Editură

În înţelesul modern, editura este o întreprindere de sine stătătoare care editează, adică „efectuează lucrările de tipărire şi de răspândire a unei cărţi şi publicaţii”. În Ţările Române a apărut în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Odată cu sporirea numărului ştiutorilor de carte, dezvoltarea învăţământului, promovarea literaturii naţionale şi apariţia presei, activitatea tipografiilor, al căror număr a crescut, a cunoscut mutaţii noi şi, ca o consecinţă a lor, s-au înregistrat şi cele dintâi preocupări editoriale. Ele au fost susţinute de o serie de cărturari, pentru care publicarea de cărţi în limba română constituia un act menit a contribui la ridicarea culturală a poporului.

Astfel, Gheorghe Asachi a reuşit să transforme institutul său tipografic de la Iaşi (Institutul Albinei) într-o întreprindere rentabilă, sub egida căreia au ieşit numeroase lucrări originale ori traduceri din literatura universală; Mihail Kogălniceanu a pus, la rândul său, bazele unei tipografii şi a unei edituri proprii (Cantora Daciei Literare sau Cantora Foaiei Săteşti), în care au apărut scrieri literare şi istorice ale unor autori din ambele Principate Române (Vasile Alecsandri, Alecu Donici, Nicolae Bălcescu, Grigore Alexandrescu, Alexandru Hrisoverghi etc.).

În Ţara Românească, Ion Heliade-Rădulescu, care era şi proprietarul unei tipografii, a desfăşurat o intensă muncă editorială, lui datorându-i-se, între altele, lansarea proiectului unei „Biblioteci universale”, prin care urmărea traducerea şi editarea sistematică a principalelor opere filosofice, literare şi istorice din Antichitate până în epoca modernă. Sporirea numărului tipografiilor a făcut ca multe dintre acestea să se transforme temporar în editură, aşa cum a fost cea a librarului Frederic Walbaum, deschisă în 1837, cu utilaj adus din Germania (Tipografia Walbaum), cumpărată în 1846 de C.A. Rosetti şi Enrich Winterhalder; ulterior, în 1858, ei vor conduce o altă tipografie, în care se vor edita numeroase cărţi, cu deosebire literare, Tipografia Românul, după numele principalei publicaţii care se tipărea aici, ziarul „Românul”, între 1844 şi 1854 a funcţionat şi tipografia înfiinţată de Anton Pann, care s-a ocupat cu editarea unor cărţi cerute atunci de cititori, a bucăţilor literare „de la lume adunate şi iarăşi la lume date”.

Între tipografiile cu o activitate editorială semnificativă în epocă s-au remarcat cele din Bucureşti conduse de Zaharia Carcalechi şi de pitarul Constantin Pencovici, cea din Craiova aparţinând lui Iosif legătorul (Samitca) sau tipografiile din Iaşi, aparţinând lui Gheorghe Săulescu, unde a apărut, de pildă, prima ediţie în limba română din Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor de Dimitrie Cantemir (I-II, 1835-1836); Tipografia Buciumul român, înfiinţată de P. Cazimir, Theodor Codrescu, Dimitrie Gusti, Theodor Stamate şi Gheorghe Săulescu, dar rămasă doar în proprietatea lui Theodor Codrescu, în care, între altele, a apărut seria numeroaselor volume din Uricaru sau Colecţiune de diferite acte care pot servi la „Istoria românilor”, publicate de Theodor Codrescu; Tipografia Junimii, aparţinând societăţii literare cu acelaşi nume etc.

Treptat, iniţiativele particulare în domeniul editorial s-au înmulţit, între acestea impunându-se cea a negustorului George Ioanid, considerat primul editor modern din Ţările Române. De numele său se leagă nu numai o foarte intensă activitate editorială (între 1852 şi 1860 scotea peste douăsprezece volume anual), ci şi introducerea reglementării dreptului de autor şi a celui de traducător după numărul de coli realizate, ca şi iniţierea uneia din primele colecţii populare europene, „Biblioteca litteraria”, în care au apărut traduceri din Chateaubriand, George Sand, Alexandre Dumas, Walter Scott etc., lucrări difuzate prin abonamente.

