Diploma leopoldină

Nicolae Bethlen reuşi, totuşi, să facă acceptat un text relativ favorabil principatului. Reuşi să obţină, în sfârşit, ceea ce au urmărit neîntrerupt tratativele interminabile: garantarea în cadrul imperiului a statului separat al Transilvaniei, cu instituţiile lui existente. A luat fiinţă astfel diploma atât de mult dezbătută şi mai ales atât de mult aşteptată (16 octombrie 1690).

Revenirea succeselor militare ale imperiului însă, izgonirea lui Thokoly de către Ludovic de Baden, victoria de la Slankamen o puseră iarăşi în primejdie; delegaţia a trebuit să aştepte opt luni, să depună toate insistenţele, să ceară pe rând intervenţia legaţiilor străine, până când, la 31 decembrie, împăratul, în sfârşit, o semnă. E aşa-numita diplomă leopoldină, purtând data de 4 decembrie 1691.

Diploma e deosebit de importantă. Ea a ţinut loc de „constituţie” a Transilvaniei mai mult de un veac şi jumătate. În 18 puncte, diploma stabileşte raporturile cu imperiul, principiile după care trebuia să fie guvernată Transilvania în cadrele lui. Înainte de toate, stările, în covârşitoare majoritate protestante, se asigură împotriva armei puternice de stăpânire a imperiului, care era catolicismul. Chiar în primul punct, diploma menţine neschimbate raporturile religioase, întăreşte în drepturile şi egalitatea lor religiile recepte.

Al doilea punct asigură toate daniile, privilegiile şi beneficiile acordate de regi şi principi, inclusiv în Partium şi în Debreţin. Al treilea menţine legile ţării: Aprobatele şi Compilatele, precum şi Tripartitumul lui Werboczi, exceptând doar art. 9 al bulei de aur, adică dreptul de rezistenţă (ius resistendi) al nobilimii faţă de rege, abrogat şi de dieta ungară; menţine de asemenea „constituţiile” şi dreptul municipal al naţiunii săseşti.

Saşii şi secuii se menţin în legile şi privilegiile lor din vechime. Saşii, şi peste tot poporul, sunt scutiţi de găzduirea şi întreţinerea dregătorilor în călătorie; pentru aceasta să servească poştele şi hanurile care vor trebui să se ridice. Secuii sunt scutiţi de dări şi încartiruiri militare, ei rămânând datori să apere ţara cu armele pe cheltuială proprie; nu însă şi ţăranii sau iobagii (rustici vel iobagiones) secui. Dieta, organele administrative şi judecătoreşti ale ţării se menţin cu toate rânduielile lor. În funcţii vor fi numiţi sau aleşi numai „indigeni”, unguri, secui şi saşi, fără deosebire de religie. Numai lor să li se dăruiască şi moşiile care ar reveni, prin lipsă de moştenitori sau necredinţă, fiscului.

Capul statului sau locţiitorul lui să fie înălţat din rândurile nobililor sau magnaţilor ţării, fie catolici, fie de altă religie recepta, după merit. Tot aşa şi generalul comandant al oastei ţării, cancelarul suprem, consilierii intimi, comiţii supremi şi căpitanii secuilor, protonotarii şi alţi demnitari, dar urmând să fie confirmaţi de împărat. Ei vor primi şi „stipendii”, plătite anual, din vistieria regală. Şi grija celor care au obţinut textul să nu se acorde vreun avantaj catolicilor: între consilierii intimi şi la tabla judiciară catolici să fie o pătrime, dintre protonotari unul să fie catolic.

Din consiliul intim să facă parte şi judele regesc al Sibiului, din partea naţiunii săseşti. Doar comandantul armatei imperiale să fie german, adică austriac, dar şi el să activeze în înţelegere cu guvernul, cu consiliul de stat şi cu comandantul oastei ţării. Juzii regeşti ai saşilor şi secuilor, demnitarii din comitate, oraşe, târguri, care sunt instituiţi prin libera alegere a comunităţii, să rămână în aceeaşi libertate şi acelaşi obicei, doar confirmarea lor revenindu-i împăratului.

Dijmele ţinute de nobilime prin arendă sunt lăsate în posesiunea ei, arenda revenind fiscului. Comerţul rămâne liber, cum a fost sub principi, observându-se însă prerogativele şi privilegiile nobilimii. Vămile şi tricesimele nu vor fi majorate. Darea ţării pentru timp de pace se stabileşte la 50.000 de imperiali (socotiţi, ca în 1683, la 2,25 florini talerul imperial, suma se ridica la 112.500 de florini), iar pentru timp de război împotriva Ungariei şi Transilvaniei la 400.000 de florini renani, socotind aici şi „naturalele” (proviziile în natură).

Pentru nevoile în plus tezaurului îi rămân veniturile obişnuite regale şi domeniile fiscale. Daturi şi plăţi neobişnuite în ţară nu se vor introduce etc. Diploma separată de confirmare a principelui Mihail Apafi al II-lea e amânată, pe motiv că principele, în vârstă de 14 ani, e minor. Educaţia lui în vederea urmării la tron, până la maturitate, e încredinţată consiliului de stat. Drept urmare, guvernator fu ales de dietă şi confirmat de împărat magnatul Gheorghe Banffy. Consilierii guvernului şi generalul comandant al oastei ţării sunt şi ei instituiţi dintre localnici. Cancelar e instalat Nicolae Bethlen.

Stările Transilvaniei se puteau considera, în genere, mulţumite. Noul stăpân, în schimbul supunerii, le asigura statul separat al Transilvaniei, supus direct împăratului, menţinea neştirbită „constituţia” lui întemeiată exclusiv pe cele trei naţiuni politice (unguri, secui, saşi) şi patru religii recepte (catolică, calvină, luterană şi unitariană); le asigura şi împotriva vreunei supremaţii a religiei catolice, pentru care nu prevedea drepturi mai mari decât pentru oricare din celelalte trei.

Păstra legile principatului. Menţinea în cadrele Transilvaniei „părţile” (Partium), sub care se înţelegeau acum Maramureşul, Satu Mare, Crasna, Solnocul de Mijloc, Bihorul, Zarandul, Aradul, cu părţi din Ugocea, Szabolcs, Hajdu (cu Debreţin), Bekes, Cenad. Se menţineau şi părţile recucerite din Banat, Caransebeşul, Lugojul, Orşova (erau sub turci încă părţi însemnate ale Banatului, oraşele Timişoara şi Oradea, recucerite unul în 1716, celălalt în 1692).

Rămâneau în hotarele Transilvaniei toate teritoriile care au aparţinut, cu diferite variaţii, principatului şi pentru păstrarea cărora stările luptă necontenit. Suma dării anuale pentru timp de pace era cea oferită de stări în tratativele de până aici, iar darea de război era doar accidentală. Se putea considera mulţumită cu deosebire nobilimea, căreia noul stăpân îi asigura toate proprietăţile şi privilegiile, întreaga dominaţie de clasă şi, prin urmare, întreaga stăpânire asupra maselor iobăgeşti.

Formulările diplomei introduceau, intenţionat desigur, anumite echivocuri în privinţa capului statului, proporţiei catolicilor numirilor de funcţionari şi altele, lăsau portiţe de ieşire, dar acum nu se puteau prevedea încă breşele pe care le-ar putea deschide. Stările puteau rămâne deci şi în credinţa suveranităţii lor politice, a reducerii noii stăpâniri iarăşi numai la o suzeranitate şi chiar a revenirii principelui în fruntea statului.

„Guvernul” ţării activează în consecinţă. Guvernatorul, considerându-se locţiitor al principelui, convoacă dieta, noii demnitari îşi împart, ca şi înainte, venituri de stat. Diploma e aplicată de organele proprii ale principatului. Dificultăţile care se ivesc se rezolvă în genere aici. Spre a-i uşura aplicarea, stările obţinură o completare a diplomei, cu aşa-numita rezoluţie alvincziană (după numele lui Petru Alvinczi, care a dus tratativele) din 14 mai 1693. Stările insistă pentru confirmarea guvernatorului în prerogativele princiare, pentru rămânerea părţilor alipite în cadrul statului Transilvaniei şi pentru cancelarie aulică separată de a Ungariei.

