Domniile lui Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir

Brâncoveanu, reprezentant al marii boierimi

În anul instaurării dominaţiei habsburgice asupra Transilvaniei, tronul Ţării Româneşti este ocupat, la cererea boierimii, de fapt a Cantacuzinilor, de Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Noua domnie colaborează cu marea boierime în acapararea de moşii şi în jefuirea ţărănimii. De aceea fiscalitatea este una din cele mai grele din secolul al XVIII-lea, iar pentru asigurarea încasării lor, dările se unifică şi se repartizează pe patru sferturi.

Brâncoveanu ar fi vrut să continue politica predecesorului său faţă de Curtea din Viena, dar sub anumite garanţii cu privire la independenţa ţării, Habsburgilor neconvenindu-le aceasta atitudine, armata imperială condusă de generalul Heissler pătrunde în Ţara Românească (1689), dar este alungată, urmărită şi înfrântă la Zărneşti, lângă Braşov (1690).

La îndemnurile Cantacuzinilor şi îndeosebi ale stolnicului Constantin, Ţara Românească se orientează spre Rusia, mai ales după pacea de la Karlowitz (1699) când politica de expansiune habsburgică devine tot mai ameninţătoare. Solii dese se schimbă între Brâncoveanu şi ţarul Petru cel Mare, dintre care mai fructuoase au fost cele conduse de braşoveanul David Corbea, încheiate cu un tratat de alianţă între Ţara Românească şi Rusia.

Personalitatea lui Brâncoveanu se făcea simţită şi în Moldova - atât prin domnii ridicaţi în scaunul Moldovei ca urmare a influenţei curţii de la Bucureşti, cât şi prin legăturile dintre boierimea moldoveana şi cea munteană. Constantin Duca, de două ori domn al Moldovei, era ginerele lui Brâncoveanu, iar Mihai Racoviţă se bucură în prima şi chiar în o parte din a doua domnie de protecţia domnului muntean. Este explicabilă şi orientarea Moldovei mai întâi spre Habsburgi şi apoi spre Rusia, după pilda muntenilor. Această orientare devine constanta politicii Moldovei în ultimul deceniu al secolului al XVII-lea şi în primul deceniu al secolului al XVIII-lea.

Domnia lui Dimitrie Cantemir

Dimitrie Cantemir, convins de declinul puterii otomane pe care-l constatase în timpul lungii sale şederi la Constantinopol, în scurta sa domnie de 7 luni (1710-1711) pregăteşte lucrurile în vederea câştigării independenţei Moldovei. Mai întâi încearcă înlocuirea regimului boieresc cu unul de autoritate domnească, sprijinit pe o boierime tânără şi pe masele populare, în favoarea cărora ia unele măsuri de uşurare a dărilor şi de stăvilire a abuzurilor boierimii.

Succesele ruşilor împotriva suedezilor la Poltava (1709) au fost determinante în orientarea politicii externe a ţărilor române. Ţara Românească încheiase un tratat de alianţă antiotoman. Ajuns domn al Moldovei, Dimitrie Cantemir încheie şi el un asemenea tratat, la Luck, în aprilie 1711. Se prevedea colaborarea moldo-rusă în războiul antiotoman, asigurarea suveranităţii şi integrităţii Moldovei, domnia ereditară în familia Cantemir.

Potrivit tratatului, armatele ruseşti intră în Moldova. Domnul printr-o proclamaţie adresată ţării cheamă poporul la luptă, chemarea sa găsind un mare ecou. În acest timp oastea Ţării Româneşti se adună la Urlaţi, lângă Ploieşti, iar Brâncoveanu îndeamnă pe ruşi să se retragă din Moldova, oferindu-şi serviciile în vederea intermedierii păcii cu turcii. Dar Cantacuzinii acţionează peste voia domnului. Toma Cantacuzino trece cu cavaleria de partea ruşilor.

Gestul a fost însă zadarnic, deoarece mulţimea oastei turceşti a hotărât sfârşitul luptei de la Stănileşti pe Prut (iulie 1711) în favoarea Porţii. Cantemir îşi pierde domnia, fiind nevoit să trăiască în Rusia, la curtea ţarului sau pe moşiile dăruite de acesta, până la sfârşitul vieţii, desfăşurând o valoroasă activitate, mai ales culturală. Cu mazilirea lui Dimitrie Cantemir se întrerup domniile pământene în Moldova pentru un secol şi un deceniu, prin regimul fanariot.

Politica de echilibru, echivocă a lui Brâncoveanu devenise tot mai suspectă la Poartă. Când el a fost părăsit de Cantaeuzini, soarta domnului muntean a fost pecetluită. Dus la Constantinopol, Brâncoveanu a fost ucis împreună cu copiii săi (1714), iar uriaşele sale averi confiscate de turci. Locul lui Brâncoveanu a fost luat de Ştefan Cantacuzino (1714-1715), fiul stolnicului Constantin Cantacuzino. Domnia acestuia a fost însă scurtă şi neînsemnată. Învinuiţi de legături cu Austria care pregătea un atac împotriva turcilor, Ştefan şi tatăl său stolnicul cad victimele suspiciunii marilor dregători ai Porţii. Se inaugurează astfel, pentru mai bine de un secol, domniile fanariote şi în Ţara Românească.