Douăsprezece mii de capete de vite, de Mircea Eliade (comentariu literar, rezumat literar)

Înscriindu-se în proza fantastică a lui Mircea Eliade, nuvela Douăsprezece mii de capete de vite a apărut în volumul În curte la Dionis din 1977, deşi fusese scrisă în 1952. Nuvelele din această perioadă fac parte din literatura contemporană, fiind scrise după al Doilea Război Mondial şi „se disting în primul rând printr-o altă experienţă a timpului şi a spaţiului”.

Mircea Eliade respinge ideea conform căreia prozele fantastice ar fi inspirate din studiile sale de istorie a religiilor ori din documentele mitologice, a căror semnificaţie simbolică nu este utilizată în literatură: „Universurile paralele pe care le dezvăluia povestirea erau rodul imaginaţiei creatoare, nu al erudiţiei, nici al hermeneuticii (ştiinţa şi arta interpretării textelor vechi, în special biblice) pe care o stăpânea istoricul religiilor comparate” (Paris, 1980).

Douăsprezece mii de capete de vite este o nuvelă fantastică, în care Eliade ilustrează ideea că opoziţia dintre real şi ireal, dintre sacru şi profan se poate estompa atât de mult, încât între acestea nu mai există hotare bine determinate. Privitor la construcţia acestei creaţii inedite şi cu totul aparte, Mircea Eliade mărturiseşte o „concentrare aproape exclusivă asupra prozei fantastice”, în esenţa căreia se manifestă concepţia lui despre gândirea mistică şi imaginară ce compune „universuri paralele ale lumii de toate zilele”.

Tema

Tema nuvelei ilustrează ideea ieşirii din timp şi spaţiu, prin hierofanie, adică prin revelaţia (manifestarea) sacrului în profan. Sacru are accepţia de sfânt, inspiră sentimente luminoase şi înălţătoare, ceea ce este dincolo de lumea concretă, banală, iar profan are sensul de nepriceput, necunoscător, ignorant, laic.

Construcţia subiectului. Mituri şi semnificaţii

În nuvela Douăsprezece mii de capete de vite, Mircea Eliade compune acelaşi spaţiu imaginar al Bucureştiului de altădată ca şi în nuvela La ţigănci, iar relaţiile temporale şi spaţiale sunt spirituale, întrucât „orice loc natal constituie o geografie sacră. Pentru cei care l-au părăsit, oraşul copilăriei şi adolescenţei devine totdeauna un oraş mitic. Bucureştiul este, pentru mine, centrul unei mitologii inepuizabile.” (Mircea Eliade - Încercarea labirintului, 1978). În această nuvelă, Bucureştiul, cu străzile lui misterioase ce ascund taine vechi, este un oraş mitic, plin de semne, în care personajele pot parcurge un drum spiritual iniţiatic.

Perspectiva narativă

Perspectiva narativă se defineşte prin naratorul omniscient (heterodiegetic) şi naraţiunea la persoana a III-a. Modalitatea epică (situaţia diegetică) se remarcă, aşadar, prin absenţa mărcilor formale ale naratorului şi focalizarea „dindărăt” sau focalizare zero.

Acţiunea

Acţiunea fundamentează realizarea fantasticului prin îmbinarea planului real cu planul ireal, secvenţele narative fiind dominate, pe rând, de unul dintre aceste planuri. Epicul dublu este relevat de existenţa în planul secund a unor elemente semnificative aparţinând celuilalt plan decât cel dominant în secvenţa epică respectivă. Altfel spus, epicul dublu este construit din două planuri, unul real şi altul ireal, care merg paralel şi concomitent pe parcursul întregii nuvele, numai că unul este planul principal şi celălalt secundar, schimbându-se succesiv, conform secvenţelor epice care compun nuvela.

Mircea Eliade

Protagonistul acestei nuvele, Iancu Gore, intră fără să vrea într-o lume ireală, deşi continuă cu îndârjire să creadă într-o viaţă normală, logică şi coerentă, refuzând orice discontinuitate a existenţei sale. Din punct de vedere estetic, nuvela este construită dintr-un plan real şi altul ireal, armonizate într-un epic dublu, secvenţele narative fiind dominate, pe rând de unul dintre aceste planuri.

Nuvela Douăsprezece mii de capete de vite este structurată în trei secvenţe ale epicului dublu, în care domină unul din planuri, iar în plan secundar se manifestă discret şi sugestiv celălalt plan:

  • Secvenţa I - domină planul real, cu elemente de ireal;
  • Secvenţa a II-a - în prim plan se manifestă irealul, dublat de elemente ale verosimilului;
  • Secvenţa a III-a - stăpâneşte planul real, secondat de elemente din planul ireal.

