Dobrogea în timpul stăpânirii bizantine

În veacurile XI-XIII, teritoriul României dintre Dunăre şi Marea Neagră s-a aflat sub stăpânire bizantină. Această stăpânire nu a fost continuă şi nu s-a exercitat decât vremelnic asupra întregului teritoriu dobrogean. Societatea omenească de pe acest teritoriu nu a avut o existenţă istorică izolată; legături strânse cu regiunile nord-dunărene şi cu cele bizantine de la sudul Dunării au determinat participarea societăţii dobrogene la marile evenimente ale acestor veacuri.

În perioada stăpânirii bizantine, Dobrogea cunoaşte o anumită dezvoltare economică. Datorită producţiei proprii, dar şi poziţiei sale geografice, Dobrogea a cunoscut un intens trafic comercial. Necesitatea de a achiziţiona produsele locale şi cele ale ţinuturilor dunărene şi uşurinţa navigaţiei de-a lungul hotarului pontic, prin gurile Dunării, pe cursul marelui fluviu, au atras aci un mare număr de negustori. Interesul negustorimii europene şi orientale pentru ţinuturile dobrogene se vede din stăruinţa cu care sunt consemnate localităţile şi mai ales porturile dobrogene pe hărţile unor călători arabi, ca Edrisi şi Abulfeda, sau în portulanele negustorilor italieni.

Despre Vicina, de pildă, Edrisi scrie în a doua jumătate a veacului al XII-lea că „are mulţi locuitori şi un ţinut fertil. Oraşul are venituri însemnate din comerţul său”. Intensitatea circulaţiei mărfurilor este dovedită şi de tezaurele monetare din veacurile XI-XIII descoperite în Dobrogea, Nivelul traficului comercial e pus în lumină de numărul mare de monede de aur în raport cu cele de bronz şi argint.

Cantitatea obiectelor de lux atestă existenţa unei clase feudale, ale cărei necesităţi în această direcţie erau satisfăcute de comerţul local şi de tranzit, desfăşurat în aceste părţi. Creşterea e continuă până la mijlocul veacului al XII-lea, când începe o descreştere lentă. De pe la mijlocul veacului al XI-lea, peste teritoriul Dobrogei au trecut ultimele valuri ale populaţiilor migratoare, ce se îndreptau spre Imperiul bizantin. Din această cauză, aşezările rurale încep să se împuţineze.

Prosperitatea economică a Dobrogei şi poziţia sa geografică de mare însemnătate strategică-militară au determinat interesul Imperiului bizantin pentru această regiune. După cucerirea Bulgariei răsăritene de către Ioan Tzimiskes (969-976) şi a celei apusene de către Vasile al II-lea (976-1025), pentru a se da o organizare politică şi militară mai stabilă regiunilor de curând cucerite, a fost înfiinţată, odată cu tema Bulgariei, tema bizantină numită Paradunavon, Paradunavis sau Paristrion (de la - pe lângă Dunăre).

Începuturile acesteia pot fi socotite ca datând de la sfârşitul veacului al X-lea, odată cu întinderea stăpânirii bizantine până la Dunăre. Teritoriul acestei teme cuprindea Dobrogea şi o parte a Bulgariei estice, dintre Balcani şi Dunăre. Strategul temei Paristrion - care în izvoare apare cu titlul de „arhon”, „katepan” sau „duce” - avea misiunea de a apăra ţinuturile sudice, precum şi litoralul pontic, de la gurile Dunării până la sud de oraşul Varna de azi, şi de a împiedica trecerea Dunării de către triburile invadatoare. Ca orice temă de graniţă, tema Paristrion avea un pronunţat caracter militar. Izvoarele vorbesc adesea de numărul mare de fortăreţe şi aşezări întărite de pe cursul inferior al Dunării; strategul temei apare chiar cu titlul de „comandant al fortăreţelor”. Aci staţionau forţe militare importante, întreţinute de populaţia locală.

În prima jumătate a veacului al XI-lea, cu ajutorul forţelor militare locale, armatele bizantine au putut face faţă situaţiei. În înfrângerea noului atac rus din 1043, efortul militar al regiunilor din tema Paristrion a fost deosebit de important. Acelaşi lucru se poate spune şi despre respingerea pustiitoarelor invazii pecenege din 1034, 1035 şi 1036. Invazia pecenegă din 1048 nu a mai putut fi însă respinsă cu promptitudine; ea a declanşat războiul dintre anii 1048-1054, ultimul în care bizantinii, până la Alexie Comnenul, au mai putut obţine o victorie clară.

După această dată - în absenţa forţelor imperiale - importanţa forţelor militare locale a crescut mereu. Datorită numărului mare de fortăreţe şi de oraşe comerciale existente, strategul temei Paristrion nu apare denumit în izvoare ca atare, ci „arhon”, „katepan”, sau „dux” al oraşelor de lângă Dunăre. Tot de aceea forţele social-politice care tindeau spre autonomie au devenit atât de puternice în veacul al XI-lea. Criza dominaţiei bizantine la Dunărea de Jos a fost determinată într-o anumită măsură de aceste tendinţe.

Fenomenul istoric la care ne referim se explică în primul rând prin transformările interioare care se petrec în acest timp în statul bizantin. Începând din vremea domniei lui Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1055) - îndeosebi după insurecţia militară condusă de Leon Tornikios (1047) - guvernarea Bizanţului a fost preluată de facţiunea „senatorială” a aristocraţiei, ostilă celei militare din provincie.

Politica acestei facţiuni a distrus în cea mai mare măsură sistemul tradiţional de apărare, bazat pe obligaţiile militare ale stratioţilor şi ale obştilor ţărăneşti; prin aservirea obştilor ţărăneşti şi nimicirea proprietăţii stratiotice, s-au deschis, în fapt, graniţele imperiului, punându-se în gravă primejdie securitatea populaţiilor din regiunile de frontieră mai ameninţate, încercarea de a înrola pe „barbari” în armata bizantină s-a dovedit de la început infructuoasă. În acest fel, soluţia de căpetenie a rămas mobilizarea mijloacelor locale. Din această cauză, tendinţele de autonomie ale regiunilor paristriene s-au accentuat şi mai mult, iar când Constantinopolul, la începutul celui de-al 8-lea deceniu, nu a mai putut acorda nici un ajutor, s-au desprins pur şi simplu de imperiu.

Războiul dintre bizantini şi pecenegi din anii 1048-1054 a pus în lumină gravitatea situaţiei de la frontiera dunăreană. Intervenind în lupta pentru putere dintre căpeteniile pecenege Kegenes şi Tyrach, colonizând triburile conduse de primul în Dobrogea şi încorporându-le în armată, Bizanţul a transformat aceste teritorii în teatrul unor pustiitoare lupte, care au slăbit şi mai mult imperiul.

Misiunea încredinţată de imperiu lui Kegenes - cu care se inaugura o nouă politică bizantină, „de a păzi cu străşnicie malurile Dunării” - s-a dovedit a fi numai în parte eficace, deoarece respingerea invaziilor dinspre nord a asigurat o linişte de scurtă durată. În timpul domniei împăratului Isac Comnenul (1054-1059), pecenegii au reluat ofensiva, fiind însă învinşi de uzi, care au năvălit, în 1067, şi au jefuit Paristrionul. În aceste condiţii, nesiguranţa teritoriilor de la frontiera dunăreană tindea să devină permanentă.

Pe de altă parte, instituirea de către împăratul Mihail al VII-lea (1071-1078) a monopolului de stat asupra grâului, pe care autorităţile imperiale îl vindeau apoi cu preţ de speculă, precum şi încetarea plăţii subsidiilor financiare, au creat o stare de nemulţumire atât de mare în regiunile paristriene, încât locuitorii oraşelor dunărene au hotărât să se desprindă de imperiu; „... s-au gândit la răscoală şi au trimis solii pecenegilor...”.

Dregătorul imperial însărcinat cu înăbuşirea răscoalei a trecut de partea răsculaţilor şi a recunoscut starea de fapt. Formaţiunile politice autonome s-au organizat în jurul principalelor oraşe; izvoarele au păstrat chiar numele căpeteniilor locale din fruntea lor: Tatos, numit şi Chalis, Sestlav şi Satza, unul stăpânind Dârstorul, ceilalţi Vicina şi alte oraşe. Timp de două decenii, ei au reprezentat, la Dunărea de Jos, singura autoritate de stat constituită. La mijlocul deceniului 9, ca să poată trece Dunărea pentru a prăda provinciile bizantine, cumanii au trebuit să capete învoirea celor trei căpetenii.

Bizanţul nu a izbutit să învingă decât cu multă greutate rezistenţa paristriană, în urma războiului din 1088-1091 - purtat de bizantini aliaţi cu cumanii, împotriva coaliţiei pecenego-paristriene - care a avut drept urmare restabilirea dominaţiei bizantine în părţile Dunării de Jos. Desfăşurarea războiului a arătat, însă, că în aceste regiuni se dezvoltase o situaţie nouă de care Bizanţul trebuia să ţină seama în viitor.

Oraşele paristriene dispuneau de forţe militare puternice şi erau în stare să desfăşoare cu iscusinţă operaţiile militare. Atât evenimentele dintre 1088 şi 1091, cât şi cele ulterioare, au arătat că există o legătură strânsă între cele două maluri ale Dunării. Din această cauză, Bizanţul nu şi-a putut restabili dominaţia decât prin alianţa cu triburile nomade, care, în timpul războiului, au pustiit teritoriul dobrogean.

Marea ofensivă bizantină din 1088, condusă de Alexie Comnenul (1081-1118) - concepută ca o vastă operaţie militară bazată pe cooperarea armatei de uscat şi a flotelor maritimă şi fluvială - a avut la început numai eşecuri. Bizantinii nu au izbutit, după un lung asediu, să cucerească Dârstorul şi în retragere au suferit din partea pecenegilor şi a căpeteniilor dobrogene o înfrângere zdrobitoare. Abia după ce forţele dobrogene au pătruns în Balcani, depărtându-se de bazele lor, bizantinii, sprijiniţi de cumani, au izbutit să obţină victoria.

În aceste împrejurări, formaţiunile politice din Dobrogea au fost silite să accepte din nou - în anumite condiţii - dominaţia bizantină. Timp de un veac şi mai bine - de la sfârşitul veacului al XI-lea până la începutul veacului al XIII-lea - dominaţia bizantină în Dobrogea a fost relativ stabilă. Ea se menţine, în veacul al XII-lea, sub forma sistemului inaugurat de Comneni şi care, la Dunărea de Jos, se exprimă prin existenţa autonomiilor orăşeneşti, a imunităţilor cu caracter feudal acordate unor căpetenii, a lărgirii autorităţii bisericeşti locale.

Dezvoltarea unor oraşe, ca Vicina - care avea o organizare autonomă - acordarea de privilegii unor episcopii, ca cea de Dârstor şi apoi de Vicina, rolul unor căpetenii locale asupra cărora autoritatea de stat exercita numai un control relativ, toate acestea învederează procesul fărâmiţării feudale, care a dus la acordarea din partea puterii imperiale a unor concesii din ce în ce mai largi forţelor social-politice locale.

Cu ajutorul acestora s-au putut rezolva unele situaţii militare grele. Împreună cu aceste forţe locale, a putut Ioan Comnenul (1118-1143) să distrugă puterea pecenegilor. În politica sa, în ce priveşte frontiera de nord, Manuel Comnenul (1143-1180) a fost preocupat, mai ales, de problema raporturilor cu Ungaria. Cu aceleaşi mijloace ca şi înaintaşul său, el izgoneşte, în 1148, pe cumanii care pătrunseseră în regiunile dunărene şi dobrogene din Paristrion.

Capacitatea acestor regiuni de a furniza imperiului forţe militare importante reiese clar din ordinul dat de Manuel Comnenul lui Leon Vatatzes de a întreprinde un atac împotriva Ungariei dinspre Dunăre, prin mobilizarea unei mari mulţimi de români din ţinuturile de lângă Pontul Euxin, adică din Dobrogea, ceea ce indică într-o anumită măsură şi componenţa etnică a Dobrogei în veacul al XII-lea. Cu toate acestea, dominaţia bizantină nu a izbutit să asigure deplina linişte în ţinuturile dobrogene. În timpul în care dominaţia Haliciului se întindea până la gurile Dunării, au avut loc adesea lupte în aceste regiuni, ca, de pildă, între 1159 şi 1174, cu participarea forţelor dobrogene, sprijinite de statul bizantin.

Este probabil că la lupta pentru eliberarea Bulgariei şi la întemeierea celui de-al doilea tarat să fi participat şi locuitori din Dobrogea. Răscoala bulgarilor şi vlahilor din 1185-1186 şi eliberarea Bulgariei nu au înlăturat, însă, de la început, stăpânirea bizantină din Dobrogea. Un deceniu şi jumătate flota bizantină - care continua să controleze hotarul pontic - a asigurat încă dominaţia bizantină între Dunăre şi mare. Abia după 1201, când a fost cucerit oraşul Varna, odată cu progresele celui de-al doilea tarat bulgar, s-a putut instaura stăpânirea acestuia în Dobrogea, înlăturată apoi de invazia tătarilor.

Check Also

Monumentele arhitectonice din oraşele greco-romane din Dobrogea

Ruinele monumentale descoperite în oraşele pontice dovedesc, pe de altă parte, că şi în aceste …

Dobrogea în timpul stăpânirii romane

Prin poziţia sa geografică şi strategică, Dobrogea romană constituie un adevărat bastion, a cărui importanţă …

Distribuţia proprietăţii în Dobrogea romană

Aşa cum s-a amintit mai sus, în satele din Dobrogea romană au apărut un mare …

Noi oraşe romane în Dobrogea

Urmele arheologice şi epigrafice descoperite în cele mai multe dintre aceste localităţi dovedesc ca, pe …

Dobrogea în perioada prăbuşirii stăpânirii romano-bizantine (602-679)

Evenimentele din anul 602 însemnau pierderea provinciilor nordice ale imperiului, care au fost luate în …