Dominaţia ideologică şi represiunea politică după cel de-a doilea război mondial

URSS - ţara comunistă model de la Stalin la Hrusciov

 

În 1945, URSS era o ţară în ruine, cu circa 20 de milioane de morţi, cu economia dezorganizată şi cu oraşele distruse. Războiul conferise însă regimului sovietic condus de Iosif Stalin un prestigiu imens. Ţara sa cucerise încă 900.000 kmp şi, în plus, nu mai era izolată. Europa de Est a devenit, datorită Armatei Roşii, o zonă de influenţă sovietică. La începutul anilor ’50, graţie redresării economice, URSS a devenit a doua mare putere economică mondială după Statele Unite. Nivelul de viaţă al cetăţenilor sovietici a rămas însă net inferior celui american.

Stalin guverna singur, iar cultul personalităţii a atins paroxismul. În mod repetat partidul era epurat, iar „arhipelagul Gulag”, reţeaua lagărelor de muncă, aşa cum a denumit-o Soljeniţîn în celebra lui carte, a fost extins. După moartea lui Stalin, puterea a fost preluată de un grup de persoane care au exercitat aşa-numita conducere colegială până în 1956, când Nichita Hruşciov, vechi partizan al lui Stalin, a rămas singurul conducător.

La Congresul al XX-lea al PCUS din februarie 1956, el a condamnat cultul personalităţii şi dictatura stalinistă şi a lansat un ambiţios program economic având ca obiectiv atingerea nivelului de viaţă al americanilor în următorii 20 de ani. URSS a câştigat întâietate în era cosmică, lansând în 1958 primul satelit artificial al Pământului, Sputnik, iar în 1961 prima navă având un om la bord, pe Iuri Gagarin, primul om în Cosmos.

În 1964, Hruşciov a fost înlocuit de o nouă conducere colectivă, care a funcţionat până în 1970, când s-a impus Leonid Brejnev. Liberalizarea societăţii a fost stopată, iar URSS a intrat într-o stare de „hibernare prelungită”, numită neostalinism.

Erezii ideologice: titoismul şi maoismul

URSS a respins, o dată cu fondarea Cominformului (Biroul Comunist de Informaţii) în 1947, ideea unor căi naţionale distincte spre comunism care să lase partidele comuniste locale să aleagă ritmul şi formele transformărilor politice şi socio-economice. Stalin dorea ca aşa-numitele „democraţii populare” să depindă politic şi economic de URSS şi să imite modelul sovietic.

Tito a fost primul conducător comunist care a refuzat să urmeze modelul sovietic. Neînţelegerile dintre Tito şi Stalin au fost atât de natură economică, cât şi politică. În timp ce Tito dorea industrializarea Iugoslaviei şi sprijinirea rebelilor comunişti din Grecia, Stalin dorea o Iugoslavie agricolă şi pretindea ca Tito să nu-i mai sprijine pe comuniştii greci. Ca urmare, Iugoslavia a fost exclusă din Cominform. Tito, având ajutorul unor ideologi precum Kardelj şi Djilas, a adaptat marxismul, creând şi aplicând conceptul de autoconducere muncitorească, efectuând reforme economice liberale şi realizând o descentralizare a puterii de partid şi de stat.

Maoismul a fost o altă erezie comunistă. Până în 1956, Mao Zedong a urmat modelul planificării sovietice, lansând un plan cincinal care punea accentul pe dezvoltarea industriei grele. Constituţia chineză din 1954 era copiată după cea sovietică. Din 1956, an care a marcat începutul destalinizării, Mao a iniţiat propria politică, în care ideologia a avut rolul de a mobiliza masele populare în perioada „marelui salt înainte” (1958-1962) şi a „revoluţiei culturale” (1965-1976). Au fost create comunele proletare, organisme economice, administrative, politice dar şi educative, bazate pe o anumită unitate teritorială. În cadrul economiei chineze, agricultura a avut prioritate.

Represiunea politică în statele comuniste

În URSS, represiunea politică a continuat şi după 1945. Lagărele au rămas în funcţiune, iar epurările au mai făcut un milion de victime până la moartea lui Stalin. În China, în timpul revoluţiei culturale maoiste, militanţii cei mai activi, membrii „gărzilor roşii”, au fost însărcinaţi să demaşte pe contrarevoluţionari şi să difuzeze „cărticica roşie” care cuprindea învăţăturile „Marelui cârmaci” Mao. Excesele revoluţiei culturale au făcut milioane de victime.

Tot în Asia, dar în partea de sud-est, represiunea comunistă a înregistrat exemple cutremurătoare, în 1975, trupele comuniste din Vietnamul de Nord au ocupat Saigonul, capitala Vietnamului de Sud, şi au reunificat ţara, unde s-a instaurat un regim comunist. Pentru a scăpa de represiune, mii de oameni s-au îmbarcat pe plute căutând să se refugieze în ţările vecine. Mulţi dintre aceşti „boat people” au murit în timpul călătoriei pe mare. Tot în 1975, „khmerii roşii” (comuniştii maoişti) conduşi de Pol Pot au preluat puterea în Cambodgia şi au instaurat o dictatură foarte violentă, între anii 1976 şi 1979 s-a petrecut un adevărat genocid. În sinistrele „câmpii ale morţii” au pierit aproape 2 milioane de oameni.

România în perioada stalinizării

În perioada stalinizării ţării, Partidul Comunist Român a acaparat întreaga putere politică, declanşând represiunea împotriva opoziţiei democratice. Comuniştii s-au folosit de acuzaţii imaginare pentru a înlătura din viaţa politică pe membrii elitei politice şi culturale interbelice, calificându-i drept „trădători”, „sabotori” sau „agenţi ai imperialismului”. În anii 1947 şi 1948 au fost înscenate procese politice liderilor partidelor istorice, PNL şi PNŢ, care au fost condamnaţi la ani grei de închisoare sau au fost trimişi în lagăre de muncă.

După 1948, an în care a fost înfiinţată şi Securitatea, încadrată imediat cu agenţi sovietici, represiunea a devenit şi mai violentă. Ea a lovit şi ţărănimea care se opunea colectivizării (80.000 ţărani au fost arestaţi şi închişi - după cifrele recunoscute de PCR), Biserica greco-catolică, obligată să se unească cu cea ortodoxă (patru din cei cinci episcopi greco-catolici au murit în închisoare, împreună cu alţi 600 de ierarhi), ba chiar şi pe unii membri ai PCR, care au sfârşit în lagărele de muncă pe şantierul Canalului Dunăre - Marea Neagră. După moartea lui Stalin, represiunea a scăzut în intensitate, dar după revoluţia anticomunistă din Ungaria a fost reluată cu mare violenţă.

Check Also

Securitatea şi represiunea politică din România

Lichidarea prin teroare poliţienească a vechilor elite politice şi culturale, precum şi a oricărei opoziţii, …

Începuturile vieţii politice moderne în ţările române în secolul XIX

Încă din 1802, programele politice ale partidei naţionale ceruseră alegerea unui domn străin, iar cererea …

În căutarea unor noi soluţii politice în secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea

Elita românească În societatea românească din secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al …

Cucerirea puterii politice de către Tudor Vladimirescu. Relaţiile sale cu boierii divaniţi în a doua etapă a mişcării revoluţionare din 1821

Cel care s-a opus venirii lui Tudor Vladimirescu cu Adunarea norodului în capitală a fost …

Diversitatea etnică şi confesională, soluţii politice în perioada interbelică

O nouă structură etnică şi confesională După 1918, România a cuprins patru regiuni care fuseseră …