Ediţiile antume de proză ale lui Vasile Alecsandri

La sfârşitul anului 1856, asupra frământatului Iaşi coborâse liniştea. Era însă o linişte apăsătoare, ca înaintea unei furtuni. Vasile Alecsandri îi împărtăşea prietenului său Ed. Grenier, plecat definitiv în Franţa, situaţia din ţară, desfăşurarea manevrelor antipatriotice ale prigonitorilor unirii, în fruntea cărora se afla caimacamul Toderiţă Balş. „Nu-ţi închipui - îi scria el - ce plictiseală apasă anul acesta asupra societăţii Iaşilor; s-ar zice că lumea e enervată de aşteptarea înfrigurată şi prea mult prelungită a evenimentelor politice”.

În continuare, îl înştiinţa că se ocupă „cu câteva lucrări literare”: „Adun în acest moment într-un volum tot ce am scris în proză de câţiva ani” (conferă Vasile Alecsandri, Scrisori inedite. Corespondenţa cu Edouard Grenier, Bucureşti, 1911; şi G.C. Nicolescu, Viaţa lui Vasile Alecsandri, 1965).

Salba literară, care apărea în martie 1857, înfăţişa cititorilor ei, pe lângă scrierile în proză publicate mai înainte de Alecsandri, şi câteva din scrierile sale dramatice, printre care şi sceneta Păcală şi Tândală, încheiată cu Hora Unirii. El dădea astfel, pe de o parte, ascultare îndemnurilor celor din jurul lui, care ar fi recitit cu plăcere scrierile în proză atât de greu accesibile cu trecerea anilor, risipite cum erau în diferite publicaţii ale vremii: „Dacia literară”, „Propăşirea”, „Albina”, „Bucovina”, „Zimbrul”, „România literară”, „Steaua Dunării” şi câteva calendare: „Înşirându-le astăzi la un loc, ca mărjelele reschirate a unei salbe - declara el cu modestie în prefaţa volumului - le retipăresc sub titlul de Salbă literară, titlu naţional şi potrivit cu feliul acestor scrieri uşoare, căci salbele româncelor sunt alcătuite de marjele fără preţ mare”.

Pe de altă parte, în acest chip slujea şi lupta pentru Unire, căci piesele Cinel-Cinel, Cetatea Neamţului şi Păcală şi Tândală constituiau o pledoarie pentru înfăptuirea acestei năzuinţe naţionale. Peste alţi câţiva ani, pe Alecsandri începe să-l preocupe gândul de a-şi publica toate operele la un loc. În 1865, Bolintineanu chiar îi găsise un editor pentru opera dramatică, ceea ce pare însă să nu-l intereseze în mod deosebit, căci nu se grăbeşte să afle măcar numele acestuia (conferă Vasile Alecsandri, Documente literare inedite, 1960; G.C. Nicolescu, Viaţa lui Vasile Alecsandri?).

Vasile Alecsandri

Motivul ar putea fi situaţia politică din ţară în preajma evenimentelor din februarie 1866, spre care era îndreptată atenţia tuturor. Dar în iarna 1868-1869 se gândea iarăşi la tipărirea operelor sale complete, lucru pe care îl împărtăşise şi lui Iacob Negruzzi, cum se vede din scrisoarea pe care acesta i-o adresa la 2 februarie 1869: ,,Gândind încoace şi încolo asupra editorului-juvaer care ar publica scrierile d-voastră dramatice, am ajuns la rezultatul că juvaerul nu se poate găsi decât în ghirlanda Junimei şi am făcut propunerea. Rezultatul dezbaterei a fost că soc. Junimea primeşte bucuros a publica aceste scrieri cu condiţiunea de a ave facultatea să publice toate scrierile d-voastră - opera omnia.

Propunerea Junimei este dar următoarea: Societatea se obligă a publica toate scrierile d-voastră, atât poezii, cât şi scrieri dramatice, cât şi alte scrieri de orice natură în formatul Charpentier. Numărul volumelor atârnă, să înţelege, de la d-voastră, precum şi împărţirea după materii. Şi eu, unul, m-am unit cu aceasta, mai cu samă ştiind că aveţi de gând a întreprinde o călătorie mai lungă, şi în asemenea caz este bine ca să-şi puie cineva moştenirea la cale. Puteţi fi sigur că se va tipări cu cea mai mare luare-aminte; corecturile se vor face cu scrupulozitate şi în orice privinţă se va lucra cu conştiinţă.

Nime nu împiedică pe autor să dispuie de câte exemplare va voi, iar restul va rămâne în profitul tipografiei. Aşa ş-aşa poeziile nu se mai găsesc nicăieri de vânzare, încât este chiar o datorie către public de a-i procura o ediţiune nouă. Fiecare volum se va putea prezenta publicului după ce va ieşi şi nu mă îndoiesc că oricine are o umbră de bibliotecă se va grăbi să o împodobească cu aceste opere naţionale, care, fără complimente şi linguşire, sunt cele mai însemnate ce posedă literatura noastră născândă. Şi pentru societatea Junimea ar fi o onoare de a fi editorul scrierilor lui Vasile Alecsandri. Având toate aceste în vedere, cred că şi d-voastră veţi adera la propunerea Junimei” (conferă Vasile Alecsandri, Scrisori. Însemnări, 1965).

