Domnia lui Ioan Vodă cel Cumplit şi Războiul moldo-turc din 1574

În istoria Moldovei, cel de-al optulea deceniu al veacului al XVI-lea este marcat de anii domniei lui Ioan vodă (1572-1574) şi mai ales de lupta eroică pentru eliberare, purtată de moldoveni împotriva Imperiului Otoman.

Tendinţele politice ale domniei lui Ioan Vodă

Programul politic al noii domnii moldoveneşti urmărea întărirea puterii centrale şi eliberarea tarii de sub dominaţia otomană. În acest sens trebuie înţelese unele aspecte ale politicii economice externe şi interne, din anii 1572-1574. Actele privitoare la schimburile comerciale scot la iveală un anumit efort de a ocoli monopolul comercial turcesc, de a constitui unele rezerve de mărfuri ferite de controlul negustorilor otomani şi destinate schimburilor cu Transilvania, Polonia, Rusia etc. Prin corespondenţa destul de intensă cu unele oraşe comerciale din ţările vecine, negustorii din aceste ţări erau chemaţi să vină şi să achiziţioneze mărfuri din Moldova. Acelaşi scop a fost urmărit şi de măsura domniei de a bate o monedă măruntă de aramă, de mare circulaţie.

Îndeplinirea programului politic de eliberare de sub dominaţia otomană era împiedicată însă de împotrivirea activă a marii boierimi. Ostilitatea acesteia faţă de politica lui Ioan vodă stă în spatele fiecărei slove din cronica lui Azarie. O conspiraţie boierească - organizată sub conducerea lui Ionaşcu Sbierea şi sprijinită dinafară de şleahticii poloni - care urmărea înscăunarea din nou a lui Bogdan Lăpuşneanu, a fost înăbuşită chiar în primăvara anului 1572. Acest fapt a prilejuit schimbări importante în divanul domnesc, boierii ostili domnului fiind înlocuiţi cu boieri credincioşi. Se vădea în acest fel tendinţa domniei de a constitui o grupare boierească ataşată politicii sale.

Marea boierime îşi intensifică însă acţiunile ostile, astfel că, la sfârşitul anului 1572 şi începutul anului 1573, o nouă şi puternică conspiraţie era menită să declanşeze un adevărat război civil. Gravitatea ei se manifesta prin participarea, alături de marii boieri, şi a unor prelaţi, ca, de pildă, episcopul de Rădăuţi, arhimandriţi şi egumeni ai mănăstirilor.

Urmarea principală a înfrângerii acestei noi conspiraţii boiereşti a fost întărirea domeniului domnesc, prin confiscarea averii „hiclenilor” şi a veniturilor multor mănăstiri în folosul domniei. În acest sens, un observator polon al stărilor din Moldova, Lasicki, spunea în legătură cu raporturile dintre domnie şi marea boierime: „şi pentru cea mai mică vină pedepsea cu moartea, jupuia de viu, punea în ţeapă”, iar unul transilvănean arăta că „pe cei nobili, de mare autoritate, plecaţi mai ales lui Bogdan Lăpuşneanu, i-a ucis”.

O astfel de politică internă tindea să creeze baza de masă necesară luptei pentru eliberare. Caracterul de figură populară a lui Ioan vodă, învederat mai târziu de împrejurările luptelor din 1574, arată că, pentru o clipă, o astfel de bază de masă a fost alcătuită, că deci exista posibilitatea istorică a constituirii ei. În legătură cu aceasta, cronicarii poloni contemporani Gorecki, Lasicki şi Paprocki aduc mărturii preţioase, mai ales cu privire la raporturile de clasă în timpul războiului din 1574. Gorecki arată că pedestrimea, „ţărănime cu deosebită dragoste şi credinţă pentru Ioan”, îl ţinea pe domn în mijlocul ei, „ca nu cumva, înşelat de cei mari, să fie dat viu în mâinile turcilor”.

Paprocki, la rândul său, afirmă că: „poporul de jos nu-l lăsa între boieri, pentru că se temea că ar putea să fie trădat”; iar Lasicki spune că Ioan vodă „cu aceeaşi străşnicie a ştiut să insufle poporului respect şi dragoste... că după aceea nu numai că l-au cinstit şi l-au temut, ci s-au luptat cu multă bărbăţie pentru el”. Politica internă dusă de domnul Moldovei urmărea în acest fel asigurarea unor condiţii favorabile desfăşurării războiului de eliberare de sub dominaţia otomană.

Începutul războiului moldo-turc. Ofensiva moldovenească

Încălcarea - la care se referă unele izvoare - de către Poarta otomană a obligaţiei luate anterior de a nu mai spori tributul şi peşcheşurile a fost, după atâtea decenii de umilită acceptare a asupririi turceşti, categoric respinsă. Ioan vodă - al cărui portret fizic, zugrăvit de un contemporan: „era de o statură uriaşă, de o constituţie puternică, în care se vedea că fierbe puterea”, sugera amploarea autorităţii câştigate - a răspuns, se pare, la cererea sultanului, că banii tributului şi peşcheşurilor ar fi mai bine folosiţi pentru recrutarea unei armate care să izbăvească poporul de toate asupririle turceşti. Aceasta era o adevărată declaraţie de război.

Porunca trimisă ulterior de către sultan domnului Ţării Româneşti şi principelui Transilvaniei, în vederea mobilizării tuturor forţelor împotriva Moldovei, ilustrează cât de gravă era considerată de către Poartă situaţia ce rezulta din începerea războiului cu Moldova. Pentru organizarea largă a rezistenţei militare, domnia a convocat o „adunare a stărilor” cu participarea boierilor de ţară, a răzeşilor, a curtenilor şi a slujitorilor, cu care prilej toţi au depus jurământ de credinţă domnului. Desigur că şi în aceste împrejurări s-a înregistrat împotrivirea marilor boieri.

Cronica întocmită de călugărul Azarie, care reprezintă punctul de vedere al marii boierimi din acel timp, după ce arată că domnul Moldovei nu a ţinut seama de sfaturile boierilor, întemeiate pe ideea invincibilităţii otomane şi a imposibilităţii eliberării de sub jugul turcesc, pune în gura lui Ioan Golăi - înfăţişat ca purtător de cuvânt al marii boierimi - programul politic al boierimii în problema raporturilor cu Poarta otomană: „Ci din două alege pe cea mai bună: sau pleacă-ţi capul înaintea împăratului (turcesc) sau întoarce spatele şi părăseşte ţara. Dar cu turcii nu te apucă la luptă”.

Planul de desfăşurare a campaniei, aşa cum se întrevedea odată cu începerea războiului, se baza pe faptul că turcii aveau posibilitatea să lovească Moldova din trei părţi: dinspre Milcov, de către forţele militare din Ţara Românească, dinspre răsărit, de către hoardele tătăreşti, şi dinspre Dunăre, de către grosul armatei turceşti, în curs de mobilizare şi concentrare între Dunăre şi Balcani. Fixând, conform tradiţiilor strategice moldoveneşti, zona principală de concentrare a forţelor militare în centrul ţării, în regiunea Iaşi-Huşi, domnia căuta să asigure posibilitatea ca fiecare din armatele duşmane atacatoare să fie izbită cu rapiditate şi învinsă separat, ca în acest fel să fie împiedicată concentrarea forţelor duşmane.

În situaţia grea în care se afla, Moldova n-a primit ajutor decât de la cazacii zaporojeni, care au trimis 1.200 de călăreţi, constituiţi în 12 sotnii, în frunte cu hatmanul Sviercevski. Cu ajutorul acestor aliaţi, Ioan vodă a început ofensiva, îndreptându-şi atacul împotriva forţelor turceşti şi muntene care urmăreau să ocupe Moldova şi să pună în scaun pe Petru Şchiopul, fratele domnului Ţării Româneşti, Alexandru Mircea.

Cei doi domni - împreună cu oştile lor - se aflau în tabără aproape de hotarul Moldovei, pe apa Râmnei, lângă satul Jiliştea. Cu mica sa armată, alcătuită însă precumpănitor din călăreţi, în ziua de 24 aprilie 1574, Ioan vodă a lovit prin surprindere tabăra turcească şi munteană. Înconjurând-o şi îndrep-tând împotrivă-i toate gurile de foc de care dispunea, a obţinut în acest fel o biruinţă deplină, forţele duşmane fiind nimicite şi împrăştiate.

Moldovenii, urmărind duşmanul în retragere, au ocupat oraşul Bucureşti, unde a fost înscăunat ca domn al Ţării Româneşti Vintilă vodă; acesta însă nu se va putea menţine în scaun decât câteva zile, căci Alexandru Mircea reia domnia, cu ajutor turcesc. De la Bucureşti, armata moldovenească se îndreaptă împotriva Brăilei, ocupă şi arde oraşul, dar nu poate cuceri cetatea. Pe de altă parte, Ioan vodă realizează - prin noi măsuri - întărirea efectivelor armatei sale astfel că, în aprilie - mai 1574, luptele împotriva cotropitorilor turci continuă să se desfăşoare cu toată violenţa.

