Diplomaţia românească între Tratatul de la Varşovia şi Uniunea Europeană

Pactul de la Varşovia a fost o alianţă creată de URSS ca o contrapondere la NATO, înfiinţat din iniţiativa Statelor Unite. În momentul constituirii acestuia (1955) România nu putea avea altă opţiune, indiferent cine ar fi fost la conducerea statului. Lumea fusese împărţită între marile puteri iar România se afla în sfera de influenţă sovietică, împreună cu alte state din Europa Centrală şi de Est, iar în planurile militare ale NATO era tratată ca un adversar.

Mai ales după anul 1958 România a avut, în cadrul Pactului, o atitudine distinctă care să îi permită afirmarea interesului naţional: nu a admis desfăşurarea de aplicaţii militare cu trupe pe teritoriul său nici punerea armatei sub comandă unică, apreciind că numai conducerea României putea decide asupra acţiunilor la care aceasta putea să participe.

Anul 1989 a însemnat un moment de cotitură pentru România în politica externă. Era evident că după prăbuşirea regimurilor totalitare din centrul şi estul Europei vechiul sistem de alianţe impus de Uniunea Sovietică nu se mai putea menţine. La 1 iulie 1991 Pactul de la Varşovia şi-a încetat oficial existenţa. În noua conjunctură, caracterizată prin dezechilibru de forţe pe plan mondial, au fost reformulate obiectivele diplomaţiei româneşti în concordanţă cu interesul naţional şi anume:

  • realizarea integrării euro-atlantice;
  • dezvoltarea relaţiilor bilaterale cu alte state, în primul rând cu cele vecine.

România şi NATO. După desfiinţarea Pactului de la Varşovia NATO a intrat într-o etapă de adaptare la noile realităţi. Dacă din momentul constituirii şi până prin anii ’90 scopul alianţei a fost apărarea Occidentului de ameninţarea Estului sovietic, în etapa următoare ea a căpătat un rol major în gestionarea situaţiilor de criză din lume şi în menţinerea păcii. Aceste obiective coincid cu cele ale României şi de aceea toaie guvernele din perioada postdecembristă şi-au manifestat intenţia de a acţiona în direcţia integrării în NATO.

Relaţiile cu NATO au fost iniţiate încă din anul 1990. În anul 1994 România a semnat Parteneriatul pentru pace, o iniţiativă lansată de NATO şi o oportunitate de apropiere de alianţă. În anul 1997, la Reuniunea de la Madrid, când au fost admise în NATO Cehia, Polonia şi Ungaria, România a fost nominalizată ca un candidat credibil la aderare. În acelaşi an s-a semnat un Parteneriat strategic între România şi Statele Unite.

În noiembrie 2002 România, alături de alte state europene, a fost invitată să înceapă negocierile de aderare iar vizita preşedintelui american la Bucureşti a fost un semnal evident privind importanţa ţării noastre în sistemul de apărare al NATO. În aprilie 2004 s-au desfăşurat la Bruxelles ceremonia oficială de primire a României în NATO. Până în anul 2007 armata română a dovedit că a devenit una profesionistă (serviciul militar obligatoriu fiind desfiinţat), modernă, capabilă să participe la misiuni de menţinere a păcii alături de alte forţe NATO în Irak, Afganistan, Kosovo etc.

România şi Uniunea Europeană

Ca urmare a schimbărilor structurale care au avut loc în fostele state socialiste în ultimul deceniu al secolului al XX-lea, Uniunea Europeană şi-a manifestat intenţia de extindere spre Est. În cadrul Consiliului European de la Copenhaga (1993) au fost stabilite trei criterii pentru statele candidate la aderare:

  • criteriul politic - „democraţie stabilă, respectarea drepturilor omului, autoritatea legilor şi protecţia minorităţilor”;
  • criteriul economic - „economie de piaţă funcţională”;
  • asumarea de obligaţii - „să adopte aquis-ul comunitar, standardele şi politicile care constituie esenţa legilor Uniunii Europene”.

România avea o anumită experienţă în relaţiile cu Comunitatea Europeană. Primele acorduri comerciale între ţara noastră şi Comunitatea Europeană. s-au încheiat în anii ’60, ele fiind suspendate după 1980 pe motivul încălcării drepturilor omului în România. În martie 1990 relaţiile oficiale au fost reluate iar la 1 februarie 1993 România a semnat Acordul de asociere cu Uniunea Europeană. Acordul a intrat în vigoare în 1995, an în care a fost formulată oficial cererea de aderare.

Procesul de aderare a fost îndelungat şi dificil deoarece tranziţia spre economia de piaţă a fost greoaie, decalajul faţă de economia statelor occidentale era foarte mare iar unele evenimente din România au generat o reacţie negativă pe plan internaţional. În cadrul Consiliului European de la Helsinki (decembrie 1999) s-a hotărât demararea negocierilor cu mai multe state candidate, între care şi România. În anul 2004 guvernul român a închis toate capitolele de negociere iar în anul următor s-a semnat tratatul de aderare. Aderarea efectivă s-a realizat la 1 ianuarie 2007.

Principalele avantaje ale integrării sunt de natură economică, politică, culturală şi socială, deoarece:

  • Uniunea Europeană este cea mai mare piaţă unică din lume şi cel mai mare partener comercial;
  • România poate înregistra o creştere economică şi a nivelului de trai;
  • românii dobândesc calitatea de cetăţeni ai Uniunii Europene cu toate avantajele care decurg din aceasta;
  • România poate beneficia de asistenţă financiară consistentă;
  • Uniunea Europeană reprezintă un mare proiect care îşi propune păstrarea identităţi naţionale, culturale, rasiale, etnice şi religioase.