A doua vârstă a fierului pe teritoriul României

Caracterizarea generală şi personalizarea

În perioada Latene au loc schimbări însemnate în economia şi viaţa social-politică a daco-geţilor. Acum ia un considerabil avânt metalurgia fierului; tot mai multe unelte sunt făurite din acest metal, cea mai importantă dintre ele fiind brăzdarul de fier pentru plug, care permite dezvoltarea agriculturii. Din fier sunt făurite şi armele, iar vasele de lut sunt confecţionate tot mai mult cu ajutorul roţii olarului; şi celelalte meşteşuguri au cunoscut un avânt considerabil.

O ocupaţie importantă rămâne în continuare creşterea vitelor mari, a oilor etc.; arheologii au descoperit în Munţii Orăştiei şi urmele unor stâne dacice. Tot în cadrul culturii Latene daco-geţii încep să bată monedă proprie, inspirată din monedele greceşti şi macedonene. Procesul de destrămare a comunei primitive se apropie de sfârşit: obştea patriarhală e definitiv înlocuită cu obştea sătească, iar triburile daco-getice se grupează în puternice uniuni războinice, capabile să ţină piept oricărui duşman. Societatea daco-getă ajunge în această perioadă în pragul formării statului şi chiar va trece acest prag.

Trecerea de la prima la cea de-a doua vârstă a fierului are loc ca urmare a dezvoltării forţelor de producţie în societatea geto-dacică. Deşi există, poate, anumite regiuni care cunosc, o vreme, un progres ceva mai rapid, trecerea de la prima la cea de-a doua vârstă a fierului se petrece cam în acelaşi timp pe întreg teritoriul României; începutul perioadei Latene poate fi stabilit în jurul anului 300 î.Hr. Deşi au avut un rol secundar, influenţele externe au contribuit, totuşi, la grăbirea procesului de trecere de la perioada hallstattiană la perioada Latene. În regiunile extracarpatice s-a făcut simţită mai ales influenţa coloniilor greceşti şi aceea a tracilor sud-dunăreni. În Transilvania, factorul care a ajutat formarea culturii Latene a fost elementul celtic.

Celţii formau în antichitate ramura cea mai vestică a neamurilor indo-europene. Ei sunt creatorii culturii Latene în Europa apuseană. Din Franţa şi Germania de sud, ei s-au răspândit spre apus, miazăzi şi răsărit, ajun-gând, în această din urmă direcţie, până în Asia Mică. Pe teritoriul României, şi anume în Transilvania, celţii pătrund în jurul anului 300 î.Hr.; o aşezare celtică s-a descoperit la Ciumeşti (judeţul Satu Mare), iar morminte ale lor la Ciumeşti, Apahida (lângă Cluj), Silivaş (lângă Aiud), Mediaş etc. Celţii aduc cu ei procedee perfecţionate de prelucrare a fierului şi de confecţionare a vaselor de lut ars (roata olarului), care sunt preluate de daci. Convieţuind cu autohtonii, celţii sfârşesc prin a fi asimilaţi de aceştia.

Privită din punct de vedere arheologic, cultura Latene, specifică celei de-a doua vârste a fierului, durează de la anul 300 î.Hr. până la 106 d.Hr., anul cuceririi Daciei de către romani. Ea poate fi împărţită în trei faze: cea dintâi, durând aproximativ un secol (secolul III) e etapa de formare a acestei culturi, a doua (secolul II - începutul secolului I) reprezintă etapa de cristalizare definitivă şi generalizare a ei, iar a treia (începutul secolului I î.Hr. - 106 d.Hr.) se caracterizează prin înflorirea maximă a culturii Latene dacice. Privită sub aspect social-economic, ca etapă finală a comunei primitive, perioada Latene durează însă numai până la începutul secolului I î.Hr., când în Dacia se formează societatea împărţită în clase antagoniste şi ia naştere statul lui Burebista.

Dacia şi daco-geţii

Creatorii şi purtătorii culturii Latene pe teritoriul tării noastre sunt daco-geţii, ramură nordică a neamurilor trace. Numiţi de obicei geţi în izvoarele greceşti şi daci în izvoarele romane, daco-geţii sunt în realitate unul şi acelaşi popor. Cultura lor materială şi spirituală, aşa cum o pun în lumină descoperirile arheologice, este uimitor de unitară, iar geograful antic Strabo ne spune limpede că dacii şi geţii vorbesc aceeaşi limbă. Aceasta este un dialect al limbii tracice din cadrul marii familii lingvistice indo-europene. Din limba dacilor s-au păstrat până azi în limba română mai multe cuvinte, ca: amurg, aprig, brad, brânză, copil, gorun, mal, mazăre, moş, prunc, ţarină, viezure, viscol, zăr, zburda, zestre etc.

