Dominaţia politică a marii boierimi în vremea lui Petru Şchiopul

Perioada ce desparte războiul din 1574 de înscăunarea lui Aron vodă şi începutul unui nou război de eliberare este o perioadă grea în istoria Moldovei, în timpul domniilor lui Petru Şchiopul (1574-1579 şi 1582-1591) şi Iancu Sasul (1579-1582) se constată înăsprirea crescândă a dominaţiei otomane. Această situaţie a fost folosită de marea boierime moldoveana, care a pus bazele unui regim politic de trecere de la statul centralizat domnesc la statul centralizat boieresc.

În cadrul acestui regim, statul feudal începea a fi condus de un număr mic de un număr mic de mari familii boiereşti (Movilă, Strici, Ureche etc.), care se bucurau de o puternica influenţă internă - datorită marilor averi acumulate şi ocupării principalelor dregătorii - şi externă - prin înrudiri şi legături personale, averi în statele vecine etc. În această perioadă, nu erau încă create instituţiile statului boieresc, din care cauză dominaţia politică a boierimii se înfăţişează mai ales ca o uzurpare a atribuţiilor autorităţii centrale.

Caracteristică pentru această perioadă a fost figura lui Petru Şchiopul, domn întru totul supus voinţei boiereşti, „matcă fără ac” - cum spune Grigore Ureche. El va rămâne astfel domnul ideal şi pentru boierii veacului următor: „…boiarilor le era părinte, pre cărei la cinste mare-i ţinea şi din sfatul lor nu ieşiia”. Petru Şchiopul, prin tutelarea sa completă de către marea boierime, se înfăţişează ca o adevărată căpetenie - fără putere reală - a unei republici aristocratice. Încheind o astfel de înţelegere, domnul şi boierii căutau să prade pe cât se putea mai mult bogăţiile ţării. Aceasta înăsprea exploatarea maselor ţărăneşti, sărăcite de tripla povară impusă de turci, domn şi boieri.

Din această cauză, deceniul şi jumătate cuprins între 1574 şi 1591 este, în acelaşi timp, o perioadă de grea exploatare, dar şi de luptă dârză împotriva asupririi, luptă care a îmbrăcat forme variate. Creşterea valului popular de rezistenţă anti-turcească a făcut ca boierimea moldoveana să făurească un plan conform căruia, în cazul unei victorii a coaliţiei antiturceşti, Moldova să treacă sub stăpânirea polonă.

Din această cauză - încurajaţi de unirea forţată cu Roma a populaţiei din Ucraina de apus şi ca o pregătire „spirituală” a politicii lor - boierii moldoveni, în frunte cu domnitorul şi chiar cu Gheorghe Movilă, mitropolit „ortodox” şi totodată boier moldovean, urmăreau catolicizarea forţată a Moldovei, încercare spulberată însă de rezistenţa înverşunată a poporului. Aceasta a fost o cauză de mare importanţă în intensificarea mişcărilor populare din această perioadă, când Moldova avea de făcut faţă nu numai primejdiei turco-tătare dar şi politicii cotropitoare a panilor, care urmăreau cu străşnicie înfeudarea popoarelor din Europa de răsărit.

Istoriografia burgheză, încercând să mascheze acest lucru, a înfăţişat această perioadă ca fiind mai ales caracterizată prin expediţiile şi incursiunile căzăceşti, considerate ca acţiuni exterioare lipsite de bază internă. Aceasta este însă o imagine falsă. De fapt, conţinutul principal al acestei perioade este cel al unor mari mişcări populare româneşti, sprijinite pe o colaborare militară continuă a cetelor de luptă ale cazacilor.

Izvoarele vremii vorbesc frecvent de existenţa unui mare număr de români (şi mai ales moldoveni) în centrele căzăceşti din Ucraina. Astfel, la sfârşitul anului 1574, într-un raport de provenienţă polonă se arată că taberele căzăceşti se măresc mereu cu cei ce fug „nu numai din ţinuturile noastre, ci şi din cele ale Moscovei, Valahiei (= Moldovei) şi din ţările Luminăţiei voastre (adică cele austriece) şi chiar din întreaga lume”. Marele vizir Mehmed Sokolli afirmă acelaşi lucru, referindu-se la cazaci: „Sărăciţi, s-au unit moldoveni, valahi şi moscoviţi... şi au făcut multe pagube... musulmanilor noştri”.

La începutul anului 1577, Ştefan Bathory definea cu destulă claritate, în felul său, căzăcimea: „oameni proveniţi din diferite popoare: ruşi, români şi chiar supuşi de ai noştri”. În 1591, în timpul negocierilor pentru reînnoirea tratatului de pace dintre Polonia şi Imperiul Otoman, se arăta că, alături de cazaci, se găseau mulţi locuitori din ţările subjugate de turci, iar Poarta, între altele, cerea readucerea cu forţa a celor fugiţi la cazaci, din Moldova şi Ţara Românească.