Doină

Doina este o formă a cântecului popular liric, constituită ca specie aparte numai din punct de vedere muzical. Termenul a fost impus de Vasile Alecsandri prin culegerea sa şi, după el, de Jan Urban Jarnik şi Andrei Bârseanu, pentru Transilvania. În mediul folcloric termenul nu a fost folosit decât pe o arie restrânsă în Moldova, doina fiind denumită şi cu alţi termeni: „de dragoste”, „de codru”, „de frunză”, „horă lungă”, „de urât”, „de jale” etc.

Etimologia cuvântului a stârnit multe controverse. Dimitrie Cantemir crede că este numele unui zeu războinic dac; I. Malinescu îl pune în legătură cu Danubius şi cu Diana, Ion Heliade-Rădulescu îl derivă din Diana plus oda, A.T. Laurian şi T.C. Massim, ca şi Aron Densuşianu, de la verbul aoleo („a durea”), iar Alexandru Cihac de la sârbescul dvoiniţa („fluier dublu”). Un alt grup de etimologii apropie termenul de verbele a legăna şi a alăpta (I.A. Candrea, Alexandru Philippide, Augustin Scriban, Dumitru Caracostea).

B.P. Hasdeu, identificând unele corespondenţe în limbile celto-irlandeze, în persană, sanscrită, zendică şi lituaniană, consideră că şi la noi forma veche era daina şi că doina a existat încă de pe vremea dacilor. El invocă chiar doina ca un argument pentru a susţine continuitatea poporului român pe teritoriul nord-dunărean. De altfel, cuvântul daina, pe care Heimann Hariton Tiktin îl socoteşte o exclamaţie elegiacă, apare şi azi în refrenele unor doine ori ale unor cântece rituale de nuntă şi cântece de leagăn.

Doina a denumit multă vreme, impropriu, întreaga lirică populară, dar cercetări mai noi limitează conţinutul său la creaţiile cu ton grav, câteodată de revoltă socială. Există în aceste confesiuni câteva permanenţe, ca dorul, jalea, urâtul, cu valori simbolice, constituind un univers poetic specific românesc. În doină se exprimă o infinitate de sentimente şi nuanţe, o spiritualitate elevată, sobră, reflecţii asupra existenţei sociale, dar şi frământări sufleteşti intime.

Doina are o funcţie catarctică mărturisită: „Că doinele-s stâmpărări / La omul cu supărări”. Singura corespondenţă ce se poate stabili între doină şi creaţia lirică a altor popoare este cu cântecele spaniole soledades, deşi elemente ale stilului muzical al doinei se întâlnesc şi la popoarele balcanice, la ucraineni şi orientali, iar unele cântece lituaniene şi letone poartă numele daina. Doina are o melodie mult ornamentată, deschisă fanteziei improvizatoare.

Ritmul este liber (tempo rubato), spre deosebire de ritmul de obicei regulat al cântecului (tempo giusto), alternând recitative (parlando) cu elemente cantabile; se cântă numai solo şi cere calităţi muzicale deosebite cântăreţului, prin dificultăţile de interpretare impuse. Se pot constata diferite stiluri regionale, unele reprezentând stadii diferite de evoluţie sau ilustrând influenţe diferite. Se pare că doina a avut cândva o răspândire mult mai largă. Astăzi se mai păstrează doar în nordul Olteniei, în Muntenia, nordul Moldovei şi al Transilvaniei şi parţial în Banat, fiind tot mai des influenţată sau înlocuită de melodiile de cântec propriu-zis.

Pe melodii de doină se cântă uneori şi balade, bocete, cântece rituale, cântece de leagăn sau chiar colinde. Părerile în legătură cu originea şi evoluţia doinei sunt diverse şi contradictorii, pentru că au avut în vedere fie numai forma de manifestare artistică, fie numai melodia, fie numai conţinutul, consemnat de puţină vreme. Unii cercetători (Ovid Densuşianu, Nicolae Iorga, Tache Papahagi, Ion Diaconu, Ovidiu Papadima) optează pentru originea păstorească autohtonă a doinei, fără a încerca datarea apariţiei sale.

Având în vedere prezenţa sa în spaţii îndepărtate, fără posibilităţi de interinfluenţă, muzicologii propun o poligeneză independentă. Gheorghe Vrabie, referindu-se numai la materialul poetic al doinei, fixează apariţia sa în Evul Mediu. Originea dacică a fost susţinută, în afară de B.P. Hasdeu, Vasile Alecsandri, Barbu Ştefănescu Delavrancea, şi de Lucian Blaga, care invocă necesitatea primă de cunoaştere poetică.

O teorie originală creează Dumitru Caracostea, care este convins că doina a fost izvodită de femeile înstrăinate prin căsătorie, în timp ce-şi legănau copiii, dar mai ales de cele ce slujeau la stăpâni. În felul acesta, dorul de cei de acasă şi jalea unui trai greu se îmbină cu duioşia maternă în discrete elegii. Certă pare a fi doar periodizarea care consideră că primul strat folcloric ar fi fost constituit de genurile rituale şi că doina, alcătuind un al doilea strat, ar fi apărut ulterior.

Compoziţia liberă a textului literar, corespunzând melodiei libere, permite îmbinarea motivelor, în cele mai neaşteptate formule, şi improvizaţia. Lirismul ia forma unor reflecţii cu caracter generalizator sau a unor dialoguri imaginare cu elemente din natură, considerate confidenţi ideali. Sintaxa este specifică întregului gen liric, abundând în construcţii de tipul: propoziţie subiectivă urmată de una explicativă; propoziţii interogative, exclamative, condiţionale. Foarte frecvente sunt şi personificările, rezultate din colocviul cu mediul, şi hiperbolele. Printre scriitorii care au preţuit doina, socotind-o motiv de mândrie naţională, sunt Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, George Coşbuc, St. O. Iosif şi Octavian Goga.

Check Also

Cântec

Cântecul este o specie a liricii folclorice, însoţită de melodie. Într-o accepţiune mai largă, aceea …

Bocet

Bocetul este o specie folclorică constând dintr-un cântec de jale care însoţeşte ritualul înmormântării. Este …

Basm

Basmul este o specie a epicii populare în proză, cunoscută în mediile folclorice sub numele …

Baladă

Balada este o specie a epicii folclorice, în versuri. Termenul a fost introdus de Vasile …