Domnia lui Gabriel Bethlen (1613-1629)

În timpul domniei lui Gabriel Bethlen s-au făcut eforturi susţinute pentru întărirea autorităţii princiare. Tendinţele de consolidare a puterii centrale s-au ciocnit însă de împotrivirea marii nobilimi, care îşi vedea periclitat rolul precumpănitor pe care-l dobândise în conducerea statului. Revocarea înstrăinărilor din domeniile fiscale prin hotărârea dietei din 1615, măsurile luate în interesul dezvoltării meşteşugurilor şi a comerţului, stimularea producţiei de mărfuri, instituirea unor monopoluri de stat, reforma politicii fiscale, anexarea celor şapte comitate (Borsod, Abauj, Zemplen, Szabolcs, Ugocsa, Bereg, Satu Mare) prin pacea de la Mikulov (1622) au sporit considerabil veniturile principelui, care s-au ridicat la suma de jumătate de milion florini anual.

Sub domnia lui Gabriel Bethlen, organele de conducere au rămas cele vechi: sfatul princiar, dieta, tezaurariatul, comitatele, scaunele şi conducerile orăşeneşti. Delegaţii trimişi din partea comitatelor, scaunelor şi oraşelor, precum şi persoanele invitate să participe la diete, aveau un rol mai mult formal în opera legislativă. Scăderea autorităţii dietei, în timpul domniei lui Gabriel Bethlen, rezultă şi din faptul că, spre deosebire de anii precedenţi, din 1623 înainte dieta nu a mai fost convocată decât o dată pe an. O situaţie similară a cunoscut şi sfatul princiar, al cărui rol în conducerea statului devine pur formal.

Deoarece, în timpul expediţiilor întreprinse peste hotare, principele lipsea multă vreme din ţară, fratele său, Ştefan Bethlen, fu numit locţiitor cu titlul de „guvernator”, funcţie care a fost menţinută şi după întoarcerea principelui în Transilvania. Ştefan Bethlen, în majoritatea cazurilor, nu făcea decât să execute ordinele principelui. În timpul domniei lui Bethlen, veniturile statului au fost administrate şi controlate de principe şi de tezaurarul ales dintre familiarii lui. Sistemul arendării unor surse de venit a fost menţinut, iar atunci când el nu dădea rezultatele scontate se recurgea şi la exploatarea directă a statului.

Războaiele îndelungate purtate împotriva Habsburgilor au arătat necesitatea unei armate bine organizate şi scoase de sub puterea nobilimi. Puşcaşii de la Chioar, boierii din Făgăraş şi dorobanţii secui au început să fie organizaţi în formaţii speciale. Un mare număr de iobagi de pe domeniile fiscale au fost trecuţi în unităţile de „drabanţi roşii”. În această perioadă se observă deci tendinţa de a se constitui o pătură militară care să stea la dispoziţia puterii centrale şi să fie folosită atât pentru scopuri războinice, cât şi pentru lărgirea bazei pe care se sprijinea această putere.

În timpul expediţiilor, majoritatea ostaşilor au fost recrutaţi din rândurile ţărănimii şi ale secuilor de rând. Cu ocazia expediţiilor mai mari, efectivele armatei transilvane s-au ridicat la 15.000 de oameni. Oastea era plătită regulat şi supusă unei discipline severe. Pe lângă organizarea unei armate care să depindă direct de puterea centrală principele a căutat să lărgească baza socială a guvernării sale prin înnobilări masive. Îngroşarea rândurilor nobilimii mici a favorizat procesul de eliberare a puterii centrale de sub influenţa magnaţilor.

Tendinţele creării unui principat cu caracter protestant s-au vădit atât în politica externă, cât şi în aceea internă din timpul lui Gabriel Bethlen. În războaiele duse împotriva Habsburgilor catolici, principele s-a folosit de legăturile sale cu puterile protestante din Europa. Prin sprijinirea şi răspândirea confesiunii calvine, el a căutat să mărească tabăra antihabsburgică din Transilvania şi din teritoriile ocupate în cursul expediţiilor. Calvinismul i-a servit în acelaşi timp şi în lupta pentru întărirea puterii centrale. Din motive politice, el a acordat atenţie şi problemelor bisericeşti şi culturale ale populaţiei româneşti din Transilvania.

În anul 1615, el a confirmat în demnitatea sa pe episcopul Teofil de la Prislop, dispunând în acelaşi timp ca toţi cei ce acaparaseră în trecut ori vor acapara în viitor averi sau venituri ale preoţilor şi bisericilor române să fie siliţi să restituie tot ce au luat. În 1624, preoţii români fură scutiţi de dijma din grâne şi vite. S-a plănuit chiar ca la Alba Iulia să se înfiinţeze o tipografie românească, iar biblia să fie tradusă şi în limba română.

Prin aceste măsuri el a urmărit răspândirea religiei calvine şi întărirea principatului protestant. În această privinţă este lămuritoare corespondenţa principelui cu patriarhul Chirii Lucaris al Constantinopolului. Dintr-un răspuns al patriarhului (din septembrie 1629) se vede că Bethlen, care ceruse aprobarea prealabilă a politicii sale de către Poartă şi asentimentul mai multor principi protestanţi, îi solicitase învoirea ca românii din Transilvania să fie convertiţi la religia calvină.

Pentru a obţine consimţământul lui Chiril Lucaris, cunoscut pentru simpatiile sale protestante, principele îi prezentase înapoierea culturală şi mizeria populaţiei, a preoţilor şi călugărilor români din Transilvania, adăugind că religia calvină, chiar dacă este socotită greşită, ar contribui la dezvoltarea lor spirituală. Patriarhul a respins propunerea lui Bethlen, invocând argumente dogmatice şi exprimându-şi teama că această acţiune ar întrerupe legăturile tradiţionale ale românilor din Transilvania cu fraţii lor de dincolo de Carpaţi.

Reformele introduse în domnia lui Gabriel Bethlen au contribuit la dezvoltarea vieţii economice şi la consolidarea puterii centrale. Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că însemnătatea şi rolul acestor reforme au fost mult exagerate de istoriografia burgheză. Condiţiile de viaţă ale maselor ţărăneşti din Transilvania nu s-au îmbunătăţit, deşi activitatea productivă s-a desfăşurat în condiţii de relativă siguranţă externă şi internă. Obligaţiile faţă de stat au crescut.

Masele populare din Transilvania trebuiau să suporte o parte însemnată a imenselor cheltuieli de război, încartiruirea efectivelor militare constituia de asemenea o povară grea pentru populaţie, care trebuia să presteze şi o contribuţie bănească pentru întreţinerea armatei. Din pricina abuzurilor comise de stăpânii feudali, fuga iobagilor a constituit un fenomen la ordinea zilei şi sub această domnie. Aproape fiecare dietă se ocupă de problema iobagilor fugari, luând măsuri împotriva lor. Aceştia sunt urmăriţi nu numai pe domeniile fiscale, ci şi în unităţile militare ale principelui. Iobăgimea română, majoritatea covârşitoare a ţărănimii transilvane, era de altfel nemulţumită şi de faptul că dieta i-a interzis purtarea armelor.

Timp de mai mulţi ani, folosindu-se de toate mijloacele posibile şi de toate ocaziile prielnice, Curtea de la Viena a făcut eforturi pentru a lichida noua domnie din Transilvania. Trupe habsburgice au ocupat rând pe rând cetăţile Hust, Chioar, Baia Mare şi alte localităţi importante din partea apuseană a ţării. Concomitent cu aceste acţiuni militare, Curtea de la Viena a căutat să submineze şi prestigiul principelui Transilvaniei în afara hotarelor ţării, răspândind prin intermediul cercurilor clericale părerea că această domnie însemna o capitulare fără condiţii faţă de Poartă.

În acelaşi timp, ea recurgea la diferite manevre diplomatice pentru a provoca conflicte între Poarta otomană şi principatul transilvan. Fiind însă lipsită de mijloacele materiale necesare pentru o expediţie militară împotriva Transilvaniei, unde noua domnie se consolidase cu sprijinul Porţii, Curtea vieneză a fost nevoită să încheie cu principele tratatul de la Tirnavia (mai 1615). prin care i-a recunoscut domnia şi s-a obligat să restituie Transilvaniei cetăţile ocupare.

Tratatul de la Tirnavia, precum şi pacea încheiată în acelaşi an (iulie 1615) între Imperiul habsburgic şi cel otoman nu au pus cară; intervenţiei în problemele Transilvaniei ale cercurilor conducătoare din Viena. În timp ce Poarta, căutând să se folosească de greutăţile iniţiale ale domniei, a revendicat cetăţile Ineu şi Lipova, Curtea vieneză însărcina pe Gheorghe Homormai, un mare stăpân de pământ din comitatul Zemplen, să recruteze oşti împotriva lui Bethlen, „trădător al creştinismului”.

În această situaţie dificilă, dieta Transilvaniei, ţinută în aprilie 1616, a hotărât ca cetatea Lipovei să fie cedată turcilor. Deoarece comandantul cetăţii, încurajat de către Curtea de la Viena, a decis să împiedice cu forţa armelor îndeplinirea hotărârii luate de dietă, a fost nevoie de intervenţia oastei princiare, care a ocupat cetatea şi a predat-o apoi turcilor (iunie 1616). În acelaşi an, oştile lui Homonnai, care făceau incursiuni în Bihor, iar în toamnă au pătruns până în împrejurimile oraşului Dej, au fost respinse de trupele ardelene.

În urma acestor succese militare şi a cedării Lipovei - deşi cetatea Ineului, de mare importanţă strategică, fu păstrată - prestigiul principelui a crescut la Poartă, iar Curtea habsburgică a fost nevoită să reînnoiască tratatul de la Tirnavia (1617). Cu toate acestea, pretenţiile turceşti au creat încă multe dificultăţi statului transilvan. În anul 1617, sultanul a pretins ajutor militar împotriva Poloniei şi a cerut din nou cedarea cetăţii Ineului. Principele reuşeşte şi de astă dată să evite cedarea Ineului, însă a trebuit să se alăture cu o armată de 15.000 de oameni trupelor turceşti conduse de Skender-paşa care atacau Polonia.

Bethlen a căutat ca, prin participarea la această expediţie, să-şi creeze noi merite în faţa Porţii şi a fost bucuros să mijlocească pacea între cele două tabere. Însuşi comandantul armatei polone s-a adresat în secret principelui transilvan pentru a obţine condiţii de pace favorabile Poloniei. Prin pacea încheiată, Polonia se obliga între altele să nu atace Transilvania, Ţara Românească şi Moldova. Activitatea diplomatică a statelor europene în preajma Războiului de 30 de ani şi izbucnirea neaşteptată a ostilităţilor au creat un teren favorabil pentru noi planuri politice din partea lui Gabriel Bethlen. Principele a văzut în acest război un prilej nimerit pentru slăbirea puterii habsburgice.

Între anii 1619 şi 1626, Gabriel Bethlen a condus trei expediţii contra Habsburgilor. Prin regatul Ungariei, el a pătruns şi pe teritoriul Austriei şi al Boemiei, obţinând mai multe victorii militare. Dar planurile lui, care ţinteau la obţinerea coroanei Ungariei sau a Boemiei, nu s-au realizat. Răscoala din Boemia, cu care a ţinut legături permanente, fu înăbuşită, iar colaborarea militară cu statele protestante nu s-a putut înfăptui. Deşi în anul 1620 a fost ales „rege al Ungariei” şi cu ajutorul cehilor a asediat chiar Viena, expediţiile sale nu au putut să-i asigure obţinerea coroanei regale.

După mai multe bătălii victorioase, la 6 ianuarie 1622 a încheiat cu Habsburgii pacea de la Mikulov, care, între altele, prevedea anexarea celor şapte comitate apusene la principatul Transilvaniei, dar numai pe durata vieţii principelui. Tratatele de pace încheiate la Viena (1624) şi la Bratislava (1626) au reînnoit condiţiile celui de la Mikulov. Gabriel Bethlen a ajuns la concluzia că nu poate să obţină mai mult şi n-a mai pornit alte expediţii.

Războaiele antihabsburgice au exercitat o influenţă şi asupra relaţiilor Transilvaniei cu Poarta. În anul 1619, când Gabriel Bethlen şi-a început expediţiile militare, solii lui duceau tratative la Constantinopol în chestiunea cetăţii Ineului, reclamată din nou de turci. Poarta era de asemenea nemulţumită şi neliniştită din pricină că nu fusese informată la timp despre planurile de război ale principelui. Înalţii dregători ai Porţii manifestau o atitudine rezervată în problema războiului antihabsburgic, deoarece călcarea deschisă a tratatului încheiat cu imperialii părea primejdioasă în situaţia de atunci a Imperiului Otoman.

Campaniile conduse de Bethlen s-au terminat însă cu izbândă, aşa că autoritatea principelui, deci şi a statului transilvănean, s-a consolidat în faţa cercurilor conducătoare din Constantinopol. Cu toate acestea, solii transilvăneni au trebuit să ducă o luptă diplomatică susţinută până la sfârşitul acestei domnii pentru a câştiga definitiv încrederea Porţii. În cadrul eforturilor pentru respingerea incursiunilor habsburgice şi pentru dobândirea sprijinului Porţii prin satisfacerea parţială a pretenţiilor ei, s-a căutat să se întărească relaţiile tradiţionale de prietenie şi de colaborare economică şi politică dintre cele trei ţări române. După Gabriel Bethlen, relaţiile dintre cele trei ţări trebuiau să se bazeze pe principiul menţinerii legăturilor paşnice cu turcii.

Radu Mihnea, domnul Ţării Româneşti, şi Ştefan Tomşa, domnul Moldovei, au sprijinit cu trupele lor pe Gabriel Bethlen în lupta pentru ocuparea tronului, iar la cererea noului principe oştile române au rămas câtva timp în Transilvania pentru a asigura consolidarea domniei. Între cele trei ţări s-au restabilit relaţiile de prietenie. Când însă în vara anului 1616, oştile otomane au pornit împotriva lui Alexandru Movilă, la insistenţele Porţii s-a pregătit şi o expediţie pentru a-i ajuta pe turci. Oastea transilvăneană s-a oprit la Breţcu, fiindcă primise vestea că armata turcească terminase expediţia în Moldova.

Pentru întărirea relaţiilor de prietenie dintre cele trei ţări s-au încheiat şi tratate de alianţă. În tratatul încheiat la 5 mai 1619 cu Gavril Movilă, domn al Ţării Româneşti, cei doi domni se asigurau reciproc de „bunăvoinţa lor dreaptă şi prietenească”. Ei s-au angajat să se sprijine unul pe altul la Poartă în rezolvarea diferitelor probleme ale ţărilor lor şi să-şi trimită reciproc veşti despre eventualele planuri duşmănoase ale turcilor.

În cazul unui atac din afară, cele două părţi îşi luau obligaţia de a se sprijini şi de a acorda loc de refugiu populaţiei din ţara atacată. Boierii necredincioşi şi iobagii fugari vor fi trimişi înapoi în ţara lor. Negustorii din Ţara Românească şi Transilvania vor putea circula liber cu mărfurile lor dintr-o ţară în alta. Acest tratat corespundea intereselor celor două state feudale.

În vara anului 1619, Gabriel Bethlen ordonă oraşului Bistriţa să îndeplinească anumite cereri ale domnului Gavril Movilă, cu care principele avea o „confederaţie confirmată”. Solii ardeleni de la Constantinopol trimiteau foarte des în Transilvania şi în lagărul lui Gabriel Bethlen informaţii amănunţite despre evenimentele politice din Ţara Românească şi Moldova şi despre schimbările de domni ce erau de aşteptat în aceste ţări. Ei au luat contact şi cu Radu Mihnea, care în această vreme se afla la Poartă şi le comunica ştiri despre intrigile turceşti împotriva principelui. Radu Mihnea avea legături şi cu guvernatorul Transilvaniei, informându-l despre evenimentele militare din Moldova.

În schimb, atitudinea antiotomană a lui Gaspar Graţiani - care întreţinea legături cu imperialii, cu regele polon, precum şi cu elemente din patriciatul săsesc - neliniştea mult cercurile conducătoare din Transilvania. Se credea că domnul Moldovei, profitând de faptul că armata ardeleană condusă de Bethlen se afla în afara hotarelor ţării, va ataca Transilvania. Însuşi principele era îngrijorat de această primejdie. Când, la ordinul lui Graţiani, turcii din Iaşi au fost măcelăriţi (august 1620), iar domnul Moldovei a trecut de partea polonilor, guvernatorul a mobilizat trupele din ţară pentru apărarea graniţelor.

Ştirile privitoare la campania din anul 1621 a armatelor turco-tătare împotriva Poloniei au provocat o şi mai mare nelinişte în Transilvania, deoarece nu se ştia dacă Poarta, nesigură de consecinţele expediţiilor lui Gabriel Bethlen, nu avea intenţii duşmănoase şi împotriva acestei ţări. Pentru a câştiga bunăvoinţa turcilor, principele s-a grăbit să trimită în Moldova 560 de care de alimente, în anii 1621 şi 1622, recolta a fost slabă în Ţara Românească şi Moldova, acestea urmând să primească cereale din Transilvania.

În expediţiile sale antihabsburgice, Gabriel Bethlen a primit ajutor militar şi din Ţara Românească. La o luptă din apropierea Tirnaviei (1623) au luat parte „o mie de bravi curteni călări”, sub conducerea spătarului Mihul. Expediţiile antihabsburgice terminându-se, contrar aşteptărilor sale, cu rezultate foarte modeste, principele a început să făurească alte planuri politice, preocupându-l ideea unirii Transilvaniei cu Ţara Românească şi Moldova sub sceptrul său.

La sfârşitul anului 1627, cardinalul Petru Pazmany informa pe împărat că i s-au făcut comunicări secrete despre intervenţiile lui Bethlen la Poarta otomană spre a i se ceda Moldova şi Ţara Românească şi a fi declarat „regele Daciei”. El adăuga însă şi opinia sa că turcii nu vor face nebunia să sporească aşa de mult puterea unui om îndrăzneţ, neliniştit, schimbăcios şi viclean. Totuşi, credea necesar ca împăratul să ceară informaţii şi din alte părţi, spre a se preîntâmpina orice surpriză neplăcută pentru „coroana Ungariei”.

Deşi istoriografia burgheză maghiară socotea inacceptabil faptul ca Gabriel Bethlen să se fi gândit vreodată la unirea Transilvaniei cu Ţara Românească şi Moldova într-un „regat al Daciei”, izvoarele dezmint aceste păreri. Înainte de a se ajunge la discutarea serioasă a acestui plan, Gabriel Bethlen a pus la cale un alt plan politic. Întrucât cu începere din 1627 Rusia se pregătea de război împotriva Poloniei pentru eliberarea teritoriilor ucrainene şi bieloruse.

Bethlen, dorind să obţină coroana Poloniei, a început tratative cu ţarul, promiţând că, spre deosebire de Ştefan Bathori, el va lichida reacţiunea iezuită şi politica antirusească din Polonia. Primele tratative dintre trimişii moscoviţi şi cei transilvani au avut loc la Constantinopol în anul 1628. Cu aprobarea Porţii, o delegaţie a principelui a pornit la Moscova, dar înainte ca ea să fi sosit acolo, Gabriel Bethlen muri la 15 noiembrie 1629.