Secvenţa I

Secvenţa întâi este dominată de real, iar elementele ireale se insinuează cu discreţie. Într-o cârciumă de cartier, situată pe lângă strada Frumoasă din Bucureşti, „un bărbat între două vârste, bine legat, aproape gras, cu o faţă rotundă, congestionată, fără expresie” aşteaptă nerăbdător pe cineva. El se şterge „absent, pe frunte” cu o batistă colorată”. Uitându-se la ceasul cu lanţ gros, de aur, constată că este douăsprezece fără cinci, apoi îi spune cu mândrie cârciumarului că este un „ceas împărătesc”, cumpărat de el la Odesa, „a fost ceasul ţarului”.

Invitându-l la masa lui pe cârciumar, i se prezintă acestuia: „Eu sunt Gore [...] Iancu Gore, om de încredere şi de viitor: aşa-mi spun prietenii”. Se confesează asupra scopului pentru care venise în Bucureşti, acela că voia să-l întâlnească pe unul, Păunescu. Cârciumarul îi spune că, dacă e vorba despre cel „de la Finanţe”, nu mai locuieşte pe strada Frumoasă la numărul 14, pentru că s-a mutat după bombardament „din ordinul ministerului”, iar casa nu mai exista, în liniştea deplină care domină cartierul, se aude brusc zgomotul unui camion supraîncărcat, zguduind „singura fereastră care mai avea geam” şi în cârciumă intră doi şoferi posomorâţi, „fără să spună niciun cuvânt”.

Secvenţa II

În secvenţa a doua acţiunea se proiectează în ireal, iar elementele verosimile sunt prezente în plan secundar. La „douăsprezece şi zece”, Gore este cuprins de o agitaţie bruscă, cere plata pentru că „suntem grăbiţi!... [...] Avem treburi. Suntem grăbiţi!”. Iese precipitat din cârciumă spunând „ai să mai auzi de Iancu Gore” şi se îndreaptă hotărât spre numărul 14 de pe strada Frumoasă, unde vede „o casă modestă de mahala, cu tencuiala crăpată în mai multe locuri”, care părea părăsită.

Enervat, Gore vorbeşte tare cu personajul imaginar Păunescu, „poltron şi escroc”, care îi mâncase trei milioane, după care a şters-o, punându-se la adăpost, în timp ce el este lăsat „aici, singur, sub bombardament!”. Înjurând furios, Gore îşi scoate pălăria „şi-şi propti palma întreagă pe butonul soneriei”. Deodată, se aude sirena, care anunţă atac aerian, deşi abia trecuse de ora douăsprezece. Surescitat, Gore se gândeşte că „sunt nebuni”, în timp ce din casele vecine străbat glasuri, se aud uşi trântite, peste care se înalţă un ţipăt ascuţit de femeie tânără, strigând: „Ionică! [...] Unde eşti, Ionică?”.

Lui Gore îi vin în minte cele „şase mii de capete de vită, de cea mai bună calitate”, pentru care avea permis de export, dar îi mai trebuia o aprobare de la Ministerul de Finanţe. Vede afişul binecunoscut al avertismentului care indică, printr-un „deget arătător vopsit în negru: La 20 de metri adăpost antiaerian”. Speriat, o ia la fugă spre pivniţa-subsol din fundul curţii, pe a cărei uşă stătea scris „Adăpost pentru zece persoane”, de aceea îşi face probleme că nu mai găseşte loc. Intră într-o „odăiţă cu ciment pe jos”, în care ardea un bec murdar şi în mijlocul căreia erau două bănci de lemn, „o căldare cu apă şi câţiva saci de nisip se aflau aşezaţi lângă pereţi”.

Gore salută, „răsuflând greu”, un bătrân şi două femei care-l privesc fără interes, intră în vorbă cu ei, confesându-se despre atacul aerian şi mărturisind că nu credea să mai vină avioanele inamice. Bătrânul - „cu o figură încă frumoasă: avea un păr bogat cărunt, aproape alb şi, clipind neîncetat, ochii păreau că-i înoată în lacrimi”- îi anunţă cu o voce neaşteptat de groasă că este vorba doar de exerciţii aeriene, aşa cum se anunţase la radio. Una dintre femei, căreia nu i se putea ghici vârsta, cu „faţa lătăreaţă, pătată, şi o gură mare, aproape diformă, cu dinţi veşteji şi neregulaţi”, îl priveşte batjocoritor, apoi se răsteşte la servitoarea Elisaveta, căreia i se bate ochiul stâng, „e semn rău”.

