Dobrogea în perioada 379-527

După moartea lui Valens în bătălia de la Adrianopol (378), urmaşul său Teodosiu I (379-395) reuşi să încheie cu goţii un tratat în virtutea căruia ei deveneau federaţi şi erau colonizaţi pe linia Dunării. Situaţia de aliaţi chiar pe teritoriul imperiului, având o conducere proprie şi scutiri de impozite, în schimbul prestării serviciului militar, însemna că, de fapt, imperiul le ceda părţi din teritoriul său. „Barbarizarea” armatei, începută mai demult, se transformă în sistem şi constituie una din caracteristicele epocii ce începe cu Teodosiu.

Aceasta nu aducea însă nici o uşurare populaţiei locale. Dimpotrivă, siguranţa locuitorilor şi altfel împuţinaţi ca număr, devenea din ce în ce mai precară. Cu graniţa „apărată” de soldaţi recrutaţi dintre „barbari” împotriva altor „barbari”, provincia era la discreţia federaţilor din interior, ca şi a populaţiilor de dincolo de Dunăre. Localităţile mai însemnate erau prădate chiar de cei care trebuiau să le apere. Aşa se întâmplă, de exemplu, cu Halmyris, pustiită de goţii din deltă. În general, cu excepţia oraşelor de pe litoral şi a câtorva localităţi din sudul Dobrogei, se poate spune că provincia era pe mâna „barbarilor”.

Este de observat că iniţiativa locală a fost nevoită să se substituie în aceste împrejurări deosebit de grele, autorităţii centrale. sunt semnificative în acest sens evenimentele de la Torni, din 386. Ameninţaţi de goţii aflaţi în calitate de federaţi, în apropierea oraşului lor, locuitorii din Tomi pun mâna pe arme şi îi atacă sub conducerea comandantului local, pe nume Gerontius, câştigând o victorie. După spusele lui Zosimos, acţiunea tomitanilor a atras dezaprobarea împăratului.

În aceste condiţiuni, cetăţile de pe limes, slab apărate, se ruinează sau cad în mâinile „barbarilor”. Astfel, după plecarea vizigoţilor spre Italia (408), trupele imperiului erau silite să asedieze Noviodunum, care căzuse în mâna unor „barbari”, probabil huni, conduşi de Volips. Teodosiu al II-lea (408-450) a fost nevoit să cedeze lui Attila, celebrul conducător al hunilor, pe lângă tributul foarte mare pe care-l plătea, şi câteva capete de pod pe malul drept al Dunării (449), printre care şi Carsium (Hârşova) în provincia Scythia.

Cete de populaţii migratoare au continuat să pătrundă pe teritoriul dintre Dunăre şi mare, fie furişându-se pe nesimţite fie făţiş, cu consimţământul conducerii imperiului. Astfel, după moartea lui Attila, în Dobrogea se instalează grupuri de sciri, sadagari, cdani, conduse de Candac şi primind calitatea de federaţi. Un grup de huni, condus de Hernac, fiul mai mic al lui Attila, ocupă părţile de nord-est ale provinciei, extrema minoris Scythiae. La Novae (Şiştov) îşi instalară lagărul ostrogoţii, şi aceştia în calitate de federaţi ai imperiului.

Regiunile dunărene îşi schimbau astfel, pe nesimţite, aspectul etnic. Este de reţinut, totuşi, că romanitatea de la Dunărea de Jos mai avea rezerve de energie, surprinzătoare, dacă ţinem seama de împrejurări. Din rândurile acestei romanităţi tracice se recrutează numeroase cadre militare, între care unul din marii comandanţi de oşti ai timpului, vestitul general Aetius, fiul lui Gaudentius din Durostorum. El servise ca ostatec mai întâi la vizigoţii lui Alaric, apoi la huni. Ajuns comandant al oştilor din Occident, imperiul îi datorează înfrângerea hunilor de la Mauriacus - Câmpiile Catalaunice.

Băştinaşii traco-romani se adaptau noilor condiţii, găseau modalitatea de a convieţui cu grupurile migratoare şi continuau să cultive ogoarele. Ni se păstrează puţine ştiri despre condiţiile şi împrejurările vieţii populaţiei din această perioadă. Judecind însă după spusele lui Sozomenos, mai dăinuiau cetăţi şi chiar oraşe, printre care cele de pe litoral, care, datorită legăturilor pe mare, se puteau considera încă destul de înfloritoare, mai ales Tomi, pe care amintitul scriitor îl numeşte „oraş mare şi prosper”.

În timp ce Imperiul de Apus cădea sub loviturile herulilor lui Odoacru (476), Imperiul de Răsărit reuşea să găsească încă suficiente resurse pentru a se menţine, rămânând singurul imperiu legitim, imperiul prin excelenţă, cu un prestigiu care îi dădea putinţa de a juca încă rolul de arbitru în conflictele dintre diferiţii conducători barbari. Este îndeobşte cunoscut că regii populaţiilor germanice care au ocupat Italia, se considerau şi erau consideraţi la Bizanţ ca reprezentanţi ai împăratului din Constantinopol.

Odoacru însuşi era privit ca un general federat. Când el va încerca să devină prea independent, Bizanţul îi va trimite un înlocuitor, pe Teodoric ostrogotul (488). Prăbuşirea „imperiului nomad” al hunilor, politica subtilă a diplomaţiei bizantine de a canaliza forţele barbare către Occident şi de a anihila primejdia, întreţinând conflictele dintre diferitele grupuri barbare, au pus Constantinopolul în situaţia de a se reorganiza şi de a-şi reface autoritatea în provinciile periferice, printre care şi Scythia.

Domnia lui Anastasios I (491-518), urmată de aceea a lui Iustin (518-527), reprezintă o perioadă ce se caracterizează prin eforturi susţinute de refacere a potenţialului economic şi militar al imperiului. În timpul domniei lui Anastasios, Scythia Minor a suferit noi atacuri. Astfel, cutrigurii pătrund în Tracia în 493, 499 şi 502. În anii următori îi găsim pe mulţi dintre ei angajaţi în unităţile de federaţi ale imperiului.

Măsurile de întărire a apărării luate de Anastasios prin reorganizarea graniţelor în Libia şi a frontului din Asia, ca şi prin construcţia „Zidului lung”, care închidea capitala şi teritoriul învecinat cu o linie solidă de rezistenţă, pe o lungime de 78 km, de la Selymbria la Marea de Marmara, până la Marea Neagră, au mărit capacitatea de rezistenţă a imperiului.

Provincia Scythia, fort avansat al Constantinopolului, n-a fost nici ea neglijată din acest punct de vedere. Se constată că, cel puţin în două centre din Dobrogea, anume la Histria şi la Dinogetia, s-au întreprins în timpul lui Anastasios lucrări de restaurare a zidurilor de apărare. La Dinogetia s-a refăcut şi o basilică mai veche. Nu este exclus ca această operă să fi fost mai vastă decât ne lasă să întrevedem descoperirile de cărămizi cu numele împăratului din cele două localităţi amintite. Este de luat în consideraţie, în această privinţă, ipoteza atribuirii unuia din valurile dintre Cernavodă şi Constanţa, epocii lui Anastasios.

Prin politica sa de economii şi grija pentru o bună administraţie, Anastasios I a restabilit finanţele imperiului, lăsând la moartea sa un tezaur de 320.000 livre de aur. Pentru a obţine asemenea rezultate, el a suprimat cheltuielile inutile, reducând pe cele ale curţii, ca şi subsidiile plătite federaţilor „barbari”, a abolit impozitul în bani (chrysargyron), care apăsa asupra populaţiei urbane, încurajând astfel comerţul şi meşteşugurile. În schimb, înlocuirea impozitului funciar în natură (annona) prin plata în bani, pe baza etalonului aur, în mediul rural, însemna agravarea situaţiei ţărănimii, ceea ce a provocat mari nemulţumiri şi numeroase răscoale populare.

O răscoală de mari proporţii, condusă de Vitalianus, fiul lui Patricius, originar din Zaldapa (un mic orăşel din Moesia), s-a desfăşurat în dioceza Traciei. Izvoarele îl numesc pe Vitalianus „Scythul”, vrând să desemneze regiunea în care se născuse, fără a se referi la originea etnică. Ca şi tatăl său, Vitalianus comanda o parte din unităţile de joederati, în calitate de comes foederatorum. Răscoala începută în 513, a luat proporţii grave nu numai prin participarea trupelor de federaţi, nemulţumiţi de măsurile financiare ale împăratului, între altele de retragerea annonei ce li se acorda în trecut, ci şi a unei mase de ţărani, ajungând la 50.000 de războinici şi ţărani. Prezenţa ţăranilor arată caracterul popular al răscoalei, deşi Vitalianus urmărea scopuri personale, ţintind să ajungă împărat.

Apărarea ortodoxei împotriva împăratului care susţinea pe monofiziţi, a fost numai lozinca cu care Vitalianus se înfăţişa pentru a-şi atrage concursul ortodocşilor din dioceză şi din capitală. Ea nu putea pune în mişcare forţele populare din provinciile din care generalul rebel şi-a recrutat partizanii. Cauzele participării maselor trebuie căutate deci în starea socială şi economică a populaţiei rurale, devenită şi mai precară în urma politicii fiscale a curţii.

Răscoala condusă de Vitalianus reprezintă, din punctul de vedere al maselor participante, o puternică manifestare a luptei de clasă, care a îmbrăcat haina unei lupte religioase. Deoarece autoritatea supremă era în mâna monofiziţilor, în frunte cu împăratul, răsculaţii s-au situat, în aparenţă, pe poziţia apărării ortodoxiei, dar în realitate, ei luptau pentru a uşura jugul exploatării sociale şi economice. Contradicţiile sociale au îmbrăcat adesea forma religioasă, ereziile exprimând resentimentele populaţiei exploatate împotriva regimului de exploatare.

Răsculaţii au atacat de trei ori Constantinopolul, în anii 513 şi 514. Masele exploatate din capitală aclamau pe conducătorul răscoalei, fiind gata să deschidă porţile oraşului. Împăratul a făcut de fiecare dată promisiuni, l-a numit pe Vitalianus comandant al trupelor din Tracia (magister militum per Thraciam), însă n-a rupt legăturile cu monofiziţii. O nouă expediţie contra Constantino-polului a fost înfrântă pe mare şi pe uscat, Vitalianus retrăgându-se apoi în Dobrogea şi continuând să păstreze posesiunea unor cetăţi de pe litoralul Mării Negre. De-abia sub urmaşul lui Anastasios, el fu suprimat de Iustin I, după ce fusese înălţat la cele mai mari onoruri, consulatul şi comanda armatei palatine (magister militum in praesenti) .

Iustin I (518-527) era originar din Tauresium, lângă Bederiana, mică localitate din Dardania, în apropiere de Scupi. Cu toată originea de jos şi cu toată lipsa de cultură de-care îl învinuiau contemporanii, Iustin făcuse o carieră militară strălucită, la moartea predecesorului său deţinând comanda excubitorilor şi având rangul de patriciu. Trac romanizat, el a reuşit să consolideze puterea statului bizantin. Situaţia economică a provinciilor din Balcani, în special a ţărănimii, era însă foarte grea. Provinciile se depopulau. Producţia agricolă scădea mereu. Procesul de descompunere a statului sclavagist continua.

Pe plan militar, singurul eveniment important pentru provinciile din Balcani a fost înfrângerea anţilor, care trecuseră Dunărea şi pustiau Tracia. Victoria s-a datorat lui Germanus, unul din nepoţii împăratului, căruia i se încredinţase comanda trupelor din dioceza Traciei (magister militum per Thraciam). Ea a avut ca urmare că provinciile sud-dunărene, printre care şi Scythia, s-au bucurat de câţiva ani de linişte. Mâna dreaptă a împăratului era însă un alt nepot al său de soră, Iustinian, care a şi fost adoptat de Iustin şi a moştenit tronul imperial.

Check Also

Monumentele arhitectonice din oraşele greco-romane din Dobrogea

Ruinele monumentale descoperite în oraşele pontice dovedesc, pe de altă parte, că şi în aceste …

Dobrogea în timpul stăpânirii romane

Prin poziţia sa geografică şi strategică, Dobrogea romană constituie un adevărat bastion, a cărui importanţă …

Distribuţia proprietăţii în Dobrogea romană

Aşa cum s-a amintit mai sus, în satele din Dobrogea romană au apărut un mare …

Noi oraşe romane în Dobrogea

Urmele arheologice şi epigrafice descoperite în cele mai multe dintre aceste localităţi dovedesc ca, pe …

Dobrogea în perioada prăbuşirii stăpânirii romano-bizantine (602-679)

Evenimentele din anul 602 însemnau pierderea provinciilor nordice ale imperiului, care au fost luate în …