Daco-geţii erau împărţiţi în numeroase triburi ca: appuli, buri, costoboci, trizi etc. şi uniuni tribale. Acestea ocupau un anumit teritoriu, având drept centru o aşezare mai mare, întărită, al cărei nume conţinea adeseori terminaţia dava (în limba dacică, dava însemna aşezare întărită, târg); izvoarele antice ne-au păstrat astfel de denumiri: Argedava, Buridava, Piroboridava, Tamasidava, Ziridava, Sucidava şi altele. Natural, nu toate aşezările daco-geţilor aveau nume cu această terminaţie. Denumiri ca Sarmizegetusa, Drobeta, Apulum etc. nu conţin termenul dava.

Dacii erau de statură potrivită, purtau plete şi barbă. Portul lor era, în general, asemănător cu acela al ţăranilor români de la munte: cămăşi lungi, iţari, cojoace şi glugi pentru vreme rea. Căciulă purtau numai nobilii (tarabostes). Încălţau un fel de opinci de care, pentru mersul pe zăpadă şi gheaţă, prindeau crampoane de fier. Femeile purtau cămaşă cu mâneci scurte, fustă, iar pe cap maramă. Dacia, în sensul de vatră permanentă a poporului daco-get, corespunde, în linii mari, cu teritoriul României de astăzi. În anumite perioade istorice, dacii au depăşit însă acest teritoriu, locuirea lor întinzându-se spre vest şi nord-vest până la Dunărea mijlocie şi Slovacia, spre sud până în munţii Haemus (Balcani), iar spre est până la gura Bugului.

Aşezări şi necropole geto-dace

Cercetările arheologice au dus la descoperirea a numeroase aşezări şi a câtorva cimitire daco-getice din această vreme, multe din ele avându-şi începuturile încă în perioada hallstattiană. La Piroboridava (Poiana, în sudul Moldovei), Piscul Crăsanilor (pe Ialomiţa), Sf. Gheorghe, Moreşti şi Mediaş (în Transilvania) s-au descoperit aşezări mai mari sau mai mici formate din bordeie şi locuinţe de suprafaţă. Unele din aşezări sunt fortificate cu valuri de pământ, palisade şi şanţuri. Inventarul aşezărilor e bogat; el constă din unelte de fier, obiecte de bronz, podoabe de argint şi o mare cantitate de ceramică: vase de diferite forme şi mărimi, lucrate cu mâna sau la roata olarului, greutăţi pentru războiul de ţesut, prâsnele de fus şi altele.

În unele părţi, ca la Zimnicea şi Murighiol (Dobrogea) s-au găsit şi cimitire, în care morţii erau mai întâi arşi iar după aceea cenuşa era îngropată în pământ, fiind de multe ori depusă într-un vas numit urnă; împreună cu cenuşa se aşezau, de obicei, vase şi anumite obiecte care aparţinuseră mortului. Aşezările geto-dacice din această vreme învederează o rapidă dezvoltare economică. Despre acelaşi lucru vorbeşte şi emiterea monedei geto-dace de argint, care începe în a doua jumătate a secolului al III-lea î.Hr. Imitată sau doar inspirată, cum s-a mai spus, după monedele greceşti şi macedonene, moneda geto-dacă servea nevoilor mereu crescânde ale schimbului de mărfuri între triburile locale.

Istoria politică a daco-geţilor în secolele VI-II î.Hr.

Izvoarele antice au păstrat numai sporadic ştiri despre istoria triburilor geto-dace; aceasta împrejurare ne împiedică să reconstituim în amănunte şi în mod continuativ evenimentele petrecute de-a lungul câtorva secole în regiunea carpato-dunăreană, permiţându-ne doar priviri fugare asupra lor. Primele ştiri istorice despre geto-daci ni le dă „părintele istoriei”, Herodot (secolul V î.Hr.).

Relatând expediţia lui Darius I împotriva sciţilor nord-pontici, el aminteşte şi trecerea regelui persan prin Dobrogea, unde întâmpină rezistenţa geţilor, „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”, învinşi, geţii sunt obligaţi să-i însoţească pe perşi în expediţie şi Herodot nu ne mai spune ce s-a întâmplat cu ei; dar scurta lui relatare e suficientă pentru a contura tabloul existenţei unor uniuni de triburi geto-dace în Dobrogea anului 514 î.Hr. şi, desigur, nu numai acolo.

Pentru secolul al V-lea şi pentru cea mai mare parte a veacului următor, ştirile lipsesc aproape cu totul (ştim numai că geţii dobrogeni plăteau, în veacul al V-lea, tribut regelui tracilor odryzi). Abia în anul 339 î.Hr. Îi regăsim pe geţi opunându-se, în frunte cu o căpetenie rămasă anonimă, trecerii în Dobrogea a scitului Ateas. Victoria lui Filip al II-lea asupra acestuia aduce Dobrogea sub stăpânirea macedoneană. Patru ani mai târziu, Alexandru Macedon, pornit cu război împotriva triballilor (un neam tracic sud-dunărean) care refuză să-i recunoască autoritatea, întreprinde o expediţie de o singură zi la nord de fluviu, împotriva daco-geţilor din Oltenia sau Muntenia, cucerind şi o cetăţuie a lor.

Pe la sfârşitul secolului al IV-lea î.Hr., în câmpia munteană se cunoaşte o puternică uniune de triburi geto-dace, condusă de Dromichaites. Avându-şi centrul în zona râului Ordessos (Argeş), Dromichaites îşi exercită autoritatea asupra unui teritoriu mult mai vast, cuprinzând şi câteva puncte de pe malul drept al Dunării, în Dobrogea. Acestea sunt însă cucerite de Lisimah. Intenţionând să ocupe şi teritoriile nord-dunărene, Lisimah îl trimite, pe la anul 300 î.Hr., pe fiul său Agatocle împotriva lui Dromichaites.

Căpetenia getă iese însă învingătoare din luptă, luându-l prizonier pe prinţ. După câţiva ani, Dromichaites, dorind să stabilească relaţii paşnice cu Lisimah, îi eliberează fiul; departe de a preţui acest gest, regele Traciei îşi simte acum marile dezlegate şi ia personal comanda unei noi expediţii împotriva daco-geţilor argeşeni (292 î.Hr.). Dromichaites îl înfrânge însă şi pe Lisimah, luându-l prizonier şi ducându-l la Helis, centrul uniunii sale de triburi (localitatea n-a fost încă identificată pe teren).

Când luptătorii geţi cer uciderea lui Lisimah, Dromichaites se împotriveşte, pledând pentru eliberarea prizonierului, singura acţiune de natură a aduce o pace trainică. Părerea lui Dromichaites se impune şi Lisimah e eliberat în schimbul unei păci avantajoase pentru daci, care recâştigă cetăţile din dreapta Dunării, pierdute înainte. Înţelegerea e garantată prin căsătoria lui Dromichaites cu fiica lui Lisimah şi prin ostatecii lăsaţi de acesta. În acelaşi secol, al III-lea î.Hr., o altă căpetenie getă din Muntenia sau din Dobrogea, Zalmodegikos, îşi face apăsător simţită autoritatea asupra coloniei Histria, de la care ia ostateci.

Prin anul 180 î.Hr., Histria e nevoită să facă apel la un alt şef de uniune tribală, Rhemaxos, pentru a învinge cetele căpeteniei trace Zoltes care ameninţau oraşul. Cam în aceeaşi vreme, avem primele ştiri despre o uniune de triburi dacice din Transilvania; conduşi de „regele” lor, Oroles, aceşti daci se împotrivesc cu succes bastarnilor de neam germanic care, stabiliţi pe la sfârşitul secolului al III-lea î.Hr. În Moldova, încearcă acum să treacă munţii.

Oroles e contemporan sau puţin anterior unui alt şef dac, Rubobostes; un izvor latin ne spune că sub domnia acestuia s-a produs o creştere a puterii dacilor din regiunea intracarpatică. În acest fenomen trebuie să vedem începuturile strămutării centrului puterii geto-dace din câmpia munteană în Transilvania, proces ce se va desăvârşi prin apariţia statului lui Burebista.

Check Also

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …

Sistemul concentraţionar în România

Sistemul concentraţionar al României comuniste a cuprins numeroase închisori şi lagăre de muncă precum cele …