Gore, întocmai ca profesorul Gavrilescu, începe să se confeseze celorlalţi, cărora le spune că este din Piteşti, că are douăsprezece mii de capete de vită „de cea mai bună calitate”, argumentând „Unu-i Gore, Iancu Gore!”. Ca şi pe Gavrilescu, ceilalţi îl privesc cu indiferenţă, însă bătrânul se enervează şi susţine cu fermitate că sunt doar nişte banale exerciţii de apărare antiaeriană, nicidecum un atac. Gore, obsedat de timpul ce pare să aibă acum alte valenţe, se uită la ceas şi reia ideea că „a fost ceasul ţarului... Ia să-l luaţi în mână: o să vă speriaţi”. În mod surprinzător, bătrânul o întreabă sarcastic pe madam Popovici dacă mai are veşti de la Păunescu, aceasta ridică din umeri, dar el continuă să comenteze: „Eu v-am atras atenţia că nu e om serios”.

Gore se gândeşte că dacă Păunescu „ar fi fost cinstit, dacă ar fi fost om de cuvânt i-ar fi scos de mult aprobarea de la Finanţe, pentru care îi avansase deja trei milioane de lei. Şi acum ar fi fost cu marfa la frontieră, cele şase mii de capete de vită. Câştig net: patruzeci de milioane de lei. Nu şi-ar mai fi pierdut vremea pe la Bucureşti, nu l-ar mai fi prins bombardamentul...”. Se iscă un dialog ce ilustrează iritarea fiecăruia, după care „se auzi semnalul de încetare a alarmei”, toţi se relaxează, iar Gore îi dă dreptate bătrânului că a fost doar un exerciţiu, întrucât „nu s-a auzit niciun tun”. Se uită din nou la ceas şi constată că „n-a durat nici cinci minute!”. Lipsa de reacţie a celorlalţi îl enervează pe Gore, care îi înjură: „Mama voastră de nebuni!”.

Secvenţa III

Secvenţa a treia este dominată de verosimil, acţiunea derulându-se în lumea reală, secondată de elemente ale irealului. Reîntors în viaţa banal, Gore, orbit de „lumina soarelui” şi obsedat de „escrocul de Păunescu”, de cele şase mii de capete de vite, se opreşte în faţa casei cu numărul 14 şi strigă „Hoţilor!”. Îşi pune pălăria pe cap şi se îndreaptă spre răcoarea umedă a cârciumii. Se aşază pe „acelaşi scaun pe care stătuse cu o jumătate de ceas înainte”, îl invită din nou pe cârciumar să bea cu el un pahar cu vin şi din nou îl întreabă „ce fel de om e Păunescu?”.

Gândul la cele şase mii de capete de vite îl copleşeşte şi din nou acuză: „Am auzit că e cam escroc. A escrocat lumea...”. Ameninţător, „nimeni nu se joacă cu Iancu Gore”, pomeneşte de „douăsprezece mii de capete de vită” şi se încurajează spunând că nu se lasă escrocat „ca nebuna aia de madam Popovici...”. Mirat, cârciumarul îl întreabă de unde ştie de madam Popovici şi îi spune că au trecut „patruzeci de zile de când s-a prăpădit în bombardament, şi nu i-a făcut nimeni pomană”.

Gore este convins că e vorba de altă doamnă, asta de care vorbeşte el este „o cucoană cu nasul lung”, care are o servitoare „cam nebună”, Elisaveta. Află de la cârciumar că şi ea „s-a prăpădit” în bombardamentul din 4 aprilie, atunci când „s-a crezut că e exerciţiu, că se anunţase şi la radio...”. Bomba căzuse în fundul curţii, „în plin adăpost” şi s-a dărâmat şi casa. Gore refuză cu fermitate varianta povestită de cârciumar, se şterge nervos cu batista pe faţă, crezând că îşi bate joc de el pentru că băuse „adineauri doi litri de vin, pe nemâncate”.

La rândul lui, Gore îi relatează cârciumarului cum se certau cucoanele cu chiriaşul lor în adăpost, că acesta nu plătise chiria. Nedumerit, cârciumarul se miră de unde îl cunoaşte Gore pe judecătorul Protopopescu şi-i spune că „azi n-a fost nicio alarmă”. Gore îl ignoră, comandă „varză cu carne” şi înjură iar: „Mama voastră de nebuni!”. Intră un grup de muncitori care confirmă că azi n-a fost nici alarmă, nici exerciţiu, fusese „săptămâna trecută”. Ei lucraseră acolo ca să cureţe strada şi nu rămăsese „decât grilajul în picioare”.

Gore pune rămăşag că există casa şi locatarii, invitându-i să meargă cu el ca să se convingă. Afară, căldura era înăbuşitoare, deşi era mijlocul lunii mai, iar trotuarul „dogorea ca în timpul verii”. Ajunşi în dreptul „unui grilaj de fier în formă de lance”, constată că din casă nu mai rămăsese decât „o masă informă de cărămizi, bârne şi moloz”, însă „aici e numărul 74”, nu 14. Pentru Gore nu are importanţă numărul, el susţine că aici locuieşte madam Popovici. De-a lungul străzii nu se mai zărea „nicio casă în picioare”.

Gore vede afişul pe care scria „Adăpost aerian la 100 de metri”, iar cineva adăugase cu creionul chimic „strada Frumoasă numărul 74”. Eroul priveşte confuz „strada pustie”, ruinele, grămezile de cărămizi şi moloz şi crede că de toate este vinovat escrocul de Păunescu, din cauza căruia el nu este acum „la frontieră, cu şase mii de capete de vită...”. Şi din nou înjură: „Mama voastră de nebuni!”. Muncitorii îi cer damigeana promisă şi-l acuză că vrea să dispară fără să achite consumaţia la cârciumă.

Înfuriat, Gore se opreşte „cu obrajii dogorind”, îşi scoate portmoneul şi începe să numere nervos bancnotele: „Voi nu ştiţi cine e Gore, le spuse de departe, scoţându-şi portmoneul. N-aţi auzit de Iancu Gore, om de încredere şi de viitor... Dar o să auziţi, adăugă. O să auziţi de Iancu Gore...”. Un copil traversează tocmai atunci strada şi un glas de femeie tânără îl strigă: „Ionică! Unde mi-ai fost, Ionică? Te caut de un ceas, diavole!...”.

Finalul

Finalul nuvelei este deschis şi modern, ambiguitatea atitudinii protagonistului şi a femeii inducând naratarului o stare de confuzie, dându-i libertatea de a interpreta sensuri multiple şi a avea stări emoţionale contradictorii.

Semnificaţiile fantasticului

Iancu Gore este un individ oarecare, obişnuit, uşor vanitos dar om de cuvânt şi cinstit, „om de încredere”, cu o dorinţă puternică de a se înălţa deasupra banalului, reprezentat de escrocul Păunescu. „O să auziţi de Iancu Gore”, spune el ameninţător în finalul nuvelei.

Profanul şi sacrul

Profanul şi sacrul sunt aici mai puţin sugestive decât la Gavrilescu, ce a parcurs un drum iniţiatic dintre viaţă spre moarte, motivându-se cu „firea de artist” şi cu sentimentul de iubire („am iubit”). Iancu Gore, motivat numai în plan etic, corect şi cinstit, are înrădăcinate profund normele existenţiale, fiind puternic ancorat la evenimentul cotidian din planul real. El refuză timpul memoriei, în care pătrunde în mod enigmatic, continuând cu tărie să creadă în banal, atitudine cauzată de neputinţa suprapunerii celor două componente ale hierofaniei. profan şi sacru. El iese din timpul real (cârciuma) şi intră în timpul spiritual (adăpostul), din lumea concretă în lumea ireală, dar nu poate rămâne, nu se poate iniţia din cauză că este dominat de raţional, de pragmatic, de logica umană („fugi, domnule, că n-a murit!”).

Miraculosul există în această nuvelă prin episodul adăpostului, care sugerează accederea lui Gore într-o altă lume (persoanele respective muriseră la bombardament) şi într-un alt timp (trecuseră 40 de zile de la moartea lor) şi este simbolizată de câteva elemente, cum ar fi căldura sufocantă, gestul repetat de a-şi şterge fruntea cu batista, graba agitată, precum şi tendinţa permanentă spre confesiune. Ţipătul tinerei femei care-l strigă pe Ionică poate fi un simbol al formulei magice pentru ieşirea din timp şi spaţiu. Gore este speriat de revelaţie, se panichează şi încearcă o descărcare spirituală printr-o imprecaţie profană („Mama voastră de nebuni!”), care vine ca o salvare a lui din lumea în care intrase şi în care nu putea rămâne.

În studiul Scriitori români de azi, Eugen Simion face o paralelă a acestei nuvele cu schiţele lui Caragiale, afirmând că „Gore este un Mitică guraliv, înfipt, revendicativ, năpăstuit de soartă să treacă printr-o împrejurare grea. Încă de la prima replică ne dăm seama că Gore suferă de vanitate şi că, mai mult decât paguba îl irită intenţia lui Păunescu (amicul escroc) de a-l duce de nas. [...] Gore este, evident, grăbit (şi eroii lui Caragiale sunt totdeauna impacientaţi, modul lor de a nu face nimic este de a se agita, a reclama un stil al urgenţei!). [...] În fine, orgoliul lui Gore izbucneşte plenar, ameninţător în clipa despărţirii. [...] M. Eliade alege deliberat un individ comun (atributele lui, ca şi acelea ale eroului caragialesc, pot deveni uşor vicii: dorinţă patologică de comunicare (mărturiseşte oricui ce i se întâmplă), grabă (mistica deplasării) şi orgoliul (ambâţul) pentru a trece printr-o situaţie enigmatică. Din nou ideea - devenită axul întregii sale literaturi - că sacrul, miticul se manifestă în aspectele banale ale existenţei”.

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …