Domniile lui Barbu Ştirbei şi Grigore Ghica în perioada 1849-1853

Noii domni au fost Barbu Ştirbei în Ţara Românească şi Grigore Alexandru Ghica în Moldova. Administraţia lor, îngrădită - atât prin rolul conducător atribuit boierimii conservatoare, cât şi prin controlul exercitat de reprezentanţii civili şi militari ai celor două Curţi - se inaugura cu o situaţie financiară deficitară, care sporea, în continuare, prin cheltuielile de întreţinere ale îndoitei ocupaţii militare. Politica celor doi domnitori faţă de noile cerinţe social-economice se aseamănă în multe privinţe, dar prezintă şi deosebiri.

Grigore Ghica privise cu interes mişcarea revoluţionară din martie 1848, în calitatea sa de adversar al lui Mihail Sturdza. După numirea sa ca domn, numeroşi fruntaşi paşoptişti s-au putut întoarce din emigraţie. La Constantinopol, aflându-se sosit pentru învestitură, el îşi exprimase în mod special dorinţa de a aduce în ţară pe Ion Ionescu de la Brad.

Prestigiul oamenilor care participaseră la mişcarea de la 1848 şi poziţia acestora în ochii maselor populare l-au făcut pe noul domn să utilizeze în conducerea ţării personalităţi cu vederi înaintate ca Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Grigore Cuza, Al. I. Cuza, Alecu Russo. Faptul că - pe lângă titularii departamentelor, aleşi din vechea boierime: Alexandru Sturdza, Gheorghe Suţu, P. Roset-Bălănescu, Nicolae Suţu etc. - el s-a folosit de reprezentanţii boierimii şi chiar ai burgheziei liberale, a contribuit a imprima în parte un caracter liberal administraţiei moldovene din primii săi ani de domnie.

Aparţinând prin originea sa marii boierimi, liberalismul lui Grigore Ghica era însă limitat de interesele de clasă ale acesteia. De aceea, apartenenţa de clasă l-a făcut să nu ia o atitudine hotărâtă faţă de pretenţiile boierimii conservatoare şi faţă de regimul impus de puterile semnatare ale convenţiei. Atitudinea domnului muntean faţă de revoluţionari a fost, dimpotrivă, profund ostilă.

Deşi în timpul revoluţiei se ferise de a juca vreun rol şi de a instiga în contra lor, aflat la Constantinopol, în aceeaşi împrejurare ca şi Grigore Ghica, Barbu Ştirbei s-a opus eliberării emigraţilor din lagărul de la Brussa. Singurul emigrat intrat odată cu el în ţară a fost doctorul Nicolae Creţulescu, un participant moderat la revoluţie. Duşmănia cu care a persecutat pe exilaţi a mers atât de departe încât, deşi ştia pe Nicolae Bălcescu muribund la frontieră, a oprit intrarea lui în ţară.

Cu toată această atitudine contrarevoluţionară, Barbu Ştirbei a trebuit să adopte pe plan administrativ o serie de măsuri impuse de stadiul de dezvoltare social-economică la care ajunseseră Principatele Române. „Revoluţia din 1848 - arată Engels - ca multe alte revoluţii care au precedat-o, a avut o soartă ciudată. Aceiaşi oameni care au înfrânt-o au devenit, aşa cum obişnuia să spună Karl Marx, executorii ei testamentari”.

Între Barbu Ştirbei şi Grigore Ghica au existat relaţii strânse de colaborare, în perioada dinainte de 1853. Măsurile asemănătoare adoptate într-o ţară şi cealaltă în vederea modernizării instituţiilor de stat au înlesnit deopotrivă trecerea spre capitalism pe calea reformelor. În seria acestor măsuri se încadrează şi modificările aduse legiuirilor agrare în vigoare.

Participarea atât de activă a ţărănimii clăcaşe la evenimentele din 1848, demascarea - făcută în Comisia proprietăţii de la Bucureşti - a tuturor împilărilor suferite din partea moşierimii exploatatoare, ca şi numeroasele mişcări ţărăneşti continuate şi după revoluţie, demonstrau cu prisosinţă necesitatea rezolvării problemei agrare. „Revoluţia - scria Nicolae Bălcescu - era atât de îndreptăţită de relele care o precedaseră, încât cele două puteri îşi luaseră de comun acord angajamentul solemn... de a reforma acest monstruos Regulament care strivea de 18 ani de zile Principatele”.

Stipulaţiile cuprinse în convenţia de la Balta-Liman prevedeau acest lucru. Dar componenţa exclusiv boierească a comisiilor de revizuire, supravegherea lucrărilor încredinţată reprezentanţilor celor două puteri, ca şi tergiversarea începerii lucrărilor şi însăşi limitarea lor numai la stabilirea raporturilor dintre „proprietari” şi „cultivatorii de pământ”, reflecta de la început caracterul reacţionar al legiuirilor.

Promulgate în aprilie 1851, „aşezămintele agrare” au urmărit dezvoltarea marii producţii în folosul moşierimii. Ele menţineau proprietatea feudală, pe care încercau s-o transforme în proprietate de tip capitalist. Pentru a-şi întări poziţia în această privinţă, moşierimea a recurs la subterfugii juridice burgheze de a considera pe clăcaş ca pe un „chiriaş”, socotind că astfel îl va prezenta în ochii opiniei progresiste ca pe un om liber şi nu ca pe un aservit, deschizându-şi totodată drumul spre acapararea întregului pământ al clăcaşilor.

Reorganizarea oştirii pământene - întreprinsă de ambii domni - fusese de asemenea preconizată în Convenţia de la Balta-Liman, ca urmare firească a măsurilor de împiedicare a unei noi revoluţii. Dar sumele alocate în acest scop de către domnul muntean au fost considerate de turci prea mari pentru nevoile principatului muntean. De altfel, el a fost învinuit de comisarul otoman trimis în 1854 în Principate că ar fi încercat „să insufle spiritul şi puterea unei instituţii militare”. În prima parte a cârmuirii sale, Barbu Ştirbei a înfiinţat o şcoală militară pentru cadrele armatei, a reglementat pe noi baze corpul de grăniceri şi dorobanţi (jandarmi), a prevăzut organizarea bateriei de artilerie uşoară şi sporirea unităţilor de pompieri.

Toate acestea le-a făcut în scopul menţinerii ordinii feudale. În Moldova, Grigore Ghica a sporit şi el efectivele armatei, a întărit paza Dunării, a Siretului şi a Prutului, a reorganizat serviciul carantinelor şi al pichetelor, a construit cazarma de la Copou, a majorat soldele etc. Ca şi în Ţara Românească însă, deosebita grijă acordată corpului de grăniceri şi pazei la graniţă se explică prin nevoia de a stăvili pătrunderea agenţilor şi a propagandei revoluţionare în ţară şi ieşirea sau fuga ţăranilor în sudul Dunării sau peste Prut.

Preluând în parte o idee care apărea în programul revoluţiei din 1848, domnii din amândouă principatele au luat măsuri pentru reorganizarea învăţământului. Dar totodată Ştirbei, de teama revoluţiei, a menţinut închise şcolile săteşti, care nu se vor redeschide decât în toamna anului 1856, după plecarea lui din domnie. Proiectele de reformă ale celor doi domni prevedeau o lărgire a bazei învăţământului, reintroducerea limbii române ca limbă de predare în clasele complementare şi înfiinţarea învăţământului practic, cu şcoli rurale de meserii şi fermă model pentru învăţământul agricol.

Barbu Ştirbei recomanda, atât în 1849, cât şi în 1850, instrucţia publică adaptată la necesităţile economice care se dezvoltau. În Aşezământul pentru reorganizarea învăţăturilor publice în principatul Moldovei promulgat de domnul moldovean la începutul anului 1851, se vorbeşte chiar de învăţământ „gratuit şi liber pentru toţi locuitorii”. Aplicarea aşezământului a fost însă destul de restrânsă. În amândouă ţările s-a iniţiat alcătuirea de manuale şcolare; în Moldova s-au adus profesori transilvăneni, printre care A.T. Laurian, iar mai târziu Simion Bărnuţiu şi Alexandru Papiu-Ilarian. Învăţătura înaltă tindea să capete un caracter universitar.

După primul an de domnie, Grigore Ghica se lăuda în faţa Obştescului Divan cu o serie de măsuri luate şi în alte sectoare ale administraţiei ţării. În cadrul lucrărilor publice - al căror Departament se înfiinţase în 1849 - s-au efectuat o seamă de îmbunătăţiri edilitare şi urbanistice în Iaşi şi oraşele reşedinţă de ţinuturi; se cita între altele primăria („otel-de vil”) de la Botoşani şi desăvârşirea amenajării grădinii Copoului din Iaşi.

Ca director al acestui departament, Mihail Kogălniceanu a reprezentat Moldova în 1851 la Expoziţia Internaţională de la Londra. La Departamentul Visteriei, domnul anunţa acoperirea deficitului Casei Pensiilor şi reglementarea pensiilor pe trei categorii „de retragere, răsplătire şi ajutor”. În cadrul aceluiaşi departament s-au reorganizat poştele, cu case de staţii, poşta de scrisori, îmbunătăţirea întreţinerii cailor etc.

O deosebită atenţie se dădea schimbului de mărfuri, la intensificarea căruia contribuise şi înmulţirea târgurilor. S-a desfiinţat antrepriza obiectelor de îndestulare publică, care apăsase populaţia orăşenească prin menţinerea preţurilor ridicate (la pâine, carne şi lumânări). S-au luat măsuri pentru înlăturarea abuzurilor în administraţiile ţinutale, pentru sporirea lefurilor funcţionarilor etc.

Rezultate efective obţinute însă în acest ultim sector s-au înregistrat în perioada octombrie 1851 - iulie 1852, vreme în care Direcţia Departamentului din Lăuntru a fost condusă de Mihail Kogălniceanu. Acţiunea întreprinsă de Kogălniceanu, în special pentru ocrotirea sătenilor împotriva samavolniciilor comise de slujbaşii cârmuirii şi de proprietari abuzivi, a lovit direct în interesele marii boierimi. Aceasta, uzând de influenţa ei pe lângă domn, reuşi să obţină îndepărtarea lui Kogălniceanu din funcţie.

Pentru întărirea aparatului de stat în interesul noii domnii şi al clasei boiereşti şi în Ţara Românească se constata preocuparea reglementării salariilor şi a dreptului la pensie al funcţionarilor publici. Necesităţile transportului de cereale, în special, au reclamat o ameliorare a drumurilor, pentru întreţinerea cărora vechiul sistem al prestaţiei în muncă a fost considerat insuficient. Astfel s-a trecut la darea în bani pentru drumuri, impusă sătenilor în proporţie de două treimi şi stăpânului moşiei în proporţie de 1/3.

Treimea la care a fost impusă proprietatea trebuie socotită însă iluzorie, întrucât executarea silită a boierului era aproape imposibilă. Sub raportul urbanisticii şi al edilităţii s-a inaugurat în 1852 clădirea Teatrului Naţional din Bucureşti (începută la 1845) şi s-a terminat amenajarea grădinilor Cotroceni şi Cişmigiu. Concepţia de clasă care a stat la baza măsurilor amintite se oglindeşte în mod elocvent mai ales în Condica criminalicească şi procedura ei, pusă în aplicare în ianuarie 1852. Pedepsele prevăzute pentru aceleaşi crime şi aceleaşi vini difereau după naştere, rang şi poziţie, ceea ce a făcut pe Cezar Bolliac să stigmatizeze nedreapta şi revoltătoarea nepotrivire a legiuirii cu spiritul secolului, exclamând: „Nici înaintea crimei egalitate!”.

Ziaristica era pusă în amândouă ţările în slujba clasei dominante; în Moldova totuşi ea se bucura de oarecare libertate. Pe lângă un „Buletin oficial” şi o „Foaie sătească” în fiecare ţară, în Muntenia „Vestitorul românesc”, condus de Z. Carcalechi, nu depăşea caracterul sec al unui ziar oficios, în timp ce peste Milcov, „Gazeta de Moldavia” găzduia din când în când articole literare scrise de figuri proeminente ca Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi etc. iar gazeta tineretului, „Zimbrul” (iulie 1850 - februarie 1852), înfrunta deseori rigorile cenzurii. Doctorul Const. Vârnav scotea (din iulie 1851 până în iunie 1853) „Foaia Societăţii de medici şi naturalişti din principatul Moldovei”; Mihail Kogălniceanu prefaţa - semnificativ - traducerea vestitei protestări împotriva robiei Coliba lui Moş Toma de Harriett Beecher Stowe etc.

Dar perioada de relativă acalmie care a urmat din aprilie 1851 - după evacuarea trupelor de ocupaţie rămase aici din 1848 - nu a durat nici doi ani încheiaţi. În iunie 1853, ocuparea Principatelor de către trupele ţarului, care a antrenat inevitabila declanşare a conflictului militar ruso-turc, a creat o situaţie dificilă pentru domnitorii români numiţi de comun acord de către amândouă puterile în 1849. Siliţi fiind să se pronunţe pentru politica ţaristă sau pentru cea otomană, ei au ales a treia soluţie, neutralitatea. De aceea în luna octombrie, când au fost nevoiţi să părăsească tronul, ei s-au retras la Viena, nu ca altă dată la Constantinopol.