Dominaţia tătară pe teritoriul României

În a doua jumătate a secolului al XIII-lea, pe teritoriul României se disting trei zone deosebite în ce priveşte raporturile cu tătarii: cea mai mare parte a teritoriului viitorului stat Moldova a rămas sub o dominaţie mai apăsătoare a Hoardei de Aur; pe o parte a teritoriului viitoarei Ţări Româneşti şi îndeosebi în Oltenia, dominaţia mongolă se exercită într-o formă mai uşoară; asupra Transilvaniei, ea nu s-a mai exercitat în nici un fel după retragerea din anul 1242. Această constatare e confirmată şi de descoperirile monetare: monedele tătăreşti descoperite sunt mai numeroase în Moldova şi Dobrogea, mai puţine în Oltenia şi Banat şi inexistente în Transilvania.

Gradul diferit de intensitate a dominaţiei mongole explică în bună parte dezvoltarea inegală a societăţii de pe teritoriul României în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, deoarece şi la noi, ca şi pe teritoriul cnezatelor ruse, stăpânirea mongolă a frânat într-o măsură foarte mare dezvoltarea societăţii. Aşa cum constată F. Engels, „orice cotropire de către un popor mai înapoiat stânjeneşte, se înţelege, dezvoltarea economică şi nimiceşte numeroase forţe de producţie”.

În teritoriile şi ţările rămase sub dominaţia tătarilor, aceştia au avut raporturi diferite cu populaţia locală. Masa populaţiei era silită să cultive mai departe ogoarele, să crească vite, să practice meşteşugurile şi negoţul, pentru a aproviziona pe cotropitorii mongoli cu produse agricole, animale şi meşteşugăreşti. Tătarii căutau să obţină colaborarea unor reprezentanţi ai clasei stăpânitoare, pentru ca - cu ajutorul acestora - să poată ţine în supunere şi exploatare masele producătoare.

De aceea şi clasele şi păturile sociale au avut o atitudine diferită faţă de cotropitori. Pe când masa populaţiei era silită să muncească pentru cotropitori, reprezentanţii clasei stăpânitoare colaborau cu aceştia, pentru a-şi menţine privilegiile sau a şi le spori chiar. Aceste obligaţii însemnau o grea povară pentru populaţia de rând, care nu va înceta nici un moment lupta împotriva cotropitorilor.

De la început, Batu, urmărind să obţină venituri cât mai mari de la populaţia supusă, a întrebuinţat metode crunte de exploatare. Împreună cu trupele mongole au fost trimişi dregători pentru strângerea dărilor. În 1257 s-a făcut cel dintâi recensământ al populaţiei din cnezatele ruseşti - probabil şi de pe teritoriul României aflat sub dominaţia tătară - cu scopul de a fi înregistraţi toţi locuitorii care trebuiau să plătească dări şi să presteze munci. Atât conscrierea populaţiei ca atare, cât şi obiceiul de a încasa birurile şi dările cu ajutorul baska-kilor, au produs nemulţumiri în mijlocul populaţiei.

Feudalii tătari, oglanii şi noianii, care erau şi mari demnitari civili şi militari, pun stăpânire asupra bunurilor răpite populaţiei, animale şi păşuni. Guillaume de Rubrouck, care a călătorit la tătari pe la 1253, arată că tătarii au împărţit între ei Sciţia (Scithia), adică Cumania care se întinde de la Dunăre spre răsărit; fiecare conducător (capitaneus) ştia, după cum avea mai mulţi sau mai puţini oameni sub stăpânirea sa, care sunt hotarele păşunilor sale, unde trebuia să-şi pască turmele. De multe ori, aceşti feudali obţineau de la han iarlâkuri-tarkan, adică privilegii de imunitate, prin care locuitorii erau scutiţi, total sau parţial, de dări către han, rămânând beneficiarilor cea mai mare parte a produselor supramuncii producătorilor direcţi.

Cu ajutorul constrângerii extraeconomice, aceşti feudali exploatau munca unui mare număr de oameni aflaţi în dependenţa lor, îi obligau să dea dări din produsele agricole, precum şi din vite, să dea cai de olac şi mertice, să facă podvezi, să participe la războaiele de pradă ale tătarilor. Ceea ce constituia o greutate în plus pentru populaţia supusă era faptul că, uneori, dările erau arendate, la început tătarilor şi apoi localnicilor. Şi într-un caz şi în altul, arendarea însemna o creştere a exploatării, datorită arendatorilor.

Tătarii aveau şi un mare număr de robi, proveniţi în primul rând din prizonierii de război; aceştia nu constituiau însă elementul principal în producţie, chiar dacă erau folosiţi la tot felul de munci, ocupând un loc de seamă în economia casnică a nobililor mongoli. Cu timpul, robii erau eliberaţi şi aşezaţi în sate, unde li se atribuia pământ, sau în oraşe, ca meşteşugari; foarte mulţi erau însă vânduţi.

Feudalii, negustorii şi clerul au găsit repede un limbaj comun cu tătarii. Masa populaţiei, pe care apăsa greutatea principală a tributului şi a celorlalte obligaţii faţă de tătari, se găsea sub o îndoită exploatare, a forţelor unite ale cotropitorilor şi ale vechilor ei stăpâni, ce se sprijineau pe oastea tătară. Istoricii sovietici B.D. Grecov şi A.I. Iacubovschi au dovedit în chip concludent raporturile de colaborare dintre tătari, cnejii şi feudalii ruşi, în timpul stăpânirii Hoardei de Aur.

Cât priveşte teritoriul patriei noastre, asemenea dovezi sunt mai puţine, dar, din cele existente, se poate, totuşi, cunoaşte această colaborare. După cum ne informează Rogerius, relaţiile între cotropitori şi localnici erau reglementate de aşa-numiţii canesi (cnezi), reprezentanţi ai obştilor şi intermediari între acestea şi năvălitori şi care aveau îndatorirea să facă dreptate locuitorilor, dar mai ales să adune cai, animale, arme, daruri şi îmbrăcăminte pentru tătari. Din cele adunate pe seama noilor stăpâni, cnezii îşi reţineau o parte pentru ei: oi, boi şi cai.

Îndeplinind rolul de intermediari între cotropitori şi populaţia locală, căpeteniile obştilor îşi îmbunătăţesc poziţia materială şi şi-o întăresc pe cea socială. În plus, ei erau scutiţi de obligaţiile grele la care erau supuşi ceilalţi locuitori. Guillaume de Rubrouck a întâlnit la curtea lui Sartaş, fiul lui Batu, soli ai popoarelor supuse, ruşi, bulgari şi români (Blaci) care duceau daruri hanului tătar. Este vorba, probabil, de cnezi şi voievozi români, vasali, ai tătarilor, ca şi cnejii ruşi şi ţarii bulgari, care - în schimbul recunoaşterii dominaţiei tătare, materializată în dări, tribut şi alte obligaţii - se bucurau de oarecare autonomie.

Hanii mongoli acordau ţinuturilor cucerite autonomie din punct de vedere politic, lăsându-le conducătorii lor proprii, dependenţi de han, obligaţi la plata unui tribut. Aceştia trebuiau să obţină de la han iarlâk şi să asigure liniştea şi ordinea în ţinutul de sub conducerea lor şi plata la timp a tributului şi a dărilor. Oraşul de reşedinţă a lui Batu devine loc de pelerinaj pentru căpeteniile supuse şi splendoarea curţii sale a dat imperiului numele de Hoarda de Aur. Legătura dintre diferitele părţi ale vastului imperiu se făcea prin mijlocirea ştafetelor, care circulau necontenit dintr-o parte în alta; în acest scop, tătarii au organizat un sistem de comunicaţii cât se poate de rapid şi perfecţionat faţă de mijloacele de atunci.

Cu toate aceste măsuri şi cu toată cârmuirea autoritară, despotică, a hanilor tătari, unitatea unui asemenea stat era greu de menţinut, cu atât mai mult cu cât nu putea fi vorba de o mongolizare a ţărilor cucerite. Tătarii constituiau doar o mică pătură privilegiată, reprezentată prin mai multe mii de ostaşi însoţiţi de familiile lor. Pentru a-şi asigura stăpânirea, mongolii au fost nevoiţi să ţină seama de modul de viaţă al supuşilor lor, iar unii dintre ei au fost asimilaţi chiar în mediul populaţiei băştinaşe.

După cum constată Friedrich Engels, „în imensa majoritate a cazurilor de cuceriri durabile, cuceritorul mai înapoiat trebuia să se adapteze „situaţiei economice” superioare, aşa cum reiese ea în urma cuceririi; el este asimilat de către cei cuceriţi şi de cele mai multe ori trebuie să adopte chiar şi limba lor”.

Check Also

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …

Sistemul concentraţionar în România

Sistemul concentraţionar al României comuniste a cuprins numeroase închisori şi lagăre de muncă precum cele …