Dobrogea în perioada 284-378

Perioada care începe cu domnia lui Diocletian (284-305), se caracterizează prin eforturile statului roman de a remedia consecinţele crizei din secolul al III-lea şi prin transformarea principatului în dominat, adică într-un stat autocratic. Efectele migraţiei popoarelor se resimţiseră puternic şi în provinciile din dreapta Dunării. În cursul secolului al III-lea acestea avuseseră de suferit distrugeri grele, care ruinaseră numeroase aşezări. Cu deosebită violenţă fuseseră lovite oraşele Moesiei Inferior. Astfel, Histria împărtăşise, în 248, soarta multor localităţi dobrogene, iar în 251 căzuse în bătălia de la Abrittus (Razgrad) chiar împăratul Decius.

Încă înainte de evacuarea Daciei, sub presiunea atacurilor repetate ale carpilor şi ale goţilor, imperiul fusese silit să retragă apărarea pe linia Dunării de Jos, lăsând în mâna barbarilor teritoriile de dincolo de fluviu, ce aparţinuseră provinciei Moesia. Probabil în vremea lui Gordianus al III-lea (238-244), romanii au părăsit capul de pod dintre Siret şi Brateş, ca şi teritoriul cuprins între Dunăre şi valul dintre Prut şi Tătar-Bunar (Ucraina).

Este adevărat că, în urma victoriilor lui Claudiu al II-lea (Goticul) şi Aurelian, goţii au fost obligaţi să se retragă din provinciile sud-dunărene, dar ei au rămas în posesiunea teritoriului din stânga fluviului, alături de daco-romani, carpi, sarmaţi, şi continuau să neliniştească apărarea romană. Se impunea, deci, o reorganizare vastă, care să pună capăt fenomenelor de anarhie determinate de criza generală a imperiului sclavagist şi să asigure apărarea graniţelor primejduite ale imperiului. Această sarcină a revenit lui Diocletian şi urmaşilor săi din secolul al IV-lea. Diocletian a procedat la numeroase reforme care urmăreau întărirea statului sclavagist. Prin reforma administrativă imperiul era împărţit în 12 dioceze, fiecare compusă din mai multe provincii.

Teritoriul Dobrogei a fost detaşat de provincia Moesia Inferior şi transformat în provincie de sine stătătoare, sub numele de Scythia, cu centrul la Torni. Împreună cu Moesia Secunda, Tracia, Haemimontul, Rhodope şi Europa, provincie situată pe ţărmul de nord al Mării Marmara, ea aparţinea diocezei Traciei. Prin aceeaşi reformă s-a urmărit şi micşorarea autorităţii guvernatorilor care nu o dată se proclamaseră împăraţi, în cursul anarhiei din secolul al III-lea. În consecinţă, atribuţiile civile ale foştilor guvernatori s-au despărţit de cele militare.

Conducerea treburilor civile a revenit unui guvernator numit praeses, iar comanda trupelor fiecărei provincii era încredinţată unui comandant militar, purtând titlul de dux. Reforma militară a lui Diocleţian a urmărit să creeze un instrument puternic în mâna împăratului. Ceea ce constituia noutatea acestei reforme era împărţirea armatei în două categorii de trupe. Prima era formată din unităţi fixe ripenses, milites limitanei, având garnizoane stabile pe limes, adică pe frontiera fortificată. Cealaltă, alcătuită din comitatenses, milites palatini, forma armata de manevră de care dispunea direct împăratul.

În cadrul măsurilor generale defensive, conducerea imperiului a acordat o atenţie deosebită reorganizării liniei fortificate a Dunării, la acea dată sectorul cel mai ameninţat de atacurile „barbare”, aşa cum dovediseră evenimentele din deceniile anterioare. În cadrul planului general de apărare a imperiului, ţinând seama de pierderea Daciei, teritoriul Dobrogei, dată fiind valoarea sa strategică, urma să deţină un rol de primă importanţă.

O şi mai mare importanţă strategică a dobândit provincia dintre Dunăre şi Pontul Euxin în vremea lui Constantin, în momentul când capitala imperiului a fost transferată la Bizanţ. Atunci Dobrogea a devenit una din fortăreţele înaintate, nu numai ale imperiului, ci şi ale Capitalei. De aceea, fortificarea Dobrogei, începută sub Diocleţian, a continuat sub Constantin şi Licinius, care au completat şi desăvârşit întregul sistem defensiv dunărean.

Provincia Scythia dispunea de un mare număr de unităţi militare, ceea ce arată de la început rolul pe care ea trebuia să-l joace în sistemul defensiv al regiunilor dunărene. În adevăr, Notitia Dignitatum Orientis, alcătuită la începutul secolului V (400-420), ne informează că sub comanda ducelui Scythiei se aflau îndeosebi numeroase unităţi de cavalerie distribuite de-a lungul Dunării, ceea ce se explică prin importanţa pe care o căpătase cavaleria în cursul secolului IV. Aceste unităţi erau repartizate după cum urmează.

La Sucidava, un cuneus equitum scutariorum. La Capidava, un cuneus equitum Solensium. La Cius, un cuneus equitum stablesianorum. La Bireo (Beroe) de asemenea un cuneus equitum stablesianorum, în timp ce la Arrubium se afla un cuneus equitum catafractariorum, la Aegyssus, un cuneus equitum armigerorum, iar la Talamonium (localitate neidentificată, desigur însă situată către deltă), un cuneus equitum Arcadum.

Tot pe Dunăre erau concentrate nu mai puţin de opt unităţi auxiliare: milites nauclarii la Flaiana (Flaviana, poate la sud de Axiopolis), milites super-ventores la Axiopolis, milites Scythiei la Carsium, milites secundi Constantiniani la Troesmis, milites Scythici la Dirigothia (Dinogetia), milites primi Constantiniani la Salsovia şi milites primi Gratianenses la Gratiana.

Acelaşi izvor adaugă cele două legiuni (I Iovia şi II Herculea), constituite sub Diocletian, odată cu înfiinţarea provinciei Scythia (Minor). Singurele informaţii literare cu privire la aceste două legiuni sunt păstrate, deşi cu unele deosebiri, de Itinerarium Antonini şi Notitia Dignitatum Orientis. Datele acesteia din urmă sunt mai amănunţite şi prezintă avantajul de a fi fost confirmate de izvoarele epigrafice.

Din analiza acestor izvoare rezultă că frontul legiunii I Iovia era fluviul Dunărea, de la vărsarea lui în mare până în faţa oraşului Galaţi. Comandantul acestei legiuni (praefectus legionis) se afla la Noviodunum (Isaccea) şi tot acolo îşi avea sediul comandantul unei jumătăţi a legiunii (pedatura superior), numit praefectus ripae. Celelalte cinci cohorte formând pedatura inferior, tot sub comanda unui praefectus ripae, îşi aveau sediul la Aegyssus (Tulcea). Frontul din faţa Bărăganului era apărat de legiunea II Herculea, comandamentul legiunii aflân-du-se la Troesmis (Igliţa, comuna Turcoaia, judeţul Constanţa) şi tot acolo sediul pedaturei inferioare, în timp ce pedatura superioară se afla la Axiopolis (Cernavodă).

Trebuie să adăugăm la aceste efective, un praefectus ripae, care comanda cohortele musculorum Scythicorum, detaşate din cele două legiuni, precum şi flota pe de Dunăre menţionată de Notitia Dignitatum Orientis într-o localitate numită Plate ypegiae, undeva în regiunea deltei. Aceasta era situaţia la începutul secolului V. Izvoarele nu ne permit să urmărim cum a crescut numărul unităţilor din Scythia în cursul secolului al IV-lea. Este puţin probabil ca de la început să se fi făcut o aşa mare concentrare de trupe. Localitatea Flaviana, de exemplu, nu poate data decât din vremea lui Constantin, iar milites primi Gratianenses, menţionaţi de Notitia Dignitatum la o localitate Gratiana, trebuie puşi în legătură cu împăratul Gratian.

Efectivele militare erau distribuite de-a lungul Dunării, în cetăţi ridicate din nou sau refăcute în vederea întăririi frontierei. Numărul mare al cetăţilor şi turnurilor izolate (burgi, pyrgi), situate destul de aproape unele de altele, pentru ca garnizoanele să se poată ajuta între ele, puternic fortificate pentru a putea rezista chiar cu puţini apărători, dovedeşte că imperiul trecuse la o politică precumpănitor defensivă. Aceeaşi semnificaţie o are opera de fortificare a aşezărilor civile. Astfel Histria îşi reface zidurile de incintă. Tropaeum Traiani se înconjură cu puternice ziduri şi turnuri de apărare, în vremea lui Licinius şi Constantin (316).

Opera de reconstrucţie a limes-ului dobrogean a început imediat după victoriile repurtate de Galeriu asupra carpilor, goţilor şi altor populaţii de dincolo de Dunăre, între anii 295 şi 297. Cu privire la aceste victorii, Eutropiu ne informează că Diocleţian şi Galeriu au purtat multe războaie, supunând pe carpi şi pe bastarni, învingând pe sarmaţi şi că au aşezat pe teritoriul roman un număr foarte mare de captivi iar Eusebiu menţionează că Galeriu a luat de şase ori numele de Carpicus Maximus.

De-abia după victoriile amintite au putut începe lucrările de fortificare. Data rezultă din textul inscripţiei de fundaţie a castelului de la Transmarisca (Turtucaia), care spune că: „post debellatas hostium gentes” (după înfrângerea neamurilor duşmane)... „in aeternum Transmariscae praesidium constituerunt” (au pus pentru veşnicie apărarea Transmariscei). O lucrare asemănătoare s-a întreprins şi la Durostorum, unde s-a găsit o inscripţie formulată aproape în aceiaşi termeni ca şi cea de la Transmarisca. Deosebita însemnătate pe care împăratul o acorda fortificării limesului rezultă şi din prezenţa lui Diocleţian în mai multe rânduri pe frontiera danubiană. Printre localităţile în care a semnat decrete în cursul călătoriilor sale, sunt şi Transmarisca şi Durostorum, în anii 294 şi 303.

Opera de fortificare întreprinsă pare a fi fost mai vastă decât arată documentarea de care dispunem. Astfel, zidirea cetăţii de la Bisericuţa-Garvăn (Dinogetia), a început în această vreme. La Tomis s-a zidit tot atunci, prin grija lui C. Aurelius Firminianus, dux limitis Scythiei, o poartă numită praesidiaria. Concomitent a avut loc o vastă acţiune de refacere a drumurilor de interes militar, dar care serveau şi nevoilor economice. În adevăr nici o altă perioadă n-a dat la iveală mai mulţi stâlpi miliari (care indicau distanţele pe şosele, în mile romane) decât epoca lui Diocleţian şi a coregenţilor săi. Asemenea monumente s-au descoperit la Constanţa, Corbu, Rasova, Hârşova (Carsium), Macin (Arrubium) şi Garvăn (Dinogetia).

Pe lângă vasta sa operă administrativă şi militară, Diocleţian a intervenit cu energie şi în domeniul vieţii economice. El a înfăptuit o reformă monetară şi fiscală. A încercat de asemenea să pună capăt instabilităţii preţurilor, dând celebrul său edict cu privire la preţuri (edictum de pretiis rerum venalium). Edictul nu şi-a ajuns însă scopul şi a căzut repede în desuetudine, deoarece nu corespundea realităţilor economice.

Deşi edictul a fost impus întregului imperiu, nici un document nu arată în ce măsură a fost aplicat în provincia de la gurile Dunării. Textul unei inscripţii găsită întâmplător în comuna Arsa, conţine indicaţii privitoare la reducerea preţurilor unor mărfuri, printre care şi acela al uleiului. Deşi este anterior edictului lui Diocleţian şi nu reprezintă o măsură ce decurgea din acest act, textul acesta este, totuşi, important pentru că dovedeşte că efectele crizei din secolul III se resimţeau şi în Dobrogea.

Reformele lui Diocletian reprezintă un efort extraordinar, în scopul consolidării economice, militare şi politice a imperiului sclavagist, care însă n-au reuşit să oprească procesul de descompunere. Un efort asemănător s-a făcut şi pe plan ideologic. Criza orânduirii sclavagiste se reflectă şi în religiile imperiului. Reprezentanţii clasei dominante, care conduceau destinele statului roman, urmărind apărarea şi menţinerea orânduirii sclavagiste, considerau că una din cauzele crizei imperiului sclavagist este influenţa nefastă a creştinismului, care se răspândea în toate provinciile, cuprinzând pături din ce în ce mai largi ale populaţiei. Această părere era împărtăşită şi de Diocletian şi, în măsură şi mai mare încă, de cezarul său Galeriu. De aceea ei au dezlănţuit împotriva creştinilor una din cele mai crunte persecuţii cunoscute în istorie.

Creştinismul primitiv a apărut şi s-a răspândit în condiţiile înrăutăţirii situaţiei economice a păturilor exploatate de stăpânii de sclavi, în condiţiile „lipsei generale de drepturi şi pierderii nădejdii în posibilitatea întronării unei ordine mai bune”, căreia „îi corespunde o apatie şi demoralizare generală”. În această ambianţă, religiile răsăritene, cu practicile lor mistice şi mirajul unei vieţi fericite dincolo de mormânt, rezervată numai celor iniţiaţi, s-au răspândit în întregul imperiu, cuprinzând largi pături sociale. Aşa se explică răspândirea cultelor orientale - asiatice, egiptene, iraniene - care promiteau fericirea prin apropierea de divinitate, apropiere ce se obţinea pe calea iniţierilor tainice (mysteria), în care rolul principal îl deţinea spălarea rituală. Toate acestea sunt rezultatul demoralizării claselor exploatate, „expresia mizeriei reale şi totodată protestul împotriva mizeriei reale…”.

Alături de alte religii născute în Orient, a apărut şi creştinismul, care era la origine o formă de manifestare a nemulţumirii celor oprimaţi; el a apărut la început ca o religie a sclavilor şi a liberţilor, a săracilor şi a oamenilor lipsiţi de drepturi. Deşi „creştinismul primitiv proclama frăţia tuturor oamenilor şi egalitatea între sclavi şi oameni liberi” şi se adresa „celor necăjiţi şi împovăraţi”, totuşi el n-a venit cu un program social, n-a pus problema înlocuirii relaţiilor sociale. Atenţia credincioşilor era îndreptată către lumea viitoare, iar egalitatea de care vorbea se proiecta într-o altă împărăţie, aceea a lui Dumnezeu.

Dat fiind că creştinismul nu urmărea o revoluţie socială, pare inexplicabil de ce s-au îndreptat împotriva comunităţilor creştine numeroase persecuţii de către un stat în care convieţuiau nenumărate credinţe religioase, fără ca ele să fi fost prigonite. Explicaţia trebuie căutată în răspândirea pe care a luat-o noua religie în întreg imperiul roman în decadenţă, dar şi în exclusivismul creştin, care oprea pe credincioşi să admită alţi zei şi le interzicea să participe la cultul oficial, fapt ce le atrăgea învinuirea de ateism, şi să aducă jertfe la statuia împăratului, ceea ce îi făcea vinovaţi de jignirea cultului împăratului. Astfel se manifesta ura faţă de exploatatori. Din această atitudine a creştinilor este clar că între ei şi puterea imperială exista un conflict care explică persecuţiile.

Ţinând seama de necesitatea opririi destrămării imperiului, nu este întâmplător că tocmai sub Diocleţian s-a dezlănţuit împotriva creştinismului, considerat ca un factor dizolvant, una din cele mai mari prigoane, cea din anii 303 - 304. Cu ocazia acestei persecuţii, aflăm cele dintâi ştiri sigure despre existenţa creştinilor din Dobrogea. În adevăr, până la acea dată informaţiile despre creştini în Dacia şi chiar în Moesia Inferior sunt extrem de îndoielnice.

Astfel, pasajul din lucrarea Adversus Judaeos, a lui Tertullian, care conţine ştirea că religia creştină a ajuns „la diferite neamuri din Gallia şi în locurile Britannilor, inaccesibile romanilor, dar supuse lui Hristos şi la sarmaţi şi la daci şi la germani şi la sciţi şi la multe neamuri şi provincii îndepărtate”, este prea general şi lipsit de precizii, spre a fi concludent, cum au crezut unii apologeţi ai creştinismului la daco-romani. Nici pentru Dobrogea n-avem informaţii anterioare lui Diocleţian. Convertirea provinciei Scythia de către apostolul Andrei, se bazează pe o tradiţie ce nu rezistă criticii.

Totuşi, datorită legăturilor oraşelor greceşti de pe ţărmul dobrogean al Mării Negre cu metropolele de pe ţărmul Asiei Mici, precum şi cu unele centre mai de seamă din Macedonia şi Grecia, la care se adaugă numărul mare de soldaţi originari din ţinuturile deja creştinate din Orient, aflaţi în rândurile armatei romane de la Dunărea de Jos, se poate presupune că în Dobrogea vor fi existat creştini izolaţi chiar din primele secole ale erei noastre. Lucrul pare destul de firesc, cunoscută fiind larga răspândire a noii religii în toate păturile societăţii romane.

O dovadă în acest sens este însuşi faptul că, în momentul în care Diocletian a dezlănţuit împotriva creştinismului, socotit un mare pericol pentru armată şi stat, crunta persecuţie din anii 303-304, în Dobrogea au ieşit la iveală numeroşi creştini, îndeosebi printre soldaţi, refuzând să jertfească idolilor şi să ia parte la cultul împăratului. Cu acest prilej, textele martirologiilor creştine înregistrează un mare număr de martiri din rândurile armatei şi ale populaţiei civile, în cetăţile Tomi, Durostorum, Axiopolis, Dinogetia, Noviodunum şi Halmyris. Numele a trei dintre aceştia (Ciril, Chindeas şi Tasios) sunt confirmate de o inscripţie în limba greacă, găsită la Axiopolis.

Marele număr de martiri pe care i-a dat Dobrogea nu se explică decât prin răspândirea creştinismului în provinciile de la Dunăre, despre care însă ne lipsesc informaţiile, câtă vreme nu se ivise prilejul ieşirii lui din anonimat. Aceasta fiind situaţia în teritoriile din dreapta Dunării, putem presupune că creştinismul nu se oprise la marele fluviu, ci pătrunsese sporadic şi în Dacia. Persecuţiile s-au dovedit însă zadarnice. N-au trecut decât 10 ani şi edictul din Milano proclama libertatea cultului pentru creştini, iar în 325 avea loc la Niceea primul sinod al bisericii creştine recunoscute. La acest sinod a participat şi un episcop din „Scythia”, al cărui nume nu-l cunoaştem.

Opera de refacere începută sub Diocletian, a fost continuată şi desăvârşită sub urmaşii săi. Ea s-a extins nu numai de-a lungul Dunării, ci şi în interiorul provinciei. Printre cele mai importante lucrări efectuate sub Constantin (306-337) şi Liciniu (308-324), a fost rezidirea şi fortificarea oraşului Tropaeum Traiani. Inscripţia din anul 316, care comemorează acest eveniment, găsită în săpăturile de la Adamclisi, arată că oraşul (Tropaeensium civitas), care fusese distrus de goţi, a fost refăcut din temelii, cu scopul de a întări apărarea limes-ului. Odată cu fortificarea oraşului, s-au refăcut apeductele distruse, construindu-se şi un bazin uriaş pentru păstrarea rezervelor de apă, problemă deosebit de dificilă pentru o mare aşezare din stepa dobrogeană.

Datorită măsurilor luate, la adăpostul limes-ului dunărean, fortificat puternic, şi al aşezărilor din interiorul provinciei, întărite şi ele, Scythia Minor se ridica treptat-treptat, din ruinele provocate de atacurile din secolul III. Teritoriul dobrogean a avut puţin de suferit până la 376, când invazia hunilor a provocat deplasarea seminţiilor gotice din teritoriile în care trăiau şi trecerea lor în imperiu. În această perioadă nu se cunosc acţiuni importante ale goţilor stabiliţi în Moldova şi răsăritul Munteniei.

Acţiunile lor se reduc la simple năvăliri de pradă (latrocinia), reprimate de oştile provinciei şi împotriva cărora se iau măsuri, despre care unele ecouri au ajuns până la noi. Foarte importantă în această privinţă este inscripţia găsită la Carcaliu, în teritoriul oraşului Troesmis, care a fost pusă cu prilejul zidirii, între anii 337-340, prin grija lui Sappo, ducele provinciei, a unei fortificaţii destinată să asigure „eterna securitate a locuitorilor provinciei” împotriva cetelor de latrunculi goţi de dincolo de Dunăre.

Menţionarea acestui gen de acţiuni într-o inscripţie oficială, ca şi însăşi necesitatea zidirii unei fortăreţe care să le împiedice, dovedeşte amploarea pe care o luaseră acele atacuri de pradă şi primejdia pe care o reprezentau ele. Mai grav însă pentru statul roman era faptul că atacurile „barbarilor” găseau sprijin în rândul populaţiei exploatate din provinciile de graniţă. Numai aşa se explică de ce acum se iau măsuri severe, prin decrete imperiale, împotriva celor ce ajutau pe năvălitori.

Graţie reformelor economice şi administrative, ca şi măsurilor de apărare întreprinse la Dunărea de Jos, deşi înflorirea din vremea Antoninilor nu va mai reveni niciodată, totuşi Scythia Minor s-a bucurat în secolul al IV-lea de o relativă linişte şi prosperitate. Reforma monetară din timpul lui Constantin a avut urmări pozitive pentru statul sclavagist. Oraşele s-au refăcut. Activitatea a fost reluată în toate domeniile. Încrederea începe să revină odată cu reînviorarea economică. Toate acestea se reflectă în dezvoltarea activităţii constructive, în epoca constantiniană s-au executat numeroase lucrări publice şi particulare, băi, basilici, conducte, străzi, canalizări etc.

S-au reluat legăturile comerciale cu populaţiile de pe teritoriile din stânga Dunării. În aceste teritorii pătrund în număr mare produse romane, ceramică, sticlărie, obiecte de metal ale atelierelor din imperiu. Moneda din vremea lui Constantin şi a urmaşilor săi se răspândeşte până departe, la populaţiile de la nord de marele fluviu. Datorită acţiunilor ofensive ale lui Constantin şi Constantius împotriva sarmaţilor, imperiul îşi recâştigă prestigiul în faţa „barbarilor”.

Scythia Minor a avut un rol important în menţinerea legăturilor comerciale, politice şi religioase cu goţii. În ceea ce priveşte politica religioasă, Constantin cel Mare, deşi nu se creştinase, a adoptat o nouă poziţie faţă de creştinism, pe care nu numai că l-a declarat religie liberă (313), ci chiar l-a ocrotit şi favorizat. Însă, „îndată ce creştinismul a devenit religie de stat”, cum arată Lenin, „spiritul lui democrat-revoluţionar” a fost uitat. Constituit în biserică de stat, creştinismul a ajuns „un amestec eclectic de superstiţii dintre cele mai grosolane”.

În această etapă „creştinismul intrase astfel în ultimul său stadiu. El devenise incapabil să mai servească drept vestmânt ideologic pentru tendinţele vreunei clase progresiste. El a devenit din ce în ce mai mult proprietatea exclusivă a claselor stăpânitoare, iar acestea îl utilizează ca pe un simplu mijloc de guvernare cu care sunt ţinute în frâu clasele de jos”. Atât Constantin, cât şi urmaşii săi, considerând că unităţii imperiului trebuie să-i corespundă şi unitatea bisericii, au început să privească problemele dogmatice ca pe nişte chestiuni de stat. Excepţie au făcut în această privinţă coregentul său Liciniu şi mai târziu, Iulian Apostatul, care au sprijinit cultele păgâne, persecutând pe creştini. De la primul se cunoaşte o inscripţie din 322, descoperită la Salsovia, unde se reintroduce oficial cultul Soarelui Mai mulţi martiri creştini din Scythia Minor şi-au găsit moartea în timpul persecuţiei lui Liciniu.

Iulian Apostatul (361-363), filozof păgân şi soldat valoros, a încercat de asemenea să restaureze religia păgână. Cu ocazia persecuţiei îndreptate de el contra bisericii, Durostorul a dat un nou martir, pe Emilian, fiul unui praefectus, ucis în 362. Acesta este ultimul martir creştin din Dobrogea şi, în acelaşi timp, ultima dovadă cunoscută de persecuţie împotriva creştinismului în provinciile dunărene ale imperiului roman. Şi în vremea domniei lui Iulian s-au reparat drumurile dobrogene. Din acea vreme datează, de pildă, un stâlp miliar găsit la Niculiţel, în nordul Dobrogei.

O nouă perioadă de frământări se deschide cu evenimentele din 365, care au avut repercusiuni şi asupra provinciei de la gurile Dunării. În acel an, izbucnind un război între Valens şi uzurpatorul Procopius, goţii au trimis ajutoare acestuia din urmă, pretextând că Procopius ar avea drepturi la tron. Amestecul goţilor în conflictele interne ale imperiului nu putea fi tolerat. De aceea, după înfrângerea uzurpatorului, goţii trecuţi în imperiu au fost dezarmaţi şi colonizaţi de-a lungul Dunării. Împăratul a întreprins apoi contra goţilor din stânga Dunării cunoscutele sale expediţii din anii 367-369, povestite pe larg de istoricul contemporan Ammianus Marcellinus .

În cursul celor 3 ani de război, provinciile Moesia Secunda şi Scythia au servit ca bază de concentrare şi de aprovizionare a oştilor romane. Cartierul general se afla la Marcianopolis. Campania din vara anului 367 s-a desfăşurat pe la Transmarisca (Turtucaia) şi Daphne în apropierea gurii Argeşului, fondată de Constantin - şi apoi în câmpia munteană. Rezultatele acestei campanii au fost slabe. Goţii s-au retras către munţii Serrilor (montes Serrorum), probabil Munţii Buzăului (lângă Ploieşti), iar romanii n-au putut lua decât un mic număr de captivi, înapoindu-se în toamnă la baza de operaţii.

La 25 septembrie 367 împăratul se găsea la Durostorum. În 368 el se afla din nou în fruntea oştilor, de data aceasta într-un loc care n-a fost identificat cu precizie. Amian arată că armata romană a rămas toată vara la o localitate de pe malul Dunării, numită vicus Carporum, probabil în apropiere de Hârşova (Carsium), singurul vad la Dunărea de Jos în porţiunea dintre Durostorum şi Noviodunum. Din cauza inundaţiilor care au ţinut până în toamnă, armata romană a fost silită să renunţe la campania proiectată pentru acel an.

Expediţia a fost reluată în anul următor. Oştile au trecut Dunărea, de data aceasta pe la Noviodunum, pe un pod de vase. După înfrângerea greuthungilor, în ţinutul dintre Dunăre şi Nistru, Athanaric, conducătorul thervingilor, numit de Amian judex potentissimus, este nevoit să ceară pace, care se încheie în urma unei întrevederi a împăratului cu Athanaric. Războiul de trei ani se solda astfel cu un succes pentru imperiu, în sensul că, deşi puterea militară a goţilor nu suferise pierderi, totuşi prestigiul imperiului ieşea crescut. Li se interzicea barbarilor să treacă fluviul şi să încalce hotarele imperiului.

Comerţul era fixat în numai două târguri de graniţă, probabil în capetele de pod pe care imperiul le păstra încă pe malul stâng al Dunării. În cei trei ani de război, goţii avuseseră de suferit o mulţime de privaţiuni. Ei nu mai primiseră stipendii, nu mai putuseră întreprinde jafuri, comerţul cu imperiul fusese întrerupt, ceea ce este considerat de Amian ca una din cauzele pentru care goţii ceruseră pace.

În cei 3 ani de rămânere a împăratului în provinciile de la Dunărea de Jos, s-au executat, după informaţiile lui Themistios, lucrări importante cu caracter civil şi militar. Din această perioadă datează inscripţia descoperită la Hisarlâc (Gârliciu), din care aflăm de construcţia unei fortificaţii (burgus), operă ridicată „pentru apărarea imperiului… după înfrângerea goţilor pe pământul barbarilor”. Doi stâlpi miliari, unul găsit la Miriştea (Edilchioi) celălalt la Rasova, dovedesc că în această perioadă s-au reparat şi unele drumuri.

Valens, ca şi predecesorul său Constantius, a fost un aprig apărător al arianismului. Datorită influenţei sale, erezia ariană a făcut mari progrese la populaţiile germanice de pe malul stâng al Dunării. Trecând prin Tomis, Valens a căutat să impună arianismul şi în metropola provinciei, dar aici a întâmpinat opoziţia dârză a episcopului Bretanion (Vetranio), pe care, din cauza atitudinii lui, l-a şi exilat. Bretanion este primul episcop de Torni, sigur atestat. Ca şi guvernatorul Scythiei şi contemporanul său, Iunius Soranus, Bretanion era originar din Capadocia, unde arianismul nu putuse pătrunde.

Scythia Minor nu s-a bucurat decât puţini ani de roadele păcii din 369. Teribila invazie a hunilor din 376 a rupt echilibrul stabilit între imperiu şi barbaricum (ţinutul care se află în stăpânirea populaţiilor migratoare), provo-când trecerea în masă a vizigoţilor în imperiul de răsărit. Cumplitele pustiiri din provinciile sud-dunărene, cauzate de exploatarea nemiloasă a goţilor ce-şi căutau scăparea în imperiu din partea funcţionarilor imperiului, descrisă aşa de impresionant de Amian, n-au cruţat nici teritoriul Dobrogei.

O bătălie sângeroasă s-a dat în anul 377 în nordul Dobrogei, lângă o localitate (oppidum) numită Ad Salices, între Histria şi deltă. Înfrângerea romanilor lăsa provincia la discreţia cetelor de goţi cărora li s-au alăturat sclavii şi ţăranii dornici să scape de exploatarea sclavagistă. Stăpânii de sclavi, marii proprietari funciari şi, în general, toţi reprezentanţii clasei exploatatoare au fost nevoiţi să-şi caute adăpost şi apărare în oraşele de pe ţărmul mării sau în cetăţi.

Check Also

Monumentele arhitectonice din oraşele greco-romane din Dobrogea

Ruinele monumentale descoperite în oraşele pontice dovedesc, pe de altă parte, că şi în aceste …

Dobrogea în timpul stăpânirii romane

Prin poziţia sa geografică şi strategică, Dobrogea romană constituie un adevărat bastion, a cărui importanţă …

Distribuţia proprietăţii în Dobrogea romană

Aşa cum s-a amintit mai sus, în satele din Dobrogea romană au apărut un mare …

Noi oraşe romane în Dobrogea

Urmele arheologice şi epigrafice descoperite în cele mai multe dintre aceste localităţi dovedesc ca, pe …

Dobrogea în perioada prăbuşirii stăpânirii romano-bizantine (602-679)

Evenimentele din anul 602 însemnau pierderea provinciilor nordice ale imperiului, care au fost luate în …