Domnia şi biserica în ţările române în timpul Evului Mediu

Instituţia domniei

Instituţie centrală în Ţara Românească şi Moldova, domnia este o instituţie specifică ţărilor române. Sistemul de succesiune la tron a fost electivo-ereditar. Domnul era ales dintr-o familie domnitoare, condiţia fiind doar ca alesul să fie „os domnesc”: adică, puteau fi aleşi din familia domnitoare toţi descendenţii pe linie bărbătească, chiar cei cu o înrudire mai îndepărtată sau fiii nelegitimi.

Destul de frecvent s-a practicat asocierea la domnie a fiului cel mare încă din timpul vieţii domnitorului. Cele mai importante dinastii româneşti au fost cea a Basarabilor în Ţara Românească şi cea a Muşatinilor în Moldova.

Prerogativele domnului

Atribuţiile domnului cuprind toate sectoarele vieţii de stat:

Executive:

  • asigura ordinea internă;
  • numea şi revoca pe toţi dregătorii;
  • acorda privilegiile şi rangurile boiereşti;

Legislative:

  • emitea acte normative (hrisoave, aşezăminte etc.);

Judecătoreşti

  • era judecător suprem (judeca, în calitate de cea mai înaltă instanţă);
  • pronunţa pedeapsa cu moartea;
  • avea drept de graţiere;

Politica externă:

  • reprezenta ţara în relaţiile externe;
  • încheia tratate, declara război şi hotăra încheierea păcii;
  • avea drept de legaţie (trimiterea şi primirea solilor);

Militare:

  • era comandant suprem al armatei (mare voievod);

Financiare:

  • stabilea dările (impozitele);
  • acorda imunităţi;

Bisericeşti:

  • hotăra înfiinţarea mitropoliilor, episcopiilor, mănăstirilor;
  • numea şi revoca pe episcopi;
  • decidea sau revoca închinarea unei mănăstiri;
  • reglementa competenţa de judecată a Bisericii.

Sfatul domnesc reprezenta aparatul administrativ prin care domnul administra ţara. Însemnele puterii şi ceremonialul curţii au fost pe măsura acestor prerogative: coroana a fost folosită până în vremea lui Constantin Brâncoveanu, iar hlamida, stindardul şi uneori sceptrul întregeau vestimentaţia specifică unor monarhi de tradiţie bizantină.

Domnul şi boierimea

Politica domnilor s-a lovit de rezistenţa manifestată de boierime, de voinţa acesteia de a-şi apăra şi consolida propriile avantaje şi privilegii. După o perioadă de înflorire a regimului cu domnii puternice (secolele XIV-XVI), începând cu secolele XVI-XVII, pe măsura consolidării dominaţiei otomane şi o dată cu stingerea vechilor dinastii, a luat naştere un alt tip de regim, cel dominat de boierime.

Acest regim s-a manifestat atât prin desemnarea unor domni slabi şi uşor manevrabili, ca şi prin deţinerea tronului de către membrii unor familii boiereşti fără ascendenţă domnească, precum Movileştii în Moldova sau Cantacuzinii în Ţara Românească.

[...] gândiţi-vă şi voi atunci când un om sau un domn este tare şi puternic atunci poate face pace cum vrea; iar când e fără putere, unul mai tare va veni asupra lui şi va face cu dânsul ce va vrea.

Scrisoarea lui Vlad Ţepeş către braşoveni, 10 septembrie 1456.

Organizarea bisericii

Puternic sprijinită de domnie, Biserica Ţării Româneşti şi a Moldovei şi-a întărit considerabil poziţia şi influenţa mai ales după integrarea sa în sfera de autoritate a Patriarhiei de la Constantinopol. În 1359 a fost înfiinţată Mitropolia Ţării Româneşti cu sediul la Curtea de Argeş şi avându-l în frunte pe Iachint de Vicina, iar în anul 1401 era recunoscută Mitropolia Moldovei în frunte cu Iosif.

Noi episcopii au fost înfiinţate în secolele XV-XVI la Râmnic şi Buzău în Ţara Românească, iar în Moldova la Roman, Rădăuţi şi Huşi. Pe măsura organizării Bisericii şi a constituirii sale ierarhice, dependenţa de Patriarhia de la Constantinopol a slăbit, iar după căderea oraşului sub turci s-a redus la simpla dependenţă spirituală.

Românii din Transilvania, defavorizaţi din punct de vedere politic şi confesional, au găsit în Biserica ortodoxă o instituţie cu care se puteau identifica. Confruntată cu politica de catolicizare a regalităţii maghiare, Biserica românilor transilvăneni îşi avea propria ei ierarhie, supusă adesea autorităţii mitropolitului Ţării Româneşti. Biserica oficială, cea catolică, era organizată în jurul Episcopiei de la Alba Iulia, iar adepţii ei se bucurau de privilegii.

Sub aspect ecleziastic, un rol deosebit l-au avut mânăstirile, construite din iniţiativa unor călugări, a unor familii boiereşti dar mai ales a domniei. Ele au fost de-a lungul timpului importante centre de iradiere culturală unde s-au scris şi tipărit cărţi, au funcţionat şcoli şi biblioteci, s-au dezvoltat artele minore (caligrafia, miniatura, broderia, tapiseria, orfevrăria etc.).

Mitropolitul şi raporturile cu domnia

Mitropolitul era considerat al doilea demnitar în stat, întâiul sfetnic al domnitorului, membru de drept al Sfatului, conducător al unor solii politice şi locţiitor al domnului în caz de vacanţă a tronului. El participa la alegerea domnului, iar prin încoronarea şi ungerea cu mir îi conferea o autoritate sacră.

Ca şef al Bisericii, mitropolitul veghea la buna funcţionare a cultului şi consacra episcopii numiţi de domn. Era ales de episcopi şi de marii boieri ai ţării, confirmat de domn, de la care primea cârja ca simbol al investituri De-a lungul timpului Biserica s-a bucurat de atenţia şi protecţia domniei, manifestate prin înălţarea de lăcaşuri, înzestrarea cu moşii, cărţi, obiecte de cult.

Printre cele mai cunoscute ctitorii domneşti se numără Cozia, Argeş, Hurezi, Strehaia în Ţara Românească şi Voroneţ, Suceviţa, Putna, Arnota în Moldova. Acţiunea de patronat a domnitorilor români a depăşit de multe ori graniţele ţării.

Check Also

Gândirea filozofică, economică şi socială în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Gândirea filozofică se dezvoltă în Transilvania, începând cu a opta decadă a secolului al XVIII-lea, …

Începuturile vieţii politice moderne în ţările române în secolul XIX

Încă din 1802, programele politice ale partidei naţionale ceruseră alegerea unui domn străin, iar cererea …

Stemele unite ale ţărilor române

Bathoreştii Ideea de unitate naţională este foarte veche la români şi de aceea nu trebuie …

Eteria şi ţările române

Popoarele creştine din Imperiul Otoman au văzut în victoriile Rusiei asupra turcilor un prilej de …

Solidarităţi şi conflicte în timpul Evul Mediu

De-a lungul întregului Ev Mediu, proprietatea asupra pământului a reprezentat factorul determinant al raporturilor sociale: …