O bogată activitate editorială a desfăşurat şi Ion M. Râureanu, care în 1867 a conceput „Biblioteca de lectură pentru tinerimea română de ambe sexe”, prima colecţie destinată tineretului, în care a publicat peste 20 de broşuri cu istorioare şi poveşti educative grupate în trei serii, corespunzătoare vârstei copiilor. Începând din deceniul şase al secolului al XIX-lea, o susţinută activitate editorială a desfăşurat Ion V. Socec, care în 1856 şi-a deschis chiar o librărie proprie. El şi-a îndreptat atenţia mai întâi spre editarea manualelor şcolare; în 1873 a iniţiat o colecţie pentru copii („Mica bibliotecă ilustrată pentru copii”), în care au intrat poveşti traduse din alte limbi, în broşuri împodobite cu gravuri colorate, pentru ca din 1875 să înceapă marea operă de editare a scrierilor autorilor români.

Continuând tradiţia din perioada anterioară, unele tipografii au devenit şi edituri, impunându-se în epocă, între altele, Tipografia Statului, devenită, prin fuziunea cu cea de la Colegiul „Sf. Sava” şi cu Tipografia „Nifon Mitropolitul”, Imprimeria Statului, una dintre cele mai mari tipografii din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, unde s-au imprimat numeroase texte oficiale, manuale şcolare, lucrări literare şi ştiinţifice.

Dintre tipografiile care desfăşoară şi o intensă activitate editorială se impun cele conduse de Carol Gobl şi Ştefan Rassidescu, Tipografia Lucrătorii Asociaţi, transformată în Noua Tipografie a Laboratorilor Români, care din 1877 a purtat numele de Tipografia Societăţii Academice, precum şi Tipografia Arhidiecezană de la Sibiu, ale cărei baze au fost puse de mitropolitul Andrei Şaguna, Tipografia Librăriei Diecezane din Arad, unde începând cu 1916 s-a tipărit „Sămănătorul. Bibliotecă de popularizare literară şi ştiinţifică”, din care timp de un deceniu au apărut 170 de numere.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu dezvoltarea învăţământului, cu sporirea numărului de lucrări literare şi ştiinţifice, vechile edituri şi-au consolidat şi şi-au extins activitatea. Totodată s-au înfiripat noi aşezăminte editoriale, cea mai puternică editură românească a timpului fiind Editura Socec (condusă de Emil I.V. Socec), ce dispunea de ateliere tipografice, litografice şi de legătorie proprii, dotate cu maşini dintre cele mai moderne, dar şi de o fabrică de hârtie la Câmpulung. Şi-a organizat sucursale în întreaga ţară, reuşind să constituie o vastă reţea de edituri şi librării, în care se tipăreau şi se difuzau atât cartea şcolară, cât mai cu seamă scrieri reprezentative ale literaturii române în ediţii separate sau în colecţia „Opere complete”.

Aici s-a editat în 1883 volumul Poezii de Mihai Eminescu, apărut prin grija lui Titu Maiorescu, şi tot de aici au ieşit Opere complete (I-IV) de Vasile Alecsandri, Scrieri în versuri şi proză de Grigore Alexandrescu, Scrieri complete (I-VI) de Iacob Negruzzi. Într-o perioadă, Editura Socec a îndeplinit rolul de oficiu editorial al Academiei Române, imprimând o parte din lucrările elaborate sub egida acestui for: B.P. Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae (I-IV, 1886-1898), colecţia de documente „Hurmuzaki”, Bibliografia românească veche etc.

În 1898 a luat fiinţă Editura Minerva, ca o asociaţie grafică şi editorială, sub conducerea meşterului tipograf G. Filip (fost şef al Tipografiei L’Independance Roumaine). S-a consacrat îndeosebi prin lansarea colecţiei „Biblioteca scriitorilor români” („Biblioteca Minerva”), în care au ieşit ediţii frumos ilustrate şi îngrijit tipărite din operele lui Mihai Eminescu (Geniu pustiu), Mihail Sadoveanu (Dureri înăbuşite şi Şoimii), Ion Creangă (Opere complete).

Alături de aceste două mari edituri, existau şi unele de mai mici dimensiuni, a căror activitate s-a orientat treptat spre anumite domenii. Aşa, de pildă, iniţiativa editării de lucrări juridice, direcţie încununată cu publicarea Codului general al României întocmit de Constantin Hamangiu, a aparţinut Editurii Leon Alcalay, proprietate temporară a Editurii Viaţa Românească, reorganizată după 1923.

