Domnia lui Petru Aron, ucigaşul lui Bogdan II

A fost Ştefan cel Mare în jurul mesei din Reuseni? Va fi străbătut cu sabia printre rândurile ucigaşilor? Va fi văzut atunci întâiaşi dată chipul omului ce era să-şi răsplătească apoi păcatul prin mâinile fiului, scăpat de la moarte, al lui Bogdan-vodă? Ori va fi fost lăsat în cetatea Sucevei, de unde credincioşii adevăraţi vor fi găsit mijlocul să-l strecoare până la graniţa munteană, unde-l aştepta o bună primire de la Vladislav Dan, prietenul lui Iancu-vodă? Acestea nu se mai pot şti astăzi.

Deci el se întoarse în pribegia de unde venise, şi scurtul său popas în Moldova îl ajută numai să cunoască împrejurările şi oamenii, de care era să se slujească pe urmă cu o atât de desăvârşită măiestrie. Între cei dintâi boieri ai săi ca domn al Moldovei se întâlnesc patru fruntaşi, care iscăliseră jurământul lui Bogdan-vodă către guvernator, în februarie 1450, la Roman: Duma, fiul lui Brae, adecă Brăescu, Oană al lui Julea, Costea Orăş şi Costea al lui Dan.

Deocamdată boierii aceştia aveau să aleagă între Aron, care-şi luă numele domnesc de Petru-voievod, şi între Alexandru. Ucigaşul lui Bogdan nu înţelegea deloc să fi ajutat numai copilului domn; el voia pentru sine puterea spre care întindea braţe pline de sânge. Ocrotitorul polonilor trebui să fugă înaintea lui Petru, precum fugise înaintea lui Bogdan.

Mica oştire de la Cameniţa nu-i folosi mult, şi vântul iernii o risipi pe acasă, dar cuminţia epitropului Costea pârcălabul păstră lui Alexandru măcar două puternice cetăţi, una în Moldova-de-Sus, cealaltă la vărsarea Nistrului: Neamţul şi Cetatea-Albă, pe care Petru nu era în stare să le supună. Anul 1451 se încheie lăsând Moldovei, din nou dezbinate, iarăşi doi domni, un fiu şi un nepot al lui Alexandru cel Bun, un copil din flori şi un moştenitor legiuit.

Dar Petru-şi pierdu repede sprijinitorii, şi câtva timp, doi ani întregi adică, nu se mai auzi de voievodul sângeros încununat prin omor la Reuseni. Fruntaşii ţării încunjurau la 27 octombrie 1452 pe Alexandru în Suceava, care întărea moşiile lui Costea, fiul lui Vrană. Polonii îl cam lăsase în părăsire, şi ei se îngrijeau aşa de puţin de hotarul apusean al ţării lor, încât în vara acestui an Podolia avu să îndure din partea tătarilor o straşnică pradă, care rămase nerăzbunată. Ba încă domnul Moldovei fu poftit în toamnă să vină la oastea castelanului şi palatinului de Cracovia, trimişi în Rusia împotriva tătarilor: deci greutăţi în loc de ajutor.

Alexandru se gândi atunci la Iancu-vodă, care nu mai avea acum îndatoriri faţă de alt domn moldovenesc. Din Vaslui, la 12 august 1452, el întărea, pentru a măguli pe guvernator, vechile drepturi de negoţ ce aveau braşovenii în ţara lui. La 17 februarie ale anului următor, din Suceava, Alexandru se închina lui Iancu-vodă, făcând o învoială în toate asemănătoare cu aceea încheiată odinioară de Bogdan. De Paşti, în 1453, un nou ropot de tătărime arse malul leşesc al Nistrului.

Cu o lună înainte, însă, în mai, Constantinopolul ajungea în mâna turcilor, crucea bisericilor împărăteşti cădea în noroiul plămădit cu sânge la picioarele păgânului învingător; sultanul Mohamed al II-lea, om cu gânduri mari, cu mintea luminată, cu voinţa de fier, aşezându-se în curţile bogate ale urmaşilor lui Constantin cel Mare, trâmbiţa spre cele patru părţi ale lumii creştine ameninţările sale. Vechi scaune crăieşti se cutremurau de această mare lovitură de sabie.

Marea ducea însă pe turci până sub zidurile Cetăţii-Albe, până la gurile Dunării; bietul Alexandru, care dădu polonilor vestea grozavă a luării Ţarigradului, îngheţă de spaimă pe jilţul său. Iancu-vodă nu mai era guvernator al Ungariei, căci regele cel tânăr Ladislas fusese adus în ţară, şi grija cea mare era pentru unguri întărirea Scaunului regal.

În sfârşit, Alexandrel împlinea în acest an, 1453, cei 15 ani care dădeau voie unui domn moldovenesc să domnească fără epitrop. Acum el era dator să se închine la rândul său vărului, craiul de peste Nistru. Astfel, la 23 septembrie 1453, el făcea jurământul de credinţă, în forma obişnuită, lui Predbor Koniecpolski şi Ioan Kmytha, care veniseră anume pentru aceasta în cetatea Siretului.

Făgăduia să vină în Polonia chiar, pentru a se înfăţişa regelui la Cameniţa, la Sniatyn sau la Colomeia. Şi acestea rămaseră cuvinte goale. Regele se însură cu deosebită pompă şi lăsă grijile pe a doua zi, şi apoi din zi în zi mai departe. Când el ieşi iarăşi în adunări şi în fruntea oştilor, primejdii depărtate îl chemau în Prusia. Hotarul Nistrului şi ruda de peste acest hotar erau uitate cu desăvârşire.

Atunci Aron, care-şi zicea Petru-voievod, ridică fruntea sa îndrăzneaţă. Se pare că omorâtorul fratelui său ştia să umble neted cu oamenii de care avea nevoie, pe când Alexandru, a cărui mamă trăia însă, sfătuindu-l în zadar, se vădi un desfrânat şi un beţiv, care făcu să-i fugă de la curte, setoşi de a-şi răzbuna necinstea, mulţi boieri mari şi mici. Astfel vedem deodată pe unchiul Petru petrecând în ziua de 25 august 1454 în inima Moldovei, de la viile Cotnarilor până la satul Băiceni, care era al lui Ioan Băiceanu, însemnat sfetnic domnesc.

Lângă dânsul stăteau oameni care, în 1451, 1452, 1453 sprijinise pe legiuitorul moştenitor, pe copilul fără păcate, pe Veniaminul polonilor: Oană Pântece, Băiceanu, Duma Braevici, Costea Orăş, Hodco al Creţului, Micul paharnicul, şi unii dregători noi: Lazea Piticul, Ioan vistierul, Toma Cândea, Ignat Popescu, Ioan Bourean, Fedor posadnicul, Dragoş paharnicul, Petru Iezereanul comisul. Era socotit destul de tare, pentru ca, din unghiul de către Ardeal, lângă Baia, călugării de la Molclaviţa să vină să-i ceară scutiri, care se întindeau asupra Moldovei întregi.

Alexandru rămase strâns în Ţara de Jos. Nici de la unul, nici de la altul nu mai avem ştiri din acest an. Cetele lor de boieri şi ţărani se încăierau în întâlniri a căror amintire s-a pierdut. Iarna-i împacă însă prin liniştea ei albă. În primăvară, şi Petru şi Alexandru, care rătăcise un timp pe la hotare, cerând, din Bănila în Bucovina, ajutor polonilor, scoaseră oşti, şi ele se întâlniră în ziua de 25 martie, sărbătoarea Buneivestiri, la Movile, poate prin părţile Vasluiului. Nepotul fugi înaintea unchiului, şi în Cetatea-Albă, unde se ascunse, în vederea Mării, boierii strecurară otravă în băutura lui. Bunavestire îi adusese înfrângerea, Paştele-i dădură moartea.