Dar această liniştire de sine n-avea să dureze mult. Feluritele autonomii locale veneau în contradicţie cu regimul imperial, mai avansat, mai ales cu tendinţele lui centralizatoare, îndreptate spre absolutism monarhic. Statul nobiliar, care e principatul, trebuie să facă un pas înainte, să se încadreze treptat în statul absolutist care i se suprapune.

Transilvania, şi prin poziţia ei, trebuia să fie bastionul militar de răsărit al imperiului, nu numai puternic fort de apărare, ci şi bază de pornire pentru noi cuceriri; trebuia deci cu atât mai bine întărită. Şi mai trebuia, fireşte, să-i aducă şi un venit, mult mai mare, desigur, decât cel prevăzut în diplomă. Trebuiau găsite deci formule pentru răstălmăcirea sau eludarea prevederilor ei.

Drept bază solidă a acţiunilor sale următoare, imperiul îşi menţine sau îşi întăreşte aici, înainte de toate, puterea militară. Sub pretextul războaielor cu turcii, încarcă mereu ţara cu noi şi noi unităţi de armată permanentă, se aşează temeinic în cetăţi. După moartea generalului Veterani (septembrie 1695), în aprilie 1696, la comanda militară veni aici generalul conte Rabutin de Bussy (francez, care servise înainte în Franţa), şi el un om cu mână tare, intolerant, puţin scrupulos. El reduse repede puterea militară a ţării la rol subordonat, ca nu peste mult nici să nu se mai audă de vreun comandant separat al oştilor ţării. La un rol subordonat reduse chiar guvernul.

Guvernarea ţării se deplasează tot mai mult spre capitala imperiului. Deasupra guvernului se ridică treptat autoritatea cancelariei aulice a Transilvaniei de la Viena (înfiinţată în 1694), ai cărei membri sunt numiţi. Tezaurariatul e legat tot mai mult de organele financiare centrale ale imperiului, administrarea veniturilor ţării trece tot mai mult pe mâini austriece. Imperiul punea stăpânire, sub ochii stărilor, pe poziţiile-cheie ale oricărei independenţe politice: politica externă, puterea militară, finanţele ţării, guvernarea însăşi, transforma treptat organele de guvernământ ale ţării doar în organe executive ale puterii centrale.

O nouă victorie răsunătoare austriacă asupra turcilor, sub comanda lui Eugen de Savoia, la Zenta (11 septembrie 1697) şi alte succese aduseră pacea de la Karlowitz (26 ianuarie 1699), pacea prin care turcii renunţau la Transilvania, dar păstrau Banatul. Se încheie cu aceasta şi rolul lui Thokoly. Dar şi al principelui Mihail Apafi al II-lea. Dus cu sila la Viena încă în 1696, acum fu silit să abdice (1701). Muri acolo în 1712.

Şi, totuşi, deţinătorii puterii politice a ţării au opus relativ puţină rezistenţă. Aceasta pentru că imperiul, paralel cu actele de autoritate, dar şi de diplomaţie ale armatei, a ştiut mânui cu abilitate şi celelalte arme de stăpânire: câştigarea demnitarilor, a claselor stăpânitoare în genere, şi în primul rând a nobilimii mari. Mijloacele sigure au fost favorurile, funcţiile, titlurile (de conte, baron), beneficiile, salariile, veniturile (administrări de fiscalităţi, arendări şi altele). Opoziţia se topea într-o goană după favoruri, se degrada la rivalităţi pentru demnităţi, venituri şi, prin urmare, la o întrecere în acte de credinţă. În frunte cu guvernatorul însuşi, tânăr de 28 de ani, vanitos, uşuratic, iubitor de fast şi de mărire, care ţine să-şi merite distincţia mai mare printr-o cu atât mai impecabilă fidelitate.

Clasele stăpânitoare fură, în genere, uşor dezarmate. Ele pierdeau din puterea politică sau şi-o puneau în serviciul imperiului, păstrându-şi în schimb neştirbite libertăţile, privilegiile, autonomiile locale. Imperiul puternic le putea garanta chiar mai bine decât puterea princiară slăbită, le deschidea chiar mai largi posibilităţi de afirmare. Nobilimii cu deosebire, îi putea asigura şi mai bine puterea discreţionară asupra iobăgimii. Exploatarea feudală putea spori nestânjenită, stimulată acum şi de noi posibilităţi de valorificare, deschise chiar de prezenţa armatelor imperiale, consumatoare aici.

Stăpânul feudal îşi valorifica acum produsele şi prin iobagul său, în sarcina căruia cădeau în primul rând dările mari şi proviziile şi care, neavându-le în măsura cerută, trebuia să recurgă mereu la „ajutorul” stăpânului său, să împrumute sau să cumpere de la el ca să-şi poată împlini obligaţiile şi asigura existenţa. Stăpânul putea spori nestânjenit şi obligaţiile de muncă ale iobagului, cerute de sporirea producţiei sale. Iar prezenţa masivă a armatelor imperiale îl putea asigura şi împotriva eventualei lui răzvrătiri. Chiar pierderea puterii militare devenea un avantaj: îl scutea în schimb de obligaţia militară, şi aceasta fără să-l priveze de complexul de prerogative ale sale, justificate tocmai prin purtarea armelor.

Cu atât mai greu apăsa regimul asupra maselor producătoare. El aducea cu sine cele două sarcini deosebit de grele: fiscalitatea şi armata de întreţinut, care cădeau amândouă numai asupra lor. De cum apar armatele imperiale, am văzut, darea face salturi considerabile. Şi, sub motiv de război, se menţine mereu ridicată. De la 18 taleri şi 6,50 florini (vreo 50 de florini) de poartă (unitate fiscală), cât se cifra de pildă în 1677, acum saltă uneori chiar la 200 şi 250 de florini de poartă, sume care, la nivelul scăzut al economiei ţării, chiar în raporturile de preţuri schimbate între timp, erau strivitoare pentru contribuabil.

Preţurile au crescut doar până la de două ori şi mai mult, poate mai curând din pricina lipsurilor create, decât a scăderii valorii monedei. Cifra de 50.000 de imperiali a diplomei leopoldine a rămas mai curând un deziderat; darea se menţine, în genere, la nivelul cifrei prevăzute pentru caz de război. La 3 aprilie 1698 i se ceru Transilvaniei pentru pregătirile de război 1.000.000, plătibil în bani şi provizii.

Şi cifrele băneşti apasă cu atât mai greu, cu cât se menţin mereu ridicate şi cantităţile de provizii care le însoţesc. Sarcinile cresc şi prin repartiţia arbitrară, prin vechiul sistem de impunere pe porţi, prin metodele de strângere, abuzurile, „execuţiile”, care cad implacabile asupra contribuabilului. Stăpânul feudal avansează adesea pentru supus, îl împrumută, dar agravându-i sarcinile.

În plus, armata, lipsind atunci cazărmile, trebuia încartiruită în casele locuitorilor, sarcină care cădea iarăşi, ca şi darea, numai asupra neprivilegiaţilor, asupra iobagilor în primul rând. Pentru omul dezarmat, instalarea pe mai mult timp în casa sa a soldatului înarmat devenea o adevărată calamitate. În principiu, armata se întreţinea din darea în bani şi provizii, strânse de organele locale.

Practic însă, ea îşi strângea adesea proviziile prin organele proprii. Soldatul apoi se făcea stăpân pe casa, pe grajdul omului, îi consuma bucatele, fânul, îi bea băutura, şi peste cele obligatorii, plătind arbitrar sau neplătind nimic, îi păştea cu calul livada, îl silea să-l slujească şi pe el, să-i îngrijească şi calul. Abuzează cu deosebire micii comandanţi, ofiţerii, subofiţerii, care nu numai