Diversitatea etnică şi confesională, soluţii politice în perioada interbelică

O nouă structură etnică şi confesională

După 1918, România a cuprins patru regiuni care fuseseră multă vreme despărţite una de alta. Această situaţie a influenţat tendinţele demografice, culturale şi lingvistice ale diferitelor provincii şi componenţa socială şi a elitelor din aceste regiuni.

Unirea din 1918 a determinat apariţia unui stat în care majoritatea populaţiei era formată din romani, dar şi dintr-un procent de 28,1% minorităţi etnice. Configuraţia confesională a României interbelice ne arată că 27,8% din populaţie nu aparţinea religiei ortodoxe. Existenţa unei populaţii de altă origine etnică în România nu a fost un fenomen singular. În majoritatea statelor europene existau minorităţi naţionale.

Integrarea minorităţilor

Integrarea socială, politică şi culturală a acestor minorităţi a reprezentat o prioritate pentru guvernanţi. Integrarea minorităţilor naţionale în cadrul statului român a fost un proces complex, marcat de aspecte pozitive, dar şi de situaţii tensionate. Autorităţile guvernamentale au reuşit să creeze cadrul legal care să asigure deplina egalitate între toţi cetăţenii României.

Soluţiile politice găsite de statul român problemelor generate de multietnicitate şi pluriconfesionalism sugerează că în România exista un regim liberal şi democratic. Situaţiile tensionate şi unele divergenţe civile între autorităţi şi minorităţi s-au datorat rezistenţei opuse de reprezentanţii minorităţilor respective faţă de legislaţia adoptată de statul român. O altă cauză a fost şi lipsa de încredere a statului român în bunele intenţii ale noilor cetăţeni români.

O problemă care s-a ivit după unire a fost aceea a modificării echilibrului urban-rural în defavoarea românilor. Etnicii români reprezentau peste două treimi din populaţia ţării în 1930, dar numai 58,6% din populaţia urbană. În Vechiul Regat, trei pătrimi din populaţia urbană era românească, dar în Transilvania, Bucovina şi Basarabia românii formau doar o treime din numărul orăşenilor. Românizarea oraşelor, a elitelor urbane şi a instituţiilor culturale a reprezentat un obiectiv important al politicii promovate la Bucureşti.

Liderii minorităţilor naţionale au încercat să obţină drepturi suplimentare pentru comunităţile respective, pe lângă cele de care se bucurau toţi cetăţenii României. O astfel de atitudine a creat tensiuni şi a determinat reacţia forţelor politice româneşti. O altă problemă a fost aceea a învăţării limbii oficiale a statului de către funcţionarii publici. Au fost organizate cursuri speciale de limba română şi examene de verificare. Doar minoritatea maghiară, la îndemnul conducerii Partidului Maghiar, nu s-a supus acestor exigenţe. Mulţi funcţionari maghiari au refuzat să urmeze aceste cursuri şi să depună jurământul de fidelitate faţă de România şi regele Ferdinand. După o perioadă de câţiva ani, funcţionarii unguri care nu au emigrat în Ungaria au depus jurământul.

Statul român a sprijinit învăţământul în limbile minorităţilor, dar a aplicat o legislaţie şcolară conform căreia şcolile minorităţilor naţionale aveau obligaţia de a studia limba română şi de a preda istoria şi geografia României în limba română. Statul român finanţa 562 de şcoli primare maghiare, 51 de şcoli germane şi alte 55 ce aparţineau altor minorităţi. În afara şcolilor primare existau şi licee, şcoli comerciale şi şcoli confesionale. Guvernul a susţinut material toate bisericile importante ale minorităţilor. În Transilvania, ca şi în celelalte provincii, opoziţia faţă de politicile de naţionalizare culturală a venit în special din partea notabilităţilor.

Bisericile maghiare reprezentau cele mai importante instituţii ale rezistenţei la românizare. Inspectorii şcolari români au semnalat rolul jucat de preoţimea maghiară, pe care o acuzau de aţâţarea ungurilor din Transilvania împotriva statului român. O atitudine asemănătoare aveau în Bucovina preoţii ucraineni. Rezistenţa faţă de politica statului s-a manifestat şi în predarea în continuare a istoriei şi geografiei Ungariei şi în refuzul preoţilor şi profesorilor de la şcolile confesionale de a semna rapoartele de inspecţie pentru că nu erau scrise în ungureşte. Cu toate acestea, toleranţa statului român a mers până la a-i reprimi în serviciul său pe unii propagandişti antiromâni proveniţi din rândul Bisericii Unitariene.

Şi în România au existat manifestări de naţionalism, internaţionalism şi extremism politic. Presa Partidului Maghiar a întreţinut un spirit de castă, cu puternice accente antiromâneşti. Asemenea atitudini s-au manifestat şi la celelalte minorităţi. Dar şi unele organizaţii politice din România au promovat o politică naţionalistă. Liga Apărării Naţional-Creştine, condusă de A.C. Cuza, se pronunţa pentru introducerea unui numerus clausus (proporţionalitate în sens etnic) în toate instituţiile şi întreprinderile de stat.

Legiunea Arhanghelului Mihail, condusă de Corneliu Zelea Codreanu, îşi propunea promovarea elementului etnic românesc şi o nouă organizare a statului. Legionarii au dus o politică antisemită. Corneliu Zelea Codreanu declara că evreii nu au dreptul la egalitate. El considera că „Toţi evreii sunt comunişti sau aliaţii comuniştilor, chiar atunci când nu sunt pe faţă membri ai acestui partid”.

O puternică ascensiune a cunoscut naţional-socialismul în rândul minorităţii germane, după venirea lui Adolf Hitler la conducerea Germaniei, în anii 1935-1936, susţinătorii acestei ideologii au reuşit să preia conducerea Uniunii Germanilor din România şi a Partidului German. Şi alte minorităţi, unguri, ucraineni, ruşi, bulgari, au avut curente extremiste, de stânga sau de dreapta.

Exacerbarea naţionalismului a fost o caracteristică general-europeană, în special după 1930. Totuşi, în România nu s-au înregistrat fenomene grave ca în Germania, Uniunea Sovietică sau Ungaria. România a fost chiar un loc de refugiu pentru mulţi evrei persecutaţi în alte state.

Check Also

Opţiuni politice în societatea românească în perioada interbelică

Criza economică abătută asupra României încă de la sfârşitul deceniului al treilea a fost şi …

Practicile politice liberale în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea

Liberalismul îşi are originea în ideologia mişcărilor de emancipare socială şi naţională din prima jumătate …

Diplomaţia, o realitate politică în secolul al XVII-lea

Consideraţii generale Secolul al XVII-lea a reaşezat raporturile între Marile Puteri. În acelaşi timp, în …

Conştiinţa naţională şi emanciparea politică în secolul al XVIII-lea

Trecerea Transilvaniei sub stăpânirea Imperiului Habsburgic a modificat statutul politic al principatului, căruia i s-a …

Diversitatea etnică şi confesională. Soluţii politice în România modernă (1859-1918)

Aşezarea geografică a ţărilor române, aflate într-o zonă de confluenţă a intereselor puterilor europene din …