Gloria acestei edituri a constituit-o însă preluarea, în 1920, şi continuarea colecţiei „Biblioteca pentru toţi”, iniţiată în 1895 de Editura Librăriei „Carol Muller” din Bucureşti, cea mai importantă colecţie de cultură generală din ţara noastră, care a cuprins scrieri semnate de Liviu Rebreanu, Simion Mehedinţi, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Tudor Arghezi, Emil Gârleanu, St. O. Iosif, Ion Agârbiceanu, Victor Eftimiu, Ion Minulescu, Cezar Petrescu, Eugen Lovinescu, Ion Petrovici, Mihail Dragomirescu etc., precum şi o serie de traduceri.

Editarea cu prioritate a manualelor şcolare, a cărţilor populare, a scrierilor literare şi, mai rar, a celor ştiinţifice a revenit editura lui Theodor Ioanniţiu, dar şi celei conduse de librarul Constantin Sfetea. La rândul său, librarul H. Steinberg s-a dedicat cu deosebire editării de poveşti haiduceşti şi cărţi religioase, cea mai de seamă realizare a sa fiind însă publicarea colecţiei „Căminul. Bibliotecă literară, ştiinţifică”.

Împletirea activităţii de librar cu aceea de editor era o practică obişnuită a timpului. Ea se întâlneşte şi la Iaşi, ca în cazul fraţilor Samoil şi Elias Şaraga, iniţiatorii unei colecţii de popularizare puse la dispoziţia cititorilor la preţul de doar un leu, primele numere ale colecţiei fiind dedicate unor scrieri de Alexandru Vlahuţă (Nuvele), Elena Sevastos (Poveşti), Nicolae Beldiceanu (Poezii), Nicolae Iorga (Schiţe din literatura română), I.L. Caragiale (Teatru, Schiţe), Vasile Conta (Teoria ondulaţiunii) etc. Aceeaşi editură a scos poeziile lui Mihai Eminescu într-un tiraj de 20.000 de exemplare, epuizat imediat. Principala operă culturală înfăptuită de Editura Şaraga a fost tipărirea monumentalei lucrări Istoria românilor din Dacia Traiană de A.D. Xenopol.

La rândul său, în 1880, Alexandru Ciurcu din Braşov, în editura proprie, a început publicarea colecţiilor „Biblioteca istorică poporală”, „Biblioteca poporului” şi „Biblioteca copiilor”. O activitate editorială însemnată a depus şi Astra din Sibiu, care în afară de „Biblioteca poporală a Asociaţiunii” a tipărit şi numeroase lucrări de valoare, între care Enciclopedia română (I-III, 1898-1904), întocmită sub îndrumarea lui Corneliu Diaconovici.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul celui următor, efervescenţa editorială a fost determinată şi de atragerea spre această activitate a unor ziare şi reviste care şi-au organizat propriile edituri: Flacăra, înfiinţată în 1910, care a publicat cu deosebire scriitorii grupaţi în jurul revistei, dar şi colecţiile „Biblioteca Flacăra”, în care s-au înseriat opere din literatura română şi universală, şi „Biblioteca istorică”, prin intermediul căreia s-au popularizat, sub forma unor povestiri romanţate, unele dintre cele mai de seamă evenimente ale istoriei românilor; de asemenea, cele două mari cotidiane „Adevărul” şi „Universul” şi-au creat propriile edituri, după cum în jurul publicaţiilor sale periodice Nicolae Iorga a creat la Vălenii de Munte un adevărat trust tipografico-editorial, denumit Neamul Românesc, ulterior Datina Românească, unde vor fi editate, în primul rând, dar nu exclusiv, multe dintre scrierile marelui istoric, care a mai publicat însă şi la alte edituri şi tipografii: Ramuri, Pavel Suru, Cultura Naţională, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă etc.

Activitatea editorială de la cumpăna secolelor XIX-XX urmărea să împletească armonios nevoile culturale ale societăţii româneşti cu interesele materiale ale proprietarilor. Este perioada în care s-au constituit unele dintre cele mai de seamă colecţii ale Academiei Române: „Publicaţiile Fondului Adamachi”, „Din viaţa poporului român”, colecţia de documente „Hurmuzaki” etc. O amplă activitate a avut în această perioadă Editura Casa Şcoalelor, înfiinţată în 1896, care, în urma iniţiativelor lui Spiru Haret şi Mihail Sadoveanu, şi-a extins sfera de activitate de la materialele didactice şi manuale la cărţi, povestiri, piese de teatru, incluse în colecţiile „Biblioteca populară”, „Biblioteca traducerilor clasice”, „Biblioteca pedagogică”, „Biblioteca cărţilor didactice”, „Biblioteca cursurilor universitare” etc.

Prin unirea mai multor întreprinderi de tradiţie, în 1919 a luat fiinţă Editura Cartea Românească, al cărei program era structurat pe câteva mari colecţii, urmărind „editarea şi tipărirea lucrărilor necesare la întinderea şi adâncirea culturii naţionale”. S-a realizat o colecţie de largă audienţă intitulată „Cunoştinţe folositoare”, în patru serii tematice, aici fiind scoase ediţii ilustrate din operele lui Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Alexandru Vlahuţă, Calistrat Hogaş, Petre Ispirescu etc.

S-au tipărit, printre multe alte lucrări de valoare, Dicţionarul enciclopedic ilustrat de I.A. Candrea şi Gheorghe Adamescu (1931), precum şi Divina Comedie a lui Dante, în tălmăcirea lui George Coşbuc, ediţie frumos ilustrată şi excelent realizată din punct de vedere tipografic. În 1920, Petre C. Georgescu-Delafras a înfiinţat la Bucureşti Editura Cugetarea; orientată iniţial spre literatura ştiinţifico-fantastică, a publicat şi unele dintre scrierile lui Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Ion Pillat, Damian Stănoiu, Cezar Petrescu, Zaharia Stancu etc. Tot aici a apărut Enciclopedia „Cugetarea” (1940), alcătuită de Lucian Predescu.

O altă instituţie editorială de prestigiu, care a tipărit cărţi de valoare într-o prezentare grafică modernă, a fost Editura Cultura Naţională, înfiinţată în 1920; la rândul ei, a iniţiat mai multe colecţii: „Biblioteca scriitorilor români”, în care au intrat operele scriitorilor clasici (Grigore Alexandrescu, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Ion Slavici, I.L. Caragiale etc.), „Biblioteca scriitorilor români de azi”, unde au fost incluşi Cezar Petrescu (Întunecare), Camil Petrescu (Versuri), Ion Minulescu (Romanţe pentru mai târziu), Ionel Teodoreanu (Uliţa copilăriei), Ion Pillat (Pe Argeş în sus) etc., „Biblioteca oamenilor celebri” (sub îngrijirea lui Marin Simionescu-Râmniceanu), „Biblioteca «Ţara noastră»”, „Biblioteca universitară”, „Ţări şi civilizaţii contimporane”, „Biblioteca «Clasici antici»” (îngrijite de Vasile Pârvan), „Biblioteca «Oraşele noastre»” (îngrijită de Ioan Bianu), „Biblioteca juridică” (îngrijită de Corneliu Botez), „Biblioteca economică” (îngrijită de Aristide Blank), „Biblioteca activităţii ştiinţifice” şi „Biblioteca «Bogăţiile noastre»” (îngrijite de Gheorghe Ţiţeica), „Biblioteca manualelor ştiinţifice” (îngrijită de Octav Onicescu), „Biblioteci populare” (îngrijită de Sextil Puşcariu), „Biblioteca agricolă” (îngrijită de Constantin Sandu-Aldea), „Biblioteca politică”, „Biblioteca socială” şi „Biblioteca filosofică” (îngrijite de Dimitrie Gusti).

Editura Cultura Naţională a fost condusă între anii 1930 şi 1938 de profesorul Alexandru Rosetti, care a continuat programul de editare a autorilor contemporani: Tudor Arghezi (Cartea cu jucării, 1931, Flori de mucigai, 1931), Ion Barbu (Joc secund, 1930), Mircea Eliade (Maitreyi, 1933) şi Benjamin Fundoianu (Privelişti, 1930).  Din 1933 şi-a început activitatea Editura Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă, sub conducerea aceluiaşi Alexandru Rosetti, care a structurat producţia de carte în cadrul unor colecţii bine delimitate. Astfel au fost iniţiate peste douăzeci de serii şi colecţii: „Scriitori români vechi şi moderni”, „Scriitori români contemporani”, „Biblioteca de filosofie românească”, „Biblioteca enciclopedică” etc.

Au apărut ediţii critice din scrierile lui B.P. Hasdeu (ediţie îngrijită de Mircea Eliade), I.L. Caragiale (ediţie îngrijită de Şerban Cioculescu), Ion Heliade-Rădulescu (ediţie îngrijită de Dumitru Popovici) etc. În „Biblioteca enciclopedică” au intrat lucrări ale lui Constantin C. Giurescu (Istoria românilor), Alexandru Rosetti (Istoria limbii române), Barbu Slătineanu (Ceramica românească), Nicolae Cartojan (Istoria literaturii române vechi), Sextil Puşcariu (Limba română) etc.

Literatura contemporană este reprezentată de cărţile a numeroşi scriitori, eseişti, istorici şi critici literari: Lucian Blaga (La curţile dorului), George Bacovia (Poezii), Nicolae Iorga (Oameni cari au fost), Eugen Lovinescu (Titu Maiorescu) etc. În colecţia de filosofie s-au tipărit lucrări semnate de D.D. Roşca, P.P. Negulescu, Lucian Blaga, Mihai Ralea, Tudor Vianu etc. În această editură a apărut monumentala operă a lui George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941), într-un tiraj de 3.000 de exemplare, şi tot aici a început, în 1939, editarea operelor lui Mihai Eminescu, îngrijită de Dimitrie S. Panaitescu-Perpessicius.

Continuând tradiţia întreprinderii Samitca, Institutul de Editură şi Arte Grafice Scrisul Românesc de la Craiova promova îndeosebi manualele şcolare din toate domeniile. Sub conducerea istoricului literar Nicolae Cartojan a ieşit colecţia „Clasici români comentaţi”, însumând peste cincizeci de volume, printre care scrieri de Mihail Sadoveanu şi Petre Ispirescu îngrijite de Nicolae Cartojan, lucrări ale stolnicului Constantin Cantacuzino editate de Dan Simonescu, scrieri ale lui Mihai Eminescu îngrijite de Dumitru Murăraşu etc.

Dintre editurile care s-au remarcat în perioada interbelică sunt: Ancora S. Benvenisti, unde au apărut lucrările lui Eugen Lovinescu, Critice (I-X), Istoria civilizaţiei române modeme (I-III, 1924-1925) şi Istoria literaturii române contemporane (I-VI, 1926-1929), scrieri aparţinând lui Pompiliu Constantinescu, Hortensiei Papadat-Bengescu, Felix Aderca, George Bacovia; Editura Gorjan (1939-1948), în care, între altele, au fost scoase Sun sau Calea neturburată (1943) de George Călinescu şi volumul Balade (1944) de Radu Gyr; Editura Iconar de la Cernăuţi, înfiinţată în 1933, al cărei scop era de a „imprima un ritm accelerat în mişcarea literară a tinerei generaţii”.

Perioada de după al doilea război mondial reprezintă o etapă de tranziţie spre socializarea completă a cărţii şi tiparului. Prin naţionalizarea din 1948, editurile particulare au fost desfiinţate, iar tipografiile şi librăriile au trecut în proprietatea Statului. În 1949 s-au fondat marile edituri de stat, cele departamentale, precum şi ale unor organizaţii obşteşti cu profil distinct, între care Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Editura în Limbi Străine, Editura Academiei, Editura Tehnică, Editura Tineretului, Editura pentru Cultură Fizică şi Sport (Editura Stadion din 1962, Editura Sport-Turism din 1973) şi Editura Militară.

De asemenea, a fost creată, în acelaşi an, Direcţia Generală a Editurilor, Întreprinderilor Poligrafice şi Difuzării Cărţii. După 1950, tendinţa de specializare şi diversificare s-a accentuat, încât, prin reorganizări succesive (constituirea unor redacţii în edituri de sine stătătoare, contopirea unor edituri etc.), s-au înfiinţat Editura de Stat pentru Literatură Didactică şi Pedagogică (1951), Editura Agro-Silvică de Stat (1953, Editura Ceres din 1970), Editura Muzicală (1957), Editura Medicală (1958), Editura Ştiinţifică (1960), Editura Enciclopedică Română (1968). În 1960, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă s-a scindat în Editura Meridiane, Editura pentru Literatură Universală (din 1969, Editura Univers), Editura pentru Literatură.

O nouă reorganizare a sistemului editorial a avut loc în decembrie 1969, când se înfiinţează Editura Minerva (profilată pe valorificarea moştenirii literare), Editura Eminescu, Editura Cartea Românească (a Uniunii Scriitorilor) şi Editura Kriterion (pentru literatura în limbile naţionalităţilor conlocuitoare). La rândul ei, Editura Tineretului s-a scindat în Editura Albatros şi Editura Ion Creangă, destinate literaturii pentru tineret, respectiv pentru copii.

Diversificarea tematică a fost însoţită totodată şi de una teritorială, în câteva centre cu vechi tradiţii culturale fondându-se Editura Dacia (Cluj Napoca) şi Junimea (Iaşi), în 1969, Scrisul Românesc (Craiova) şi Facla (Timişoara), în 1972. Dintre acestea, cele mai multe edituri erau direct coordonate de Centrala Cărţii, iar celelalte depindeau de unele organisme de stat. Noua orientare a sistemului, după „dezgheţul” din 1964, a fost aceea de recuperare a tradiţiilor culturii, ştiinţei, literaturii şi artei româneşti, precum şi încercarea de sincronizare cu Occidentul, orientare concretizată mai ales după reorganizarea din 1969-1970.

În recuperarea literaturii româneşti clasice s-a distins Editura Minerva (sub îndrumarea lui Aurel Martin şi Z. Ornea), prin colecţiile „Scriitori români”, „Restitutio”, „Momente şi sinteze”, „Universitas”, „Introducere în opera lui...”, „Patrimoniu”, Arcade”, „Meşterul Manole”. Colecţia centenară „Biblioteca pentru toţi”, mai cu seamă sub îndrumarea lui Mihai Sora şi Tiberiu Avramescu, a continuat programul de editare a celor mai valoroşi scriitori români şi străini, clasici şi contemporani şi a fost difuzată în tiraje de masă. În promovarea literaturii române contemporane rolul cel mai însemnat l-au avut Editura Cartea Românească (sub direcţia lui Marin Preda şi ulterior a lui George Bălăiţă) şi Eminescu (sub conducerea lui Valeriu Râpeanu).

Editura Cartea Românească a publicat scriitori reprezentativi români din toate generaţiile. Vreme de două decenii, au fost în atenţia publicului şi colecţiile şi seriile Editurii Eminescu: „Poeţi români contemporani”, „Prozatori români contemporani”, „Biblioteca critică” - ale cărei volume antologau referinţele critice despre autori din bibliografia şcolară şi universitară - „Biblioteca de filosofie a culturii române”, „Biblioteca Eminescu”, „Istoriile literaturii române”, „Thalia”, „Rampa” şi „Masca”.

Editura Univers (în special sub direcţia criticilor Vladimir Streinu şi Romul Munteanu, cât şi a redactorului-şef Dumitru Mazilu) a avut ca obiectiv publicarea literaturii şi a criticii literare străine, în colecţii de prestigiu, asigurând deopotrivă valorificarea clasicilor şi sincronizarea cu literaturile lumii: „Clasicii literaturii universale”, „Clasicii literaturii moderne”, „Romanul secolului XX”, „Romanul istoric”, seria de poezie bilingvă „Orfeu”, „Corespondenţe, memorii, jurnale”, colecţia „Meridiane” - profilată pe literatură contemporană - seriile de critică „Studii” şi „Eseuri”, care aduc ultimele contribuţii importante ale momentului.

Specializată în cartea de şi despre artă, Editura Meridiane (mai ales sub conducerea lui Ion Frunzetti, Dan Grigorescu, Vasile Nicolescu şi Modest Morariu) s-a afirmat prin colecţiile de albume „Clasicii picturii româneşti”, „Clasicii picturii universale” şi prin colecţia de studii „Biblioteca de artă”, cu seriile „Arte şi civilizaţii”, „Artă şi gândire”, „Artă. Imaginar. Mentalităţi”, „Biografii. Memorii. Eseuri” etc. În publicarea cărţii pentru copii şi tineret s-au remarcat Editura Ion Creangă şi Editura Albatros, acestea din urmă sub direcţia lui Petre Ghelmez şi Mircea Sântimbreanu, prin colecţiile „Lyceum”, „Cele mai frumoase poezii” (şi în ediţie germană şi maghiară), „Dicţionarele Albatros”, „Contemporanul nostru” etc.

