Dorinţa, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar)

Mihai Eminescu, „omul deplin al culturii româneşti” (Constantin Noica), a reflectat în creaţia sa lirico-erotică un ansamblu de trăiri emoţionale bine definite, ce se constituie într-un spaţiu imaginar al dorului, al visului erotic manifestate în mijlocul naturii armonizate perfect cu stările interioare ale eului liric: „Natura este pentru Eminescu o martoră statornică a iubirii” (Tudor Vianu).

Poezia Dorinţa, de Mihai Eminescu, publicată la 1 septembrie 1876 în revista „Convorbiri literare”, face parte din tema iubirii şi a naturii, fiind o adevărată „ars poetica” pentru lirica erotică eminesciană. Alături de Lacul, Floare albastră şi Sara pe deal, poezia Dorinţa proiectează aspiraţia unei iubiri posibile într-un plan imaginar, într-un viitor nedefinit, constituind o poezie programatică pentru această viziune erotică eminesciană, în care cuplul nu se realizează. Prima variantă a acestei poezii a fost concepută sub forma unei scrisori de dragoste, pe care poetul o adresa iubitei, stilul epistolar fiind un procedeu artistic foarte des întâlnit în creaţiile lirice ale epocii.

În poezia Dorinţa, eul liric imaginează o idilă ce se manifestă în cadru rustic, o poveste de dragoste ideală ce are loc în mijlocul naturii, o fericire ce ar fi posibilă prin intermediul visului, proiectată într-un viitor neprecizat, sub forma lirismului subiectiv, propriu artei poetice.

Titlul

Titlul Dorinţa argumentează romantismul şi sugerează imaginea iubirii posibile, dar neîmplinite. Dragostea este proiectată într-un plan imaginar, exprimând aspiraţia poetului pentru un sentiment ideal, dorinţa profundă a acestuia de a atinge perfecţiunea trăirii acestui sentiment profund.

Tema

Dorinţa este o idilă romantică, ce exprimă intensitatea visului de dragoste ideală, pe care poetul aspiră să o atingă, posibila sa fericire, dacă această perfecţiune a cuplului s-ar împlini.

Imaginarul poetic

În spirit romantic, imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă într-o viziune artistică specific eminesciană, a cărei interpretare implică reflectarea sensibilă a iubirii, stare emoţională proprie potenţialului cuplu de îndrăgostiţi, care se profilează într-un viitor nedefinit, prin funcţia expresivă şi estetică a cuvintelor şi formelor.

Structura şi compoziţia textului poetic

Poezia Dorinţa este alcătuită din şase catrene, dispuse în trei secvenţe lirice, care sunt delimitate prin alternanţa planurilor temporale prezent-viitor, precum şi prin succesiunea tablourilor de natură ce alternează cu scenele erotice.

Prima secvenţă poetică

Prima secvenţă corespunde primei strofe, a doua secvenţă este alcătuită din strofele II, III, IV, iar cele două strofe din finalul poeziei compun ultima secvenţă.

Mihai Eminescu

Strofa întâi exprimă o chemare a iubitei, în mijlocul naturii. Verbul la imperativ „Vino”, care constituie şi incipitul poeziei, sugerează nerăbdarea şi dorinţa puternică a poetului pentru împlinirea sentimentului de dragoste. Iubita este chemată într-un cadru natural rustic, compus din motive romantice specific eminesciene, codrul şi izvorul: „Vino-n codru la izvorul”.

În această secvenţă poetică natura este umanizată şi participă emoţional la trăirea sentimentului de iubire. Posibilul cuplu de îndrăgostiţi este izolat de restul lumii de către elemente ale naturii ocrotitoare, sugerând un loc tainic al iubirii, al visării, în care să se manifeste dragostea, redat prin metafora: „prispa cea de brazde / Crengi plecate o ascund”. Dorinţa de intimitate a îndrăgostiţilor este accentuată şi în continuarea poeziei, în versul din a treia strofă, stare sugerată de repetiţia „Vom fi singuri-singurei”. Verbele la prezent sugerează permanentizarea atitudinii prin care natura umanizată protejează perechea de îndrăgostiţi.

A doua secvenţă poetică

Următoarea secvenţă poetică (strofele II, III, IV) ilustrează posibila întâlnire şi gesturile tandre, ca un joc al iubirii. Verbele la conjunctiv - „să alergi”, să-mi-cazi”, „să-ţi desprind”, „să-l ridic” - sau la indicativ viitor - „şede-vei”, „vom fi”, „or să-ţi cadă” sunt în antiteză cu timpul prezent din prima strofă. Ele devin aici un timp al dorinţei, al posibilei împliniri a iubirii. Gesturile îndrăgostitului compun un adevărat ritual erotic şi sunt încărcate de tandreţe mângâietoare, de gingăşie: „Şi în braţele-mi întinse / Să alergi, pe piept să-mi cazi, / Să-ţi desprind din creştet vălul, / Să-l ridic de pe obraz. // Pe genunchii mei şede-vei”.