Nici nu trecuse o săptămână şi Alecsandri se grăbea să-i răspundă, la 10 februarie 1869, plin de încântare: „Iubite domnule Negruzzi, Christof Columb a descoperit America, d-ta ai făcut o descoperire şi mai rară şi mai neaşteptată. Ai descoperit un editor de opere literare. Glorie d-tale şi glorie Junimei, care primeşte a edita scrierile mele. Eu, din parte-mi, mă învoiesc bucuros cu condiţiile enumerate în scrisoarea d-tale şi, cum voi veni la Iaşi, vom regula împreună modul acestei publicări. Deocamdată socot că ar fi bine a se face în foaia «Convorbirilor» un mic anunţiu despre viitoarea întreprindere tipografică spre a încunoştinţa publicul ce se interesează de literatura noastră.

Ediţia Charpentier este nimerită şi îmi convine foarte bine; operele mele, atât poezie, proză, cât şi piese dramatice poate să formeze vro 6 volumuri, afară de acele ce cu ajutorul sfintei lene voi mai produce în viitor. Scopul meu fiind de-a publica toate scrierile mele într-o singură şi aceeaşi ediţie, Junimea va avea preferinţă fără nici o constatare pentru editarea operelor mele viitoare” (conferă Vasile Alecsandri, Scrisori, 1904).

Considerând, probabil, întreprinderea peste puterile Junimii, Iacob Negruzzi mijloceşte preluarea proiectului de către editorul Socec de la Bucureşti, căruia Alecsandri se grăbeşte să-i pună la dispoziţie materialul (conferă Vasile Alecsandri, Scrisori, scrisoarea către Negruzzi din 1 aprilie 1872, în care îl înştiinţa că predase editorului, de mai multă vreme, cuprinsul primului volum). Tipărirea mergea însă foarte încet. În martie 1873, Alecsandri se scuza faţă de Iacob Negruzzi: „nu am putut termina prefaţa la scrierile mele, ce ţi-am promis pentru unul din numerele «Convorbirilor»” (conferă Vasile Alecsandri, Scrisori).

Peste un an, la 17 ghenar 1874, tipărirea operelor complete nu făcuse deloc progrese, iar volumului de proză încă nu-i venise rândul la tipar: „... voi căta să mântuiesc romanul Dridri - îi scrie el lui Iacob Negruzzi - pentru ca dl. Socec să nu mă poată acuza că nu i-am dat material la timp, când va ajunge cu tipărirea la volumul consacrat prozei.

Dl. Socec are mare dreptate să-i fie ruşine, căci neglijenţa d-sale de editor e cel puţin pe aceeaşi linie cu neglijenţa corectorului pe care l-au lăsat în locul d-tale, când ai plecat la Bucureşti. Îmi vine să rup contractul încheiat între noi şi să opresc continuarea operelor mele. Vom vedea” - încheia el încă nehotărât, dar profund nemulţumit de felul cum decurgeau lucrurile (conferă Vasile Alecsandri, Scrisori).

În cursul aceluiaşi an tipărirea căpăta însă un ritm mai grăbit: în martie 1875 apăreau primele patru volume, cuprinzând creaţia dramatică, iar în septembrie acelaşi an ieşeau la lumină şi cele trei volume de poezii, deşi Alecsandri ar fi dorit să fie patru: „... În publicarea poeziilor mele aş dori să iasă patru volume: 1. Doine şi lăcrimioare; 2. Mărgăritărele; 3. Pasteluri; 4. Legende” - îi scria el iarăşi lui Iacob Negruzzi, făcând în continuare schiţa întregii ediţii: „Astfel operele mele complete vor forma un total de 10 volume, cu proză cu tot, încât, de mi-a ajuta D-zeu să mai găsesc în mine o materie de 2 volume, voi îndeplini o duzină. Atunci voi avea dreptul a mă odihni, culcându-mă, de nu pe lauri, dar cel puţin pe un pat de hârtie moale şi inspiratoare de visuri poznaşe” (Vasile Alecsandri, Scrisori).

În ianuarie 1877 apărea şi tomul de proză (purtând însă data 1876), cel de-al optulea al ediţiei, impresionantă prin volumul ei, cuprinzând cea mai mare parte dintr-o operă realizată în decurs de 35 de ani. „Operele complete ale lui [Alecsandri] şi ale lui Costache Negruzzi [apărute în 1872], lângă care se primiră şi poeziile lui Dimitrie Bolintineanu, au fost întâiul monument al «clasicilor» români, ridicat de generaţia de la 1840” - cum afirmă cu perfectă îndreptăţire Gheorghe Bogdan-Duică (conferă Vasile Alecsandri, 1926).

Check Also

Iaşii în carnaval, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

„A doua piesă a mea – mărturiseşte Vasile Alecsandri în prefaţa ediţiei de la 1875 …

Creditorii, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

Comedia într-un act Creditorii, scrisă, fără îndoială, la sfârşitul anului 1844, este mai întâi tipărită, …

Dezrobirea ţiganilor, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

Din această, proiectată „dramă în 4 acturi” se păstrează două fragmente, redactate la interval de …

Turnul balamucului, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

Din proiectata „asmodie în 1 act” nu se păstrează decât o singură filă (fila 72 …

Invidioşii, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

Reprezentarea lui Despot-Vodă la 30 septembrie 1879 suscitase un mare interes. Numeroase cronici dramatice salutaseră …