În profil ştiinţific s-a impus, pe lângă Editura Academiei, a cărei activitate o constituie publicarea cărţii din toate domeniile, atât a membrilor forului academic, cât şi a cercetătorilor din institutele subordonate, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, rezultată în 1975 din contopirea Editurii Ştiinţifice cu Editura Enciclopedică Română. Creată în special pentru elaborarea instrumentelor de lucru, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică numără printre realizările sale editarea Micului dicţionar enciclopedic, a unor serii de mici dicţionare şi enciclopedii, de cele mai multe ori alcătuite pentru prima dată la noi, din cele mai diferite domenii ale ştiinţei şi culturii.

În sfera literaturii, s-au editat dicţionare de scriitori, de literatură generală, precum şi cronologice, de asemenea, bibliografii despre personalităţi şi publicaţii, precum şi Bibliografia românească modernă. Un sector important a fost acela consacrat lucrărilor filologice şi de studiere a limbilor străine, inclusiv a dicţionarelor bilingve. Au apărut cărţi de referinţă, în colecţii precum „Clasicii filosofiei universale”, „Biblioteca de filosofie”, „Filosofia universală contemporană” şi „Bibliotheca Orientalis” (coordonată de Idei Segal).

După 1990, datorită schimbării mecanismelor economice, vechile edituri de stat au intrat într-o degringoladă care s-a accentuat treptat, în pofida încercării lor de adaptare la noile condiţii. În paralel, s-a înregistrat o creştere fără precedent a numărului de edituri şi a grupurilor editoriale în întreaga ţară. Nemaiexistând constrângeri ideologice şi nici de natură organizatorică, are loc o explozie, aproape haotică, a producţiei de carte de toate genurile. Se afirmă însă şi editurile care, de la înfiinţare, urmăresc riguros un program de perspectivă.

Astfel, Grupul editorial Univers Enciclopedic - IRI (1993) s-a orientat spre publicarea lucrărilor de referinţă din domeniile filosofiei şi literaturii, precum şi a dicţionarelor şi enciclopediilor: „Historia religiorum”, „Biblioteca mitologică”, „Biblioteca antroposofică” şi „Mica bibliotecă de psihologie”. Un loc aparte îl deţine colecţia „Opere fundamentale”, iniţiată şi coordonată de Eugen Simion, colecţie care reuneşte în condiţii grafice deosebite operele definitorii ale celor mai de seamă scriitori români. Editura Fundaţiei Culturale Române (1990, transformată în 2003 în Editura Institutului Cultural Român) este profilată pe promovarea şi difuzarea în lume a valorilor identitare româneşti, în colecţiile „Biblioteca memoriei”, „Pantheon”, „Excelsior”, „Argumente” şi „Cărţi uitate”.

Humanitas (1990) publică eseuri şi lucrări academice în domeniul ştiinţelor umaniste, literatură universală şi română, cărţi pentru copii şi tineret, iniţiind colecţiile „Paradigme”, „Maeştrii spirituali ai Răsăritului”, „Biblioteca de istoria religiilor”, „Filosofie politică”, „Eseul politic”. Editura Polirom din Iaşi acoperă variate domenii ale ştiinţelor umaniste în colecţiile „Plural”, „Plural M”, „Plural clasic”, „Historia”, „Document”, „Collegium”, „Ego” şi editează colecţia de literatură universală „Biblioteca Polirom”, profilată îndeosebi pe literatură contemporană.

Prin contribuţia lor la publicarea cărţii româneşti şi universale s-au mai remarcat: Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă - care continuă programul cultural naţional al fostei Edituri Minerva, tipărind în ediţii critice operele scriitorilor români - Institutul European, Nemira, RAO, Paideia, Paralela 45, Niculescu, Teora, Grupul Editorial All, Casa Radio, Corint, Hasefer, Anastasia, Amarcord, Vinea, Vremea, Grai şi Suflet, Cultura Naţională, Saeculum I.O., Viitorul Românesc, Trei, Bibliotheca, Editura Muzeul Literaturii Române, Curtea Veche şi multe altele. De la începuturile activităţii lor şi până în prezent, editorii au urmărit să ofere cititorilor săi lucrări din toate domeniile, într-o grafică atrăgătoare, iar prin participarea la marile saloane şi târguri internaţionale să contribuie la cunoaşterea şi difuzarea producţiei româneşti de carte.