Aplicând tactica de a ataca separat armatele duşmane, oastea moldovenească, sprijinită de unităţi de cazaci, înfrânge o armată turcească în ţinutul Lăpuşna, apoi alta sub zidurile cetăţii Benderului, iar nu mult după aceea forţe militare turceşti destul de însemnate sunt învinse şi distruse lângă Cetatea Albă. În această ultimă luptă, înfrângerea turcilor a fost obţinută printr-o acţiune militară combinată, pe uscat şi pe apă, cu sprijinul unei flotile căzăceşti.

Contraofensiva otomană. Trădarea marii boierimi

În Imperiul Otoman erau în curs însă mari pregătiri militare, care aveau ca scop distrugerea rezistenţei moldoveneşti. O numeroasă armată tătărească trebuia să atace de la răsărit şi alta turcească de la sud. Fideli tacticii de la începutul războiului, moldovenii şi cazacii urmăreau să lovească şi să învingă armatele invadatoare separat, ceea ce era cu atât mai necesar, cu cât forţele duşmane erau de data aceasta foarte mari. De aceea trebuia reţinută cât mai multă vreme la Dunăre armata turcească ce urma să pătrundă în Moldova. Misiunea aceasta a fost încredinţată pârcălabului de Hotin, Ieremia, care-şi avea aşezată tabăra undeva aproape de malul Dunării.

În aceste împrejurări, s-a dezlănţuit acţiunea trădătoare a unui complot boieresc, plănuit dinainte şi organizat în amănunţime, având ca ţel paralizarea luptei de eliberare. Un act hotărâtor al trădării a fost renunţarea la apărarea Dunării. Ieremia a trădat, fiind cumpărat de comandantul armatei turceşti cu 30.000 de galbeni Ca rezultat al trădării, armata turcească a fost lăsată să treacă Dunărea, fără să întâmpine rezistenţă. Trădarea pârcălabului Ieremia a răsturnat în acest fel întregul plan de luptă. În loc să atace întâi armata tătărească, mai uşor de învins, Ioan vodă a hotărât să lovească în primul rând armata turcească, pe care - datorită falselor ştiri comunicate de Ieremia - o credea mult mai mică decât era în realitate.

Ciocnirea dintre armata moldo-cazacă şi cea turcească a avut loc la Iezerul Cahulului, unde o parte din boierimea moldovenească a trecut de partea turcilor; abia atunci balanţa războiului a început să se aplece în chip limpede de partea invadatorilor, deoarece până în acel moment desfăşurarea luptei era încă neclară. Numai după ce artileria moldovenească, datorită ploilor care au muiat praful de puşcă, n-a mai putut fi utilizată, turcii au izbutit să forţeze rezultatul bătăliei. Pe dealurile din jurul Roşcanilor, unde moldovenii şi cazacii au fost până la urmă încercuiţi, a avut loc o crâncenă bătălie finală.

În intervalul dintre lupta de la Iezerul Cahulului şi cea de la Roşcani, a avut loc joncţiunea şi concentrarea forţelor militare turceşti şi tătăreşti. Un alt act important al complotului boieresc s-a produs când restul marii boierimi a părăsit tabăra moldovenească, trecând alături de cotropitori. În aceste condiţii s-a desfăşurat bătălia de la Roşcani, în care moldovenii şi cazacii, puţini la număr şi lipsiţi de artilerie, au fost învinşi. Ioan vodă, pe baza făgăduinţei că va fi lăsat să meargă la Poartă, iar tovarăşii săi de luptă vor fi eliberaţi, a acceptat să capituleze, dar în tabăra turcească a fost asasinat, iar prizonierii moldoveni şi cazaci au fost ucişi fără cruţare.

Moartea eroică a lui Ioan vodă punea capăt în acest fel şi războiului din 1574 şi vieţii uneia din cele mai însemnate figuri ale trecutului nostru medieval. Răsunetul numelui lui Ioan vodă şi al faptelor sale a fost atât de mare, încât, câteva decenii mai târziu, un cronicar polon putea să scrie: „Astfel, Ioan vodă al Moldovei şi Mihai vodă al Ţării Româneşti nu pot fi comparaţi în vremea noastră decât cu Gustav Adolf, regele Suediei”. Se ştie că acesta a fost unul din cei mai mari comandanţi militari din timpul războiului de 30 de ani.

Ca urmare a înfrângerii din 1574, Moldova a rămas subjugată de către Poarta otomană. Conform politicii otomane de slăbire a forţei de luptă a popoarelor subjugate prin acţiuni continue de represalii, armatele turceşti şi tătare au pustiit Moldova în chip înfricoşător. Locuitorii fugind în munţi şi neputând să strângă recolta de pe câmp, o foamete cumplită s-a abătut asupra ţării. Într-un raport al ambasadorului veneţian la Constantinopol, se spunea despre Moldova că: „în unele părţi se poate călători 8-10 zile ca prin pustiuri, acolo unde înainte era ţară roditoare şi foarte locuită...”. Un diplomat polon notează că „din cauza foametei celei mari se sfârşea Moldova, în 1574 şi 1575”. În acelaşi sens, scrie şi cronicarul Grigore Ureche: „Iară dacă au perit Ion vodă, tătarii s-au lăsat în pradă piste toată ţara de au robit, de n-au fost niciodată mai mare pustietate în ţară decât atuncea”.

Semnificaţia istorică a înfrângerii din 1574

Anul 1574 ocupă un loc important în istoria regimului dominaţiei otomane şi a luptei de eliberare a poporului român. De aceea trebuie puse în adevărata lor lumină cauzele înfrângerii din 1574, care sunt, în acelaşi timp, cauzele menţinerii regimului dominaţiei otomane. Cu atât mai mult se impune aceasta, cu cât slăbirea militară a Imperiului Otoman, în urma catastrofei de la Lepanto, mobilizarea unor importante forţe militare turceşti în Persia, nimicirea la Dunăre a unor însemnate grupuri de armate turceşti, întâi la Jiliştea, apoi între Prut şi Nistru, şi ocuparea de către moldoveni şi cazaci a unor poziţii strategice importante creaseră premisele victoriei şi deci ale eliberării.

Trădarea boierească este o cauză importantă. Complotul boieresc organizat împotriva independenţei moldoveneşti trebuie considerat ca având la bază un plan de ansamblu de acţiuni coordonate, succesive şi gradate, fapt care a permis nu numai victoria turcească, dar şi distrugerea întregii armate moldo-cazace. Desfăşurarea succesivă a unor momente ca: predarea fără luptă a vadului Obluciţei, greu de trecut altminteri (astfel că armata otomană a putut să pătrundă aproape fără pierderi pe teritoriul moldovenesc), informaţiile greşite în ce priveşte efectivele reale ale armatei turceşti (din care cauză s-a putut produce învăluirea tătărească), dezertarea unui număr mare de steaguri boiereşti înaintea luptei şi a întregii călărimi boiereşti (care era aproape întreaga călărime a oştirii), în timpul luptei, toate acestea ilustrează o acţiune de trădare organizată, determinată nu de presiunea evenimentelor, ci de o concepţie politică bazată pe solidarizarea cu interesele regimului turcesc şi potrivnică oricărei încercări de eliberare de sub dominaţia otomană.

Aceasta e concepţia politică a cronicii aproape contemporane a lui Azarie, în care generalizarea tendenţioasă a raportului de forţe dintre popoarele subjugate şi Imperiul Otoman tinde să justifice ideea menţinerii jugului turcesc, socotit util în lupta împotriva puterii domneşti. Trebuie subliniat, totodată, că trădarea din 1574 nu a fost numai a boierimii moldovene, deoarece războiul din 1574 nu a fost purtat numai de forţe moldoveneşti. După lupta de la Jiliştea, masele populare din Ţara Românească au îngroşat rândurile oastei antiotomane; erau create condiţiile de extindere a luptei de eliberare, de creştere deci a puterii ei. Prin aderarea la cauza ocupanţilor turci - înainte şi după lupta de la Jiliştea - boierimea Ţării Româneşti a înlăturat această posibilitate, ea fiind, deci, de asemenea, un factor important al înfrângerii din 1574.

O altă cauză a înfrângerii moldoveneşti din 1574 a fost lipsa de ajutor din partea ţărilor vecine. Puterile europene capabile să constituie împreună cu ţările române un puternic front comun de luptă au stat de o parte, sau chiar s-au înţeles cu Imperiul Otoman, care a putut în acest fel să înfrângă încercările de rezistenţă sau de eliberare. Un rol deosebit în această privinţă a fost cel al coroanei polone şi, în general, al magnaţilor şi şleahtei care n-au înţeles sau n-au vrut să înţeleagă sensul antiotoman al tendinţelor politice ale domniei moldoveneşti în vremea lui Ioan vodă şi chiar înainte de acesta şi, din această cauză, în întrecere cu turcii, au căutat să supună Moldova.

Această poziţie a politicii externe polone s-a accentuat mai ales la începutul celui de-al optulea deceniu, când monarhia franceză a încercat să creeze un sistem de alianţe în răsăritul Europei - obţinând chiar, în 1573, alegerea lui Henric de Valois ca rege al Poloniei. Atitudinea noului rege, făţiş ostilă cauzei moldoveneşti, nu se deosebea prea mult de cea turcească. Ca urmare, a apărut la un moment dat chiar eventualitatea ca forţele unite turco-tătare-polone să acţioneze împotriva moldovenilor în timpul războiului din 1574. Situaţia internaţională a Moldovei a împiedicat, ca atare, împreună cu trădarea boierească, folosirea din plin a dificultăţilor turceşti în scopul recâştigării independenţei sale.

În 1574, lupta Moldovei a fost sprijinită de un corp de oaste de cazaci, singurii care au răspuns la cererea de ajutor adresată de Ioan vodă, căruia pe drept cuvânt, refuzat fiind şi duşmănit din toate părţile, i-au apărut - aşa cum spune cronicarul - ca „îngerul din cer cu veste bună şi de izbândă pogorât”. Crearea condiţiilor istorice obiective pentru şirul lung de lupte comune care încep în 1574 a fost grăbită prin constituirea, la mijlocul veacului al XVI-lea, a unui puternic centru militar al căzăcimii la „pragurile” (cataractele) Niprului - adevărat centru al unei republici de caracter militar, alcătuită din oameni liberi, în cea mai mare parte a lor ţărani, meseriaşi sau soldaţi.

Înspre aceste locuri se îndreptau tot mai mult cetele de ţărani ucraineni, bieloruşi şi ruşi şi de multe ori poloni şi moldoveni, care fugeau de exploatarea panilor poloni şi ucraineni, a boierilor ruşi şi a boierilor moldoveni, de povara jugului turcesc şi de pustiirile tătăreşti. Această tabără fortificată a cazacilor şi ţăranilor fugari din atâtea părţi a căpătat numele de Zaporojskaia Seci (fortăreaţa de dincolo de praguri). De aici începeau să fie dirijate importante operaţiuni militare împotriva turcilor şi tătarilor.

În preajma războiului din 1574, aceste trăsături caracteristice ale centrului de la Seci s-au întărit şi mai mult, ca urmare a hotărârilor din 1569 ale dietei Poloniei, când a fost decretată aşa-zisa uniune de la Lublin, unirea în acelaşi stat a Poloniei şi Lituaniei, în locul uniunii personale de până atunci. Este vremea în care se pun bazele marilor domenii de mai târziu din Ucraina ale nobilimii polone. Odată cu aceasta, creşte exploatarea ţărănimii ucrainene, care, nemaiputând suferi jugul panilor, trece în rândurile celor aflaţi sub autoritatea centrului de la Zaporojskaia Seci.

Colaborarea politică şi militară dintre coroana polonă şi panii poloni, pe de o parte, şi Imperiul Otoman, pe de altă parte, a făcut să crească însemnătatea centrului de la Seci, ca centru de luptă împotriva forţelor turco-tătare. Acest centru devine un reazim de seamă al luptei popoarelor aflate sub jugul turcesc, de la Carpaţi la Nipru. Ca atare, participarea corpului de oaste comandat de hatmanul Sviercevski, alături de armata moldovenească condusă de Ioan vodă, în timpul campaniei din 1574, apare ca un act determinat de întregul curs al istoriei politico-militare din această parte a Europei. Colaborarea centrului militar de la Seci la războiul de eliberare moldovenesc, care s-a manifestat în toată amploarea sa în 1574, ilustrează dezvoltarea unor forme de luptă împotriva dominaţiei străine, specifice, prin caracterul şi intensitatea lor, sfârşitului veacului al XVI-lea.

Check Also

Urmările războiului ţărănesc din 1514 condus de Gheorghe Doja

Războiul general al ţărănimii, cum îl numeşte Friedrich Engels, s-a terminat prin înfrângerea răsculaţilor şi …

Al doilea război mondial, un război total

Hitler cucereşte Europa (1939-1941) La 1 septembrie 1939, trupele germane au invadat Polonia. În 3 …

Finanţarea, înzestrarea şi aprovizionarea armatei române în timpul Războiului de Independenţă

Refuzul puterilor europene de a recunoaşte independenţa României a demonstrat încă odată că singura cale …

Războaiele strâmtorilor purtate de Genova şi Veneţia

Importanţa economică a bazinului Mării Negre avea în mod necesar să-i sporească interesul pe plan …

Războiul antiotoman condus de Mihnea al III-lea (1659)

Mihnea al III-lea, domnul Ţării Româneşti, era un grec constantinopolitan care se pretindea fiul lui …