Doina, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar)

Apartenenţa operei la genul liric, specia literară doină

Primele producţii literare ale poporului român au fost create de autori anonimi şi transmise din generaţie în generaţie, de-a lungul veacurilor, pe cale orală. Conţinutul acestor prime creaţii literare româneşti a reflectat tradiţia şi mentalitatea poporului, sentimentele şi gândurile acestuia, exprimate într-un limbaj artistic specific, care a particularizat neamul românesc între celelalte popoare. Toate aceste creaţii alcătuiesc literatura populară românească, una dintre componentele definitorii ale folclorului. De aceea, totalitatea poeziilor, baladelor, legendelor, basmelor sau poveştilor populare constituie folclorul literar românesc.

Una dintre poeziile prin care românul exprimă cea mai variată şi complexă gamă de sentimente este doina populară. Doina este o specie a liricii populare, caracteristică numai folclorului literar românesc, în care omul, în directă relaţia cu natura, exprimă sentimentele de dor şi jale, stări sufleteşti specifice numai românului şi puternic înrădăcinate în structura lui spirituală.

Cuvintele „dor” şi „jale” nu au corespondent în altă limbă, sunt intraductibile şi definesc specificul sufletului românesc. În funcţie de cauzele care determină exprimarea stărilor sufleteşti de dor şi jale, doinele pot fi: doine de dragoste, doine de cătănie, doine de sărăcie, doine păstoreşti, doine de haiducie, doine de înstrăinare, doine despre soartă şi noroc Stilistic, doina se individualizează, între celelalte creaţii lirice, printr-o deosebită bogăţie metaforică, printr-o armonie perfectă a eului liric cu natura înconjurătoare, care amplifică stările sufleteşti exprimate.

Titlul

Titlul Doina este sugestiv pentru această specie cu totul aparte în lirica populară românească, fiind format din substantivul articulat „doina”, care defineşte şi individualizează această creaţie. Altfel spus, titlul simbolizează ideea că această poezie este reprezentativă pentru doina populară.

Structura, semnificaţiile şi limbajul artistic

Poezia Doina, de Mihai Eminescu, nu este structurată pe strofe, fiind o unitate de exprimare a sentimentelor de jale şi dor, şi sugerează, totodată, armonia, comuniunea omului cu natura.

Mihai Eminescu

Începutul poeziei este o adresare directă, prin care poetul anonim, personificând doina, îşi exprimă direct atracţia pentru această creaţie folclorică: „Doină, doină, cântic dulce, / [...] Doină, doină, viers cu foc”. Dragostea şi preţuirea poetului anonim pentru frumuseţea neasemuită a cântecului popular sunt exprimate prin repetiţia vocativului „doină, doină”, precum şi prin epitetele „cântic dulce” şi „viers cu foc”, sugerând totodată vraja şi farmecul prin care doina emoţionează profund sufletul românului.

Atitudinea de apropiere sufletească, pe care poetul popular o exprimă cu patimă, este ilustrată şi prin opoziţiile „cântic dulce” şi „viers cu foc”, unde epitetele sugerează muzicalitatea acestei creaţii, precum şi capacitatea doinei de a alina dorul ori suferinţa profundă a românului. De când se ştie pe aceste meleaguri, românul a iubit creaţia populară, deoarece prin intermediul ei şi-a exprimat cele mai intime şi profunde sentimente, şi-a contopit sufletul cu aceste comori spirituale: „Când te-aud, nu m-aş mai duce! / [...] Când răsuni, eu stau în loc!”, ilustrate prin verbe sau expresii sugestive.

Ideea că doina a însoţit dintotdeauna românul de-a lungul existenţei sale, în orice împrejurare, este exprimată în continuarea poeziei prin succesiunea anotimpurilor, ilustrate cu principalele elemente de natură specifice. Bucuria omului pentru venirea primăverii, anotimpul care trezeşte la viaţă natura, este sugestivă pentru dorinţa acestuia de libertate, de revigorare a sufletului: „Bate vânt de primăvară, / Eu cânt doina pe afară”. Comuniunea perfectă a omului eu natura este sugerată de verbul „a îngâna”, care umanizează natura, prin personificarea celor mai încântătoare simboluri primăvăratice, „florile” şi „privighetorile”: „De mă-ngân cu florile / Şi privighetorile”.

Următorul anotimp este „iarna viscoloasă”, care sileşte românul să se izoleze, iar singurătatea îi este alinată de cântecul doinei, unica mângâiere a unui suflet încărcat de tristeţe: „Vine iarna viscoloasă / Eu cânt doina-nchis în casă, / De-mi mai mângâi zilele, / Zilele şi nopţile”. Cel mai apropiat prieten al românului a fost în permanenţă doina, idee exprimată prin repetiţia substantivului „zilele”.

Când natura freamătă de viaţă, în anotimpul vara, omul se integrează ritmurilor ei, se refugiază în codrul ocrotitor, care a fost mereu cel mai apropiat tovarăş al românului: „Frunza-n codru cât învie, / Doină cânt de voinicie”. Toamna este un anotimp trist şi aduce în suflet o stare de deprimare, de durere, idee sugerată prin căderea frunzelor: „Cade frunza gios, în vale, / Eu cânt doina cea de jale”.

Ultimele patru versuri sintetizează - ca o concluzie - principalele trăsături ale doinei populare, oferind totodată simetrie poeziei. Din timpuri străvechi, doina este adânc înrădăcinată în sufletul românului, relaţia strânsă şi permanentă a inimii de român cu acest cântec popular fiind exprimată mai ales prin succesiunea de verbe la persoana I singular, „zic”, „suspin”, „mă ţin”, „cânt”, „şoptesc”, „vieţuiesc”. Repetiţia substantivului „doina” accentuează ideea că singura mângâiere şi alinare a românului a fost dintotdeauna acest cântec popular: „Doina zic, doina suspin, / Tot cu doina mă mai ţin. / Doina cânt, doina şoptesc, / Tot cu doina vieţuiesc”.

Întreg neamul românesc de-a lungul existenţei milenare a vieţuit găsindu-şi refugiul sufletesc (spiritual) în creaţiile literare ale poporului şi în mijlocul naturii ocrotitoare, care a vibrat la toate simţămintele lui. Această idee este sugerată de folosirea pronumelui de persoana I „eu”, care poate reprezenta pe oricare român ce a trăit vreodată pe aceste meleaguri: „Eu cânt doina pe afară, / [...] Eu cânt doina-nchis în casă / [...] Eu cânt doina cea de jale”.

Limbajul popular

Limbajul popular este evidenţiat în poezie atât prin muzicalitatea versurilor, cât şi prin prezenţa cuvintelor şi expresiilor populare: „cântic dulce”, „nu m-aş mai duce”, „viers cu foc”, „mai mângâi zilele”, „gios”, „mă mai ţin”, „vieţuiesc”.

Prozodia

Doina este o creaţie lirică populară şi respectă întocmai versificaţia acestor producţii literare: măsura versurilor de 7-8 silabe, rima împerecheată, şi ritmul trohaic.

Doina este cea mai cuprinzătoare manifestare lirică a sentimentelor umane, prin acest cântec popular românul şi-a exprimat cele mai profunde stări sufleteşti, fund o creaţie specifică şi exclusivă a poporului român. La UNESCO, naţiunea română figurează cu trei concepte spirituale, care-l definesc şi-l individualizează între celelalte popoare: doină, dor şi colind.

Deoarece în această poezie autorul anonim îşi exprimă direct sentimentele de dor şi jale, prin intermediul figurilor de stil şi într-un limbaj popular specific, poezia Doina este reprezentativă pentru specia de doină populară.

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …