Simon de Montfort este folosită într-un document oficial. Printre noii clerici „nu există unul la sută care să poată citi o scrisoare în vreo altă limbă decât latină sau engleză”.

Aproape de sfârşitul secolului al XIV-lea va înceta predarea limbii franceze în şcolile din Anglia şi Jean de Trevise se va plânge că nici măcar nobilii nu-i învaţă pe copiii lor franceza. Ca şi limba, instituţiile lui Eduard I prefigurează Anglia modernă. Legile sale exercită o influenţă durabilă asupra structurii sociale a ţării. În fine, cu toată sincera sa pioşenie, Eduard va avea faţă de papă, încă de pe atunci, atitudinea unui şef de stat „naţional şi insular”.

Modernismul şi insularismul sunt cu atât mai surprinzătoare cu cât regele, prin temperamentul său, rămâne un feudal şi, prin înclinaţiile sale, un Plantagenet. Bărbat semeţ, viguros, bine făcut, cu coapse lungi şi puternice de călăreţ, plăcerile sale favorite erau vânătoarea şi turnirul. Totdeauna intransigent în aplicarea legilor privitoare la păduri. Întoarcerea sa din cruciadă seamănă cu aventurile cavalerilor rătăcitori de prin romane. În drumul său, el înlătură nedreptăţile, atacă un hoţ din Burgundia şi se bate cu comitele de Châlon.

După cucerirea Ţării Galilor, pretinde să i se dea coroana regelui Arthur şi organizează un banchet al Mesei Rotunde. Se făleşte că respectă cu toată rigoarea codul perfectului vasal faţă de regele Franţei, suzeranul său pentru Gasconia. Îi prestează omagiul datorat şi ascultă, supus, hotărârile suzeranului său. Deviza lui este: „Keep troth... Pactum serva... Respectă-ţi cuvântul dat”. I se întâmplă, desigur, ca după ce şi-a dat cuvântul să-şi schimbe părerea; şi atunci se dovedeşte neîntrecut de abil în forţarea textelor pentru ca să împace făgăduinţele cu dorinţele. „Vrea să fie legal - observă un contemporan de-al lui -, dar el declară legal tot ce-i convine”.

Ca să se elibereze de un jurământ stingheritor, nu şovăie să recurgă la ereditara metodă a Plantageneţilor: absolvirea pontificală. La urma urmei, omul acesta e făurit totuşi după un model bun: are instincte nobile şi dovedeşte aptitudinea - rară la suveranii din vremea aceea - de a profita de ceea ce-l învaţă experienţa. Când a izbucnit revolta baronilor, a înţeles că a trecut timpul despotismului în Anglia şi că singurul mijloc de a consolida monarhia va fi de aci înainte sprijinirea ei pe noile clase în creştere. Irascibil, orgolios, încăpăţînat, uneori dur, dar muncitor, onest şi destul de raţional, cavalerul acesta este un om de stat.

Pe când în Franţa întreaga legislaţie care ne ocroteşte datează de pe vremea lui Napoleon, în Anglia au şi astăzi putere de lege, dacă n-au fost abrogate, statutele lui Eduard I. La începutul domniei sale, Eduard, ca şi Cuceritorul odinioară, a ordonat o anchetă pe tot cuprinsul regatului pentru a şti în virtutea cărui drept, Quo Warranto, seniorii particulari deţineau o parte din puterea publică. Ancheta stârneşte furii violente printre nobili.

Când juriştii regelui îi cer contelui Warenne să arate documentele sale, el trage din teacă o sabie ruginită şi răspunde: „Iată hrisovul meu. Strămoşii mei au venit odată cu Wilhelm Cuceritorul şi au luat în stăpânire pământurile lor cu această sabie. Cu această sabie le voi apăra împotriva oricărui uzurpator”. Răspuns stingheritor pentru un rege cavaler. Dar Eduard I ştie de pe acum că hrisoavele scrise au în Anglia mai mult viitor decât dreptul sabiei, şi de altfel rezistenţa nu-i decât sporadică.

Mulţumită stăpânirii de sine a regelui, sub domnia sa nu au fost conflicte iremediabile cu biserica. Dar între puterea civilă şi puterea religioasă certurile au fost numeroase; niciodată însă n-au atins violenţa acelora dintre Wilhelm Rufus şi Anselm sau dintre Henric al II-lea şi Becket. Cea mai gravă ceartă s-a iscat atunci când papa Bonifaciu al VIII-lea a interzis clerului, în 1296, prin bula Clericis laicos, să plătească impozit autorităţilor lumeşti.

Eduard I, mâniat pe drept cuvânt, a ordonat să se pună sechestru pe bunurile bisericeşti şi pe lâna călugărilor. Călugării luară partea Romei; clerul parohiilor, mai mult englez decât roman, se arătă sensibil la învinuirile aduse de rege. Interveni o împăcare. Astfel de discuţii au ştirbit în mod periculos prestigiul papalităţii în Anglia. Captivitatea papilor în Franţa (1305-1378) avea să dea acestui prestigiu o lovitură şi mai gravă, punându-l pe papa la discreţia inamicului.

Începând din secolul al XIV-lea, noul naţionalism şi catolicismul tradiţional deveniră greu de împăcat în ochii englezilor şi statutul Provisor-ilor interzise oricărui supus, şi îndeosebi clerului, să plătească taxe, venituri sau beneficii în afara regatului. Aceasta însemna să sece izvorul cel mai abundent al încasărilor care alimentau tezaurul pontifical. Dar era nevoie ca regele să-şi apere cu înverşunare veniturile. Cheltuielile de guvernare se măreau odată cu înmulţirea funcţiilor sale, iar vechile impozite (ajutoare feudale şi geld) nu mai ajungeau.

Veniturile adiţionale ale regelui sunt: banii de scut, taxa de răscumpărare de serviciul militar, care nu-i plătită fără greutăţi şi dispare în 1322; impozitul asupra bunurilor mobiliare şi funciare, care se ridică în general la a cincisprezecea parte la ţară şi a zecea parte la oraş (începând din 1334, cincisprezecimea şi zecimea vor fi fixate forfetar la 39.000 de livre; de aci înainte, de câte ori parlamentul va vota „o cincisprezecime şi o zecime”, asta va însemna 39.000 de livre); şi, în sfârşit, drepturile de intrare şi ieşire a mărfurilor (customs sau taxe vamale). Drepturile acestea se aplică la ieşire asupra lânii şi pieilor, principalele produse ale regatului, şi la intrare asupra vinurilor.

Eduard I se privează de bunăvoie de una din marile resurse ale strămoşilor săi, expulzând în 1290 pe toţi evreii din Anglia. Eşecul cruciadelor avusese drept consecinţă o renaştere a urii poporului împotriva singurilor necredincioşi uşor de reprimat şi incapabili de a se apăra. Erau acuzaţi de toate crimele. Nobilimea, care le era îndatorată, dorea să scape atât de creanţe cât şi de creditori. Măsura luată de rege a fost mai puţin inumană decât persecuţiile care au precedat-o. El îi autoriză pe evrei să-şi ia bunurile mobiliare şi porunci să fie spânzuraţi marinarii care i-au furat sau i-au asasinat pe pasagerii lor în timpul călătoriei pe mare.

După plecarea evreilor, meseria lor de a da bani cu împrumut a fost exercitată în Anglia de către creştinii din Cahors, cahorsinii, care găsiseră un mijloc ingenios de a ocoli legile bisericeşti. Împrumutau în mod gratuit pentru un timp destul de scurt, apoi, după ce expira termenul şi suma nu era dată înapoi, cereau o indemnizaţie pentru timpul scurs de la data când urma să fie înapoiată. E ceea ce se chema daune-interese: id quod interest.

Curând, italienii, la rândul lor, exercitară meseria de bancher şi zarafii lombarzi dădură numele lor străzii unde îşi aveau casele de schimb: Lombard Street. Apoi englezii înşişi deveniră maeştri în comerţul de bani. Când, pe vremea lui Cromwell, evreii se întoarseră în Anglia, găsiră printre creştini rivali mulţumiţi, a căror îngăduinţă era largă, dar a căror concurenţă era de temut.

Check Also

Reformele înfăptuite în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza

Crearea statului naţional, prin îngemănarea forţelor poporului român din Moldova şi Ţara Românească, a deschis …

Declinul liberalismului englez

Regina Victoria îl aprecia pe Gladstone, dar îl considera primejdios ca om de stat: „El …

Fiii cuceritorului Wilhelm

Timp de 21 de ani Wilhelm domni asupra Angliei, cu o asprime care a dat …

Înfăptuirea reformelor burgheze în Principatele Unite (1862-1865)

După ce a fost proclamată şi recunoscută unirea administrativă, procesul de formare a statului naţional …

Pacea armată din Anglia

Noul rege avea în momentul urcării sale pe tron aproape 60 de ani. Ca prinţ …