Domnia în Moldova şi Ţara Românească (1774-1821)

Ca şi în perioada anterioară, tot astfel şi după pacea de la Kuciuk-Kainargi, domnii Moldovei şi ai Ţării Româneşti, asimilaţi dregătorilor otomani, sunt numiţi direct de Poartă. Avantajele materiale legate de domnie fac din scaunul Principatelor române obiectul celei mai aprige competiţii între foştii dragomani. Pentru a obţine domnia, ei caută, supralicitându-se, să-şi asigure favoarea persoanelor influente, de la marele vizir până la şeful eunucilor, kâzlar-agasi.

Poarta încurajează concurenţa, care îi permite să încaseze anticipat taxele de numire şi de confirmare. Domnii veneau astfel în ţară copleşiţi de datorii, însoţiţi de rude famelice şi de creditori grăbiţi să-şi recupereze creanţele. Principala lor preocupare era deci să strângă în scurt timp cât mai mulţi bani pentru a-şi plăti creditorii, pentru a satisface exigenţele Porţii, pentru a-şi căpătui rudele şi pentru a constitui rezerve care să le evite mazilirea înainte de termen şi să le permită o nouă candidatură.

Ajunşi în scaun prin aceleaşi mijloace de care se serveau guvernatorii turci pentru a obţine administraţia unei provincii, domnii fanarioţi aplicau toate metodele acestora pentru a strânge bani: venalitatea slujbelor, arendarea veniturilor statului, cămătăria şi confiscarea averilor particulare. „Nu există pe pământ rasă de tâlhari mai mârşavi decât fanarioţii-scrie generalul rus Langeron. Scaunele de domni ai Moldovei şi Ţării Româneşti sunt scopul unic al dorinţei tuturor fanarioţilor din cea mai fragedă copilărie. Pentru a-şi atinge scopul, nu e crimă de la care să se dea înapoi, nu e josnicie la care să nu se coboare... Un domn nou numit pleacă de la Constantinopol cu o datorie de două sau trei milioane de piaştri. După patru, cinci sau şase ani de domnie, se întoarce cu o avere de cinci sau şase milioane, dacă i se lasă timpul să le strângă... Modul de a se îmbogăţi e foarte simplu: ei fură sau confiscă proprietăţile după bunul lor plac, invocând, pentru a justifica aceste atrocităţi, pretextul unei trădări sau unei corespondenţe străine... şi împart cu miniştrii otomani produsul acestor spoliaţii”.

Poarta a tolerat şi, prin exigenţele sale proprii, a încurajat acest sistem de jaf, de care ea profita cea dintâi. Exploatarea otomană a atins în secolul al XVIII-lea gradul cel mai înalt, din cauza războaielor aproape necurmate în care Turcia a fost implicată după despresurarea Vienei. De la 1711 până la 1829, ţările române au servit de şase ori ca teatru de război. În afară de pustiirile şi pierderile inerente războiului şi de furniturile obişnuite de provizii şi de bani, ele au fost supuse la prestaţii extraordinare pentru întreţinerea trupelor şi pentru refacerea cetăţilor otomane.

Cererile de bani şi de provizii au ajuns să secătuiască ţara şi au provocat emigraţia în masă a ţăranilor, asupra cărora cădeau toate sarcinile. Instabilitatea domniei şi a dregătoriilor, afluxul neîncetat de negustori şi boieri greci care acaparau funcţiile cele mai importante în dauna boierilor pământeni şi secătuirea ţării de bani au provocat o reacţie care a luat forma luptei pentru alegerea unui domn pământean.

La Congresul de pace de la Focşani din 1772, boierii au prezentat un memoriu prin care revendicau dreptul de a alege domn pământean pe viaţă şi, în cursul negocierilor ulterioare de la Bucureşti, Rusia a sprijinit cererea. În articolul care stipula restituirea Principatelor române Porţii, plenipotenţiarul rus Obreskov a prevăzut restabilirea lui Grigore Ghica ca domn pe viaţă. Dar Poarta n-a admis nici domnia pe viaţă, nici alegerea domnului de către boieri, şi a numit pe Grigore Ghica domn în Moldova, nu în Ţara Românească, pentru a marca limpede dreptul său de numire. Îngrădirea dreptului Porţii de a numi şi de a mazili pe domni şi stăvilirea ingerinţelor turcilor în afacerile noastre interne au constituit obiectivul imediat al luptei împotriva exploatării şi opresiunii otomane.

După pacea de la Kuciuk-Kainargi şi, mai ales, după înfiinţarea consulatelor ruse la Bucureşti şi Iaşi în 1782, această luptă a fost sprijinită şi de diplomaţia rusă. Articolul al XVI-lea al tratatului din 1774 a întărit poziţia domnilor pe lângă Poartă, acordându-le dreptul de a avea la Constantinopol reprezentanţi ocrotiţi de dreptul ginţilor. Hatişeriful din 1774 le conferă garanţia de a nu fi maziliţi până când „se va dovedi vreo vină a lor, adevărată şi cunoscută de toţi”.

Dar uciderea lui Grigore Ghica şi mazilirea lui Nicolae Caragea şi Constantin Moruzi dovedeau că Poarta nu era dispusă să respecte această garanţie. Cu toate acestea, ţara dobândea o bază legală de rezistenţă în lupta ei împotriva Porţii. Prin senedul din 1783, Poarta fu silită să reînnoiască angajamentul de a nu destitui pe domni, decât în cazul unui delict bine constatat sau, cum precizează hatişeriful din 1784, în cazul unui „semn evident de răzvrătire”.

În ciuda acestor angajamente, Poarta continuă să schimbe domnii la intervale scurte şi se justifică afirmând că domnii depuşi şi-au cerut singuri mazilirea, în aprilie 1786 a fost depus domnul Ţării Româneşti, Mihai Suţu, iar în decembrie domnul Moldovei, Alexandru Mavrocordat. Chiar şi un slujitor atât de credincios Porţii ca Nicolae Mavrogheni a căzut jertfă intrigilor fanariote şi suspiciunii turceşti. După pacea de la Iaşi, boierii reluară lupta pentru consolidarea domniei.

Un arz din 1793, prezentat Porţii de caimacamii lui Alexandru Moruzi, arată „cu cea mai mare jale şi cu nespusă durere că întâia pricină a peirii României şi a neliniştei celei de obşte” este nestatornicia domniei. Dar „nestatornicia domniei” era prea avantajoasă Porţii, marilor demnitari turci şi fanarioţi, pentru ca Poarta să renunţe la ea. Domnii se perindă deci la scurt interval. Între 1791 şi 1802, şase domni se succed în Ţara Românească şi cinci în Moldova.

O schimbare sensibilă se produce în 1802. Cetele devastatoare ale lui Pasvan Oglu au prădat în 1800 Craiova de n-au mai rămas în picioare decât câteva case boiereşti, iar în 1802 cetele lui au ars Cerneţul, Târgu-Jiu şi Caracalul şi au robit populaţia, semănând panica în toată ţara. Aceste întâmplări dovedeau că Poarta nu mai era în stare să-şi ţină în frâu trupele şi să menţină ordinea. Boierii fugiţi la Braşov de groaza lui Pasvan Oglu se adresează ţarului Pavel şi ambasadorului rus la Constantinopol cu rugămintea de a interveni la Poartă ca să se acorde lui Constantin Ipsilanti domnia pe viaţă.

Poarta acceptă propunerea, dar nu garantă domnia decât pe şapte ani. Hatişeriful din 1802 preciza că domnii nu vor putea fi depuşi înainte de acest termen decât dacă se vor fi făcut vinovaţi „de un delict dovedit”, şi numai după ce vinovăţia lor va fi fost constatată de ambele curţi, rusă şi otomană. Această dispoziţie constituie o garanţie serioasă pentru o mai mare stabilitate a domniei. Constantin Ipsilanti, care aspira la coroana de rege al Daciei, a căutat să exploateze situaţia trimiţând la Constantinopol o delegaţie de boieri să ofere 4.000.000 de piaştri Angliei şi tot atâta Rusiei dacă-i obţin domnia ereditară a Ţării Româneşti.

În ianuarie 1819, Poarta a promulgat, cu privire la eligibilitatea pentru scaunele Ţării Româneşti şi Moldovei, un regulament care reducea la patru numărul familiilor fanariote cu drept de a candida la domnie. Poarta justifică măsura prin necesitatea de a pune capăt intrigilor şi uneltirilor prin care au ajuns la domnie oameni nedestoinici şi necredincioşi. Fuga lui Caragea a convins-o că scaunele Principatelor române nu mai puteau fi încredinţate primilor veniţi. În consecinţă, Poarta a atribuit numai următoarelor familii „integre, încercate, nesuspecte de intrigi” scaunele Principatelor române şi dragomanatele Divanului imperial şi amiralităţii: familiilor lui Scarlat Callimachi, Alecu Suţu, Mihai Suţu şi a defunctului Dimitrie Moruzi.

Succesiunea era stabilită astfel, încât domnii în funcţie care îşi vor fi împlinit cei 7 ani de domnie aveau să fie înlocuiţi de predecesorii lor „mediaţi sau imediaţi”, şi anume „Principatul Ţării Româneşti va fi conferit domnului destituit din Moldova, iar principatul Moldovei domnului destituit din Ţara Românească”. Astfel, Scarlat Callimachi, care şi-a terminat septenatul în august 1819 şi a cărui administraţie a fost apreciată pozitiv de Poartă n-a fost imediat numit domn al Ţării Româneşti, ci numai după moartea lui Alecu Suţu.

Consulii din principate ai Franţei şi Austriei erau convinşi că regulamentul a fost întocmit „la cererea Rusiei”. În realitate, textul regulamentului a fost elaborat în cel mai mare secret; baronul Stroganov, ambasadorul Rusiei la Constantinopol, nu l-a cunoscut decât după ce a devenit public şi el şi-a dat imediat seama de efectele nefaste pe care le va produce asupra celor două principate şi chiar asupra intereselor Porţii, întrucât singurul lucru care asigura devotamentul fanarioţilor faţă de Poartă era nădejdea de a fi numiţi în scaunele Principatelor române.

Dar, dacă Rusia a fost străină de ideea acestui regulament şi dacă el era contrar intereselor Porţii, dine avea interes să-l smulgă Porţii? Evident, fanarioţii înşişi. Concurenţa pentru domnie ajunsese atât de aprigă, încât preţul pe care pretendenţii au trebuit să-l ofere dregătorilor turci a atins sume enorme: văduva lui Alecu Suţu ar fi promis Porţii, pentru a asigura succesiunea fiului său Nicolae, 13.000.000 de lei, de două ori bugetul anual al Ţării Româneşti. În orice caz, candidatul fericit care dobândea domnia venea atât de împovărat de datorii, încât avea nevoie de mai mulţi ani pentru a se achita şi pentru a-şi constitui o rezervă, şi niciunul nu avea certitudinea de a ajunge la capătul septenatului său. De la hatişeriful din 1802, când s-a instituit domnia pe şapte ani, Scarlat Callimachi singur s-a aflat în această situaţie. Dar, dacă pretendentul ales avea cel puţin şansa de a se achita şi de a face avere, pentru ceilalţi concurenţi era ruina.

De aici nevoia unei înţelegeri care să înlăture sau să îngrădească concurenţa şi să asigure membrilor maximum de avantaje cu minimum de risc. Înţelegerea întărită de regulament are toate caracteristicile unui cartel, ai cărui membri se unesc pentru exploatarea unui izvor de venit şi pentru repartizarea beneficiilor. Fanarioţii s-au servit de indignarea provocată la Constantinopol de fuga lui Caragea pentru a smulge Porţii un act atât de contrar prestigiului şi intereselor ei. Regulamentul o mărturiseşte limpede, vorbind de intrigile şi de lipsa de lealitate „constatate de anumite evenimente supărătoare survenite în ultimul timp”.

Dar dovada cea mai convingătoare a acestei interpretări sunt dispoziţiile financiare ale regulamentului. În afară de pensiile de 60.000 şi 40.000 de piaştri pe an, asigurate respectiv lui Al. Hangherli şi Iacovache Arghiropol, care fără scandalul provocat de fuga lui Caragea aveau toate şansele de a culege succesiunea acestuia şi a lui Scarlat Callimachi, regulamentul impunea celor patru familii privilegiate sarcina de a întreţine celelalte familii fanariote de la Constantinopol, pe care Stroganov le evalua la 50, în afară de clientela numeroasă a fiecărei familii.

Tabelul veniturilor şi cheltuielilor publice ale Ţării Româneşti anexat la rapoartele lui Al. Pini din 1820 ne permite să stabilim precis sarcinile pe care acest aranjament le impunea ţărilor noastre. Pe lângă cei 500.000 de piaştri pe care Ţara Românească îi plătea anual agenţiei de la Constantinopol, tabelul cuprinde o altă sumă de 500.000 de lei reprezentând, sub titlul de „salarii vechi şi noi ale diverselor persoane de la Constantinopol”, pensiile prevăzute de regulament, în bugetul pe anul 1819, această sumă nu era decât de 200.000 de piaştri, dar urcarea ei cu 150% în cursul anului următor ne indică perspectivele deschise Ţării Româneşti prin aplicarea regulamentului, care la un buget de 5.910.129 de piaştri vărsa grecilor fanarioţi 1.000.000 pe an, a şasea parte din bugetul său.

Contribuţia Moldovei, fixată la 1/3 din aceea a Ţării Româneşti, a fost în 1820 de 129.000 de piaştri, la care se adaugă 288.000 de piaştri pentru cheltuielile agenţiei, compusă tot din fanarioţi, în afară de plocoanele trimise cu prilejul numirii unor înalţi demnitari turci şi care se ridicau la 394.426 de piaştri. Deşi regulamentul statua că sumele necesare întreţinerii familiilor fanariote de la Constantinopol aveau să fie plătite din veniturile particulare ale domnilor în funcţie, ele au fost trecute din primul an în sarcina vistieriei publice.

Astfel, exploatarea ţării de către regimul turco-fanariot, care părea a fi atins sub domnia lui Caragea limitele extreme, a fost împinsă de noul regulament dincolo de aceste limite sub cârmuirea lui Alecu Suţu. Lupta pentru stabilitatea domniei nu era deci decât o formă de manifestare a mişcării pentru independenţă, care a făcut necontenit progrese după pacea de la Kuciuk-Kainargi. Nici Poarta nu s-a înşelat asupra adevăratei semnificaţii a acestei revendicări. De aceea, ea a profitat de războiul ruso-francez pentru a depune fără consultarea Rusiei, în 1806, pe ambii domni ai principatelor, sub pretextul că şi-au cerut ei înşişi mazilirea. Urmarea acestui act a fost războiul din 1806-1812.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Întărirea presiunii otomane asupra Ţării Româneşti (1496-1521)

La sfârşitul secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, istoria Ţării …