În lirica eminesciană, teiul este simbolul iubirii, iar motivul literar al florilor de tei, prin imaginea olfactivă, amplifică intensitatea sentimentului de dragoste profundă, unică. Eminescu alcătuieşte un scurt portret al iubitei, prin epitete cromatice „fruntea albă” şi „părul galben”, iar jocul dragostei sugerează posibila fericire printr-un epitet specific eminescian, „dulce”, alăturat sărutului: „Lăsând pradă gurii mele / Ale tale buze dulci...”. Iubita este tandră, şăgalnică, ispititoare, iar cei doi îndrăgostiţi se contopesc şi se integrează total ritmurilor naturii.

A treia secvenţă poetică

Ultima secvenţă lirică este alcătuită din ultimele două strofe şi continuă descrierea dorinţei puternice a poetului pentru împlinirea iubirii ideale, care ar putea fi un vis de fericire deplină: „Vom visa un vis ferice”. Natura este personificată, umanizată, deoarece participă la trăirea sentimentului de dragoste, creând un fundal muzical ce amplifică şi înalţă iubirea: „îngâna-ne-vor c-un cânt / Singuratice izvoare, / Blânda batere de vânt”.

Cuplul de îndrăgostiţi este, aşadar, într-o totală armonie cu natura personificată, sugerând prelungirea beatitudinii (fericire deplină) iubirii dincolo de realitate, de viaţă, spre eternitate, prin motivul visului: „Adormind de armonia / Codrului bătut de gânduri / Flori de tei deasupra noastră / Or să cadă rânduri-rânduri”.

Personificat, codrul participă afectiv, ca un prieten apropiat al poetului, la trăirea sentimentului de dragoste: „Codrului bătut de gânduri”. În ultimele două versuri, florile de tei specifice eroticii eminesciene dau eternizare sentimentului de dragoste, pe care îl proiectează într-un viitor optimist, sugerat de timpul verbului, în formă populară: „Flori de tei deasupra noastră / Or să cadă rânduri-rânduri”.

Limbajul şi expresivitatea textului poetic

Expresivitatea stilistică

Expresivitatea stilistică a poeziei sporeşte emoţia artistică a cititorului prin personificarea „codrului bătut de gânduri”, a izvoarelor „singuratice”, a florilor de tei „înfiorate”, precum şi prin adresarea directă, ca marcp a lirismului subiectiv manifestat în toată poezia.

Registrul stilistic

Registrul stilistic este popular, prin formele la viitor ale verbelor „or să-ţi cadă”, „şede-vei”, care amplasează povestea de dragoste într-un cadru rustic. Verbele aflate la conjunctiv ilustrează, în principal, concepţia lui Mihai Eminescu despre iubirea ideală, pe care n-o împlineşte, dar o doreşte cu patimă: „să alergi”, „să-mi cazi”, „să ridic”, „să desprind”, „s-o culci”.

Verbele la viitor sugerează optimismul eului liric privind posibila împlinire a iubirii absolute, într-un cândva nedefinit, ca un vis de fericire ce urmează să se împlinească într-un viitor neprecizat: „vom visa”, „îngâna-ne-vor”, „or să cadă”.

Sintagmele alcătuite din repetiţii au rolul de a intensifica sentimentul de dragoste ce s-ar putea împlini numai în mijlocul naturii ocrotitoare: „singuri-singurei”, „rânduri-rânduri”, lăsând loc speranţei meditative.

Metafora „Iar în păr înfiorate / Or să-ţi cadă flori de tei” sugerează emoţia puternică a celor doi îndrăgostiţi, la care participă afectiv florile „înfiorate”.

Personificările prezente în poezie au rolul de a preciza participarea naturii la trăirea sentimentului de iubire, fiind în deplină armonie cu cei doi îndrăgostiţi: „îngâna-ne-vor c-un cânt / Singuratice izvoare / Blânda batere de vânt”, „... armonia / Codrului bătut de gânduri”.

Epitetele din poezie compun imaginea iubitei, care are „fruntea albă”, „părul galbăn” şi „buze dulci”, ilustrând concis dar sugestiv un portret fascinant, plin de gingăşie şi delicateţe al fetei.

Prozodia

Versurile au măsura doinei populare, de 7-8 silabe. Ritmul trohaic şi rima, care este construită printr-o singură pereche în fiecare strofă, diminuează tonalitatea poeziei populare.

Mihai Eminescu sintetizează în poezia Dorinţa concepţia sa despre iubire, care poate fi o poveste de dragoste ideală posibilă, manifestată numai în mijlocul naturii participative şi ocrotitoare. Poezia Dorinţa este un mic poem pastoral, o poveste de iubire posibilă doar prin intermediul visului de fericire deplină, de aceea poezia este o idilă.

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …