Distribuţia proprietăţii funciare în Dacia romană

Întorcându-ne acum la vremurile de început ale provinciei Dacia, constatam ca mea de pe timpul lui Traian s-a procedat şi la organizarea administrativă a teritoriului, după regulile obişnuite în acest timp în imperiul roman. Potrivit dreptului roman, întreg teritoriul cucerit a trecut în proprietatea imperiului, alcătuind pământul public ager publicus, de care împăratul putea dispune.

La un scriitor târziu s-a păstrat ştirea că împăratul Traian, desigur îndată după cucerire, a efectuat un recensământ general al provinciei (census provinciae), după formula în vigoare la acea dată (formula censualis), cunoscută din Ulpian. Pământurile au fost măsurate spre a se stabili impozitele pe care toţi locuitorii provinciei trebuiau să le plătească de acum înainte fiscului imperial.

O parte din pământul Daciei a fost împărţit veteranilor şi altor colonişti aduşi din diferite părţi. Mai întâi, pentru întemeierea coloniei Sarmizegetusa - un întins teritoriu a fost parcelat (centuriatio) în câte 100 de loturi (sortes) de câte două iugăre (bina iugera) sau mai mult şi atribuit veteranilor din trupele care au participat la războaiele dacice.

Prin această adsignatio (coloniaria sau publica) pământul a trecut din proprietatea statului în proprietatea deplină a coloniştilor, devenind ager privatus optimo iure. Ei sunt scutiţi de impozitul funciar, colonia bucurându-se de ius Italicum. Grupuri de veterani şi cetăţeni romani au fost aşezaţi de la început şi în diferite alte părţi ale provinciei unde li s-a dat pământ din ager publicus prin atribuire individuală (adsignatio viritim). Aceştia nu aveau drept deplin asupra pământului atribuit, ci numai dreptul de folosinţă (possessio).

Alte pământuri au fost vândute altot grupuri de colonişti, cetăţeni sau peregrini. Statul îşi păstra şi asupra acestor agri quaestorii dreptul de proprietate, dar în practică ele nu mai erau supuse asignării. Cei colonizaţi individual sau în grupuri izolate, ca şi cei care cumpărau pământ din ager publicus, erau obligaţi să plătească riscului imperial impozitul funciar (tributum), pământurile obţinute de ei, într-o formă sau alta, alcătuind ager privatus vectu galisque.

Printre grupurile de colonişti aşezaţi în Dacia pe timpul lui Traian sau al împăraţilor următori erau veniţi mulţi din Orient, în special din Asia Mică. Ei îşi păstrează gruparea lor aparte şi mai târziu, fiind menţionaţi în inscripţii la Napoca, Germisara şi Apulum sub numele de Galatae, Asiani şi Ponto-Bithyni. La Napoca sunt amintiţi Galatae consistentes municipio, ceea ce ar indica o colonizare oficială a lor iar în celelalte inscripţii sunt arătaţi ca organizaţi în colegii de caracter religios.

În regiunea minelor de aur din Munţii Apuseni au fost aduşi încă de pe timpul lui Traian, dar şi după aceea, grupuri de dalmaţi din seminţiile Pirustae şi Baridustae. Despre un conducător al unui grup de asemenea dalmatini, T. Aurelius Aper, aflăm că era princeps adsignato ex m (unicipio) Splono, ceea ce înseamnă probabil că a fost adus de un împărat şi aşezat colonist la Ampelum, cu toate drepturile ce i se cuveneau ca cetăţean roman.

Împărţirea de pământ din ager publicus sau vânzarea lui a continuat şi pe timpul urmaşilor lui Traian. Astfel foarte de vreme s-au alcătuit în diferite locuri comunităţi de cetăţeni romani (conventus civium Romanorum) în jurul cărora s-au strâns şi alţi colonişti de condiţie peregrină. Ele au împânzit teritoriul provinciei, fiind mai numeroase de-a lungul drumurilor construite şi în regiunile bogate ale Daciei.

Alte loturi din pământul provinciei au fost atribuite trupelor staţionate în provincie. Deşi neatestat încă epigrafic, prin analogie cu ceea ce se ştie din alte părţi, trebuie să presupunem că un asemenea territorium a avut încă de la început legiunea XIII Gemina de la Apulum. Întinderi mai mici sau mai mari de pământ vor fi. fost afectate şi trupelor auxiliare. Populaţia autohtonă din aceste teritorii era obligată la diferite prestaţii şi munci faţă de trupele din castre.

Ţinuturile de la hotarele provinciei aflate sub control şi jurisdicţie militară poartă numele de regiones. O regio Ans (amensium) este atestată de două inscripţii descoperite la Căşei, pe Someş, la vest de oraşul Dej. Supravegherea regiunii era încredinţată unui beneficiar al consularului provinciei: agens sub sig(nis) Samum cum reg (ione) Ans (amensium). Probabil tot aşa erau organizate şi supravegheate şi alte regiuni de la marginea provinciei, ca de pildă cea de la Cumidava (Râşnov) în Ţara Bârsei.

Anumite teritorii ale provinciei de interes special au fost trecute în patrimoniul împăratului (patrimonium Caesaris), care le arenda sau le exploata direct prin funcţionarii săi, beneficiile realizate alimentând fie fiscul imperial (fiscus) fie casa personală a împăratului (ratio patrimonii). Din categoria domeniilor imperiale din Dacia făceau parte în primul rând, datorită importanţei lor excepţionale, minele de aur din Munţii Apuseni, cu centrul de exploatare la Alburnus Maior (Roşia Montană). Administraţia lor era încredinţată unui procurator aurariarum, cu sediul la Ampelum, ajutat de un subprocurator aurariarum şi de un numeros personal funcţionăresc alcătuit din sclavi şi liberţi imperiali, liberti et familia cum se numesc într-o inscripţie.

Primul procurator cunoscut al minelor de aur din Dacia este M. Ulpius Hermias, libert al împăratului Traian, care a murit în funcţie. Cenuşa lui a fost dusă la Roma cu învoirea împăratului, cum ne informează epitaful său săpat în piatră la Ampelum. Liberţi imperiali au mai putut fi şi unii dintre procuratorii următori. Un singur procurator, cunoscut dintr-o inscripţie recent scoasă la iveală, al cărui nume rău păstrat ar fi A(ulus) Senec. (Vo)contianus, v(ir) e(gregius), datat în 215, pe timpul lui Caracalla, este din ordinul ecvestru.

Tot libert imperial e în schimb singurul subprocurator cunoscut până acum, Avianus. Veniturile realizate din exploatarea minelor de aur intrau în vistieria împăratului, aşa precum tot el dispunea şi de cantităţile de aur ce se obţineau. În această privinţă împăratul romanilor este moştenitorul direct al regilor daci, care aveau se pare monopolul exploatării aurului. Ca şi în alte părţi, teritoriul minier era supravegheat de detaşamentele militare ale legiunii XIII de la Apulum.

În patrimoniul imperial se aflau şi minele de fier, păşunile şi salinele din Dacia. Acestea toate erau arendate unor conductores (fenariarum, pascui et salinarum), chiar şi în secolul III, când în alte provincii, mai ales minele de fier, erau exploatate direct prin procuratorii imperiali. În Dacia salinele şi păşunile erau arendate obişnuit împreună, aceluiaşi conductor.

Aceşti conductores erau de obicei oameni bogaţi şi cu vază, unii făcând parte din ordinul ecvestru şi ocupând funcţiuni onorifice dintre cele mai înalte în oraşele Daciei. E foarte probabil, cu toate că ne lipseşte până acum atestarea epigrafică directă, că şi principalele cariere de piatră se aflau în patrimoniul împăratului. Veniturile rezultate din arendarea acestor domenii imperiale alimentau fiscul imperial.

În sfârşit o bună parte din pământul Daciei a fost lăsat în folosinţă populaţiei autohtone. Acesta era ager tributarius, alcătuit probabil din pământurile cele mai rele şi mai puţin productive, situate mai ales în estul provinciei şi în alte ţinuturi de margine care au atras mai puţin pe romani. În schimbul folosinţei pământului ei trebuiau să plătească impozite grele, fiind totodată obligaţi la diferite prestaţii şi corvezi, faţă de trupele din castre, faţă de serviciul public de poştă (cursus) şi să lucreze în mine etc.

Statutul şi felul de organizare care i-au fost date de la început provinciei justifică pe deplin numele de Dacia Augusti provincia, ce i se atribuie pe monedele emise pe timpul împăratului Traian, la scurt timp după cucerire. Se înţelege însă că această organizare administrativă şi teritorială, care a fixat la început cadrul general al administraţiei provinciei, a suferit ulterior modificări şi s-a desăvârşit în cursul timpului, ca urmare a punerii în valoare a bogăţiilor şi resurselor provinciei, prin munca desfăşurată în condiţii grele, a populaţiei exploatate. S-au întemeiat noi aşezări, oraşe şi sate, iar populaţia a crescut necontenit, mai ales în vremurile mai liniştite ale secolului II, când noi colonişti au venit dinafară şi mulţi veterani după ieşirea din rândurile armatei s-au stabilit în provincie.

Check Also

Năvălirea ungurilor în Dacia

Starea ţărilor de peste munţi la venirea ungurilor. Români sub voievozii bulgari De la stingerea …

Întinderea şi organizarea administrativă a Daciei

La sfârşitul celui de-al doilea război dacic întreg teritoriul care formase regatul lui Decebal era …

Coloniştii romani în Dacia

Colonizarea Daciei pe timpul lui Traian a avut un caracter oficial şi ea s-a realizat …

Romanizarea Daciei

Indiferent de originea atât de pestriţă a coloniştilor din Dacia, ei sunt cu toţii purtătorii …

Istoria românilor din Dacia Traiană

Istoria unui popor este în mare parte determinată de natura, în sinul căreia este aşezat. …