Domniile fanariote în Moldova şi Ţara Românească

Anii 1711, în Moldova, şi 1716, în Ţara Românească, au deschis o nouă pagină în istoria celor două ţări române prin instaurarea aşa-numitului regim fanariot. Nemaiavând încredere în domnitorii români (mai ales după trecerea lui Dimitrie Cantemir de partea ruşilor în 1711), turcii au aşezat la cârma celor două ţări domni numiţi din rândul funcţionarilor imperiului - în cea mai mare parte greci ce locuiau în cartierul constantinopolitan Fanar. Schimbaţi frecvent, aceştia vor domni în Moldova şi Ţara Românească peste o sută de ani, marcând o epocă de fiscalitate apăsătoare şi de aservire totală faţă de politica Porţii otomane.

Caracteristicile regimului fanariot

Fanarioţii au domnit practic în ţările române pe întreaga durată a veacului al XVIII-lea. Ei nu au fost totuşi numiţi doar dintre greci - români, albanezi, bulgari au obţinut şi ei firmanul de domnie din partea sultanului. Domnitorul fanariot se considera, în spiritul vremii, un monarh absolutist, în realitate, el era un funcţionar al Imperiului otoman, numit de Poartă şi, ca atare, executant credincios al poruncilor acesteia; el avea o dublă misiune: aceea de a menţine ţările române sub dominaţie otomană şi de a le integra cât mai mult în sistemul economic turcesc.

În vremea domniilor fanariote, principatele române pierd orice iniţiativă în politica externă şi îşi văd armatele desfiinţate, rămânând la bunul plac al celor trei mari puteri care se înfruntau în zonă. Consecinţele acestui fapt au fost extrem de negative. Astfel, între 1711 şi 1821, pe teritoriul românesc s-au purtat şase războaie între marile puteri, Turcia, Rusia şi Austria (1711, 1716-1718, 1736-1739, 1768-1774, 1787-1792, 1806-1812), războaie care au provocat distrugeri şi mutilări teritoriale grave. Astfel, principatele au cedat învingătorilor Oltenia (anexată de Austria între 1718 şi 1739), Bucovina (anexată tot de Austria în 1775, prilej cu care domnitorul Grigore III Ghica a fost mazilit şi ucis din porunca sultanului fiindcă s-a opus acestei cedări) şi Basarabia (cedată Rusiei în 1812).

Cel mai grav aspect al regimului fanariot a fost însă fiscalitatea excesivă. Domnitorii fanarioţi au jefuit pur şi simplu ţările române pentru a plăti dările tot mai mari faţă de Poartă. Căci, aflat în criză economică, Imperiul otoman sporise foarte mult în această vreme obligaţiile fiscale ale ţărilor române. Astfel, haraciul, peşcheşurile, mucarerurile sau obligaţiile în natură au fost constant majorate.

Tot acum s-a introdus şi practica monopolului otoman asupra comerţului românesc. În plus, domnitorii trebuiau să strângă banii necesari pentru a-şi plăti creditorii care îi ajutaseră să dobândească domnia sau pentru a-şi cumpăra din nou domnia în cazul că erau maziliţi. Or, domnii se schimbau mereu, la intervale scurte - între 1711/1716 şi 1821, în Ţara Românească au fost 40 de domnii, iar în Moldova 36 -, ceea ce ducea, fireşte, la o sporire neîncetată a birurilor.

Cu toate acestea, regimul fanariot a însemnat pentru ţările române şi iniţierea unor paşi către modernizare. Astfel, schimbarea frecventă a domnilor dintr-o ţară în alta a dus la crearea unei veritabile uniformizări instituţionale. Fanarioţii au promovat şi o politică de reforme care au cuprins treptat, începând cu sectorul fiscal, toate sectoarele vieţii sociale, învăţământul şi cultura în primul rând. Domeniul cel mai fecund al reformelor fanariote a fost însă legislaţia, cele mai importante coduri de legi fiind Codul Callimachi (1817, Moldova) şi Legiuirea Caragea (1818, Ţara Românească).

Reformismul boieresc

Conflictul dintre boierimea pământeană, înlăturată din funcţii de către greci, şi domniile fanariote, aservite total Porţii, a izbucnit chiar din momentul instaurării regimului fanariot. Boierimea dorea să recâştige puterea politică şi a recurs la memorii adresate marilor puteri în perioada războaielor ruso-austro-turce. Aşa a fost cazul la Focşani (1772) sau la Şistov (1791). Programele boierimii pământene militau pentru autonomie sau chiar independenţă, ca şi pentru instituirea unui stat boieresc. Între 1769 şi 1830 boierii din ţările române au redactat 209 proiecte de reformă.

„Fanariotismul”

Deşi nu au fost primele cârmuiri detestate în spaţiul românesc, domniile fanariote sunt primele care au propus modelul politic al unei clase conducătoare care aşează interesele ei deasupra intereselor statului pe care e chemată să-l conducă. Regimul instalat de turci la începutul secolului al XVIII-lea a fost dominat în genere de corupţie, delaţiune şi goană după îmbogăţire rapidă. În ciuda a-cestor caracteristici de ansamblu, trebuie subliniată şi existenţa unor domnitori fanarioţi preocupaţi de buna funcţionare a administraţiei, de organizarea învăţământului, precum şi de dezvoltarea culturii în principate prin introducerea influenţelor apusene, în special franceze.

Constantin Mavrocordat

Cea mai importantă domnie a aşa-numitului veac fanariot (1711-1821) a fost cea a lui Constantin Mavrocordat. În 1730, când s-a urcat pentru prima dată pe tronul Ţării Româneşti, el a fost ales în unanimitate de Divanul tării. A fost una din putinele ocazii în care tara a mai făcut uz de o veche prerogativă a ei - aceea de a-şi alege singură domnul. În 1769, moartea l-a aflat pe scaunul domnesc de la laşi. În acest interval de 39 ani, Constantin Mavrocordat a domnit efectiv 21 ani (cea mai lungă domnie fanariotă) împărţiţi în zece domnii succesive: şase în Ţara Românească (între 1730 şi 1763) şi patru în Moldova (între 1733 şi 1769).

În vremea sa au fost înfăptuite în ambele ţări româneşti o serie de reforme (a justiţiei, a fiscalităţii, a armatei şi a administraţiei) prin care domnitorul a încercat modernizarea statului, realizând şi o semnificativă unificare a instituţiilor din cele două principate. Cea mai importantă reformă efectuată de Constantin Mavrocordat a fost aceea prin care s-a înfăptuit eliberarea personală a rumânilor (1746) şi a vecinilor (1749) şi a fost introdusă claca (fixată la 12 zile în Ţara Românească şi la 24 zile în Moldova). Domnitorul a fost de asemenea preocupat şi de organizarea învăţământului şi a activităţii tipografice.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Întărirea presiunii otomane asupra Ţării Româneşti (1496-1521)

La sfârşitul secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, istoria Ţării …