În august găsim pe Petru-vodă stând în linişte la Suceava, în fiinţa lui netrebnică se cuprindea încă sângele lui Alexandru cel Bun, căci de Ştefan uitase cei mai mulţi, şi de aceea întreaga boierime a Moldovei se adună în jurul acelui în care singur mai trăia neamul vechilor domni, întemeietorilor. El îi primi pe toţi cu dragoste, ştiu să-i ierte, să-i împace, să-i dăruiască; aproape ca pe un tovarăş de domnie, el luă pe lângă sine pe mitropolitul Teoctist, care datora cârja sa lui Alexandrel. Abia încap numele în mărturiile bogate care întăresc hrisoavele lui.

Polonii se gândiseră întâi să ridice împotriva lui, care otrăvise pentru dânsul, după ce tăiase pentru alţii, pe „un litvan”, care trebuie să fie Berindei, acela cu care a avut de lucru pe urmă Ştefan cel Mare. Dar ei erau prea mult înlănţuiţi de greutăţile cu Prusia, şi, duşmăniţi de prinţi lituanieni încă nesupuşi, şi erau aşa de puţin siguri de Podolia, în graniţă cu Moldova, încât în 1456 regele se văzu silit a mai cere un jurământ de credinţă de la dregătorii acelui ţinut. Petru nu putea să fie scos numai de străini; pentru a înteţi pe cei de ţară, ar fi trebuit un coborâtor al lui Alexandru cel Bun, şi unul ca acela nu se afla în ţările craiului. Era deci mai bine ca Petru, care trebuia să rămână, să fie prieten.

Încă de la 6 octombrie 1455, deci, învingătorul venind la Hotin, unde se înţelese cu dregătorii regelui, făgădui supunere şi asigurând Marinkăi, care nu mai avea acum nici soţ, nici copii, afară de o fată, Anastasia, numită aşa după străbună-sa, veniturile cetăţilor adeseori înstrăinate: Siretul, Volovăţul, Hotinul. În ianuarie 1456 Petru întărea drepturile negustorilor din Lemberg.

În ziua de Sân-Petru el întregea făgăduielile sale faţă de Cazimir va sfărâma orice legături va fi având cu alţii, va asculta numai de acest rege, îi va da ajutor de călăreţi împotriva prusienilor, cu care urma lupta în depărtare, împotriva tătarilor, care, sub o căpetenie sau sub alta, veneau din timp în timp să-şi culeagă hrana pe câmpiile roditoare ale Podoliei. Va da Marinkăi Siretul şi Volovăţul, şi se va judeca pentru Ţeţina şi Hotin. Va înzestra pe domniţa Anastasia. Va veni însuşi în Polonia înaintea regelui, dacă nu-l vor opri tătarii sau alţi duşmani.

Petru se închinase spre răsărit; peste puţin el plecă genunchii cu faţa spre miazăzi. După ce, în 1454, corăbiile turceşti brăzdaseră Marea Neagră, în 1456, măreţul sultan Mohammed, pe care, ca pe întregul său neam, îl ardea o nestinsă sete de aur, străbătea, prădând Serbia. El porunci domnului de la Dunărea-de-Jos, care nu plătise până atunci ca muntenii, să răspundă, în fiece an, vistieriei sale împărăteşti, 2.000 de galbeni veneţieni, de ducaţi, căci altfel va fi rău de dânsul.

Petru chemă pe toţi boierii la curte în Vaslui, luă sfatul tuturora şi îi puse pe toţi să iscălească o hârtie de încuviinţare, în care se furişase şi încredinţarea că şi altădată ţara dăduse bir turcilor, aşa încât umilinţa de acum nu era nouă. Mihu logofătul merse să caute pe sultan în Serbia, şi la 5 octombrie acesta punea, într-o ameninţătoare ţidulă, un soroc de trei luni pentru schimbarea făgăduielii lui în galbeni buni. Aceasta se făcu la Brusa, capitala din Asia a pământurilor turceşti, şi, în schimb, se asigură Moldovei liniştea, iar neguţătorilor din Cetatea-Albă negoţ slobod cu Adrianopol, Constantinopol şi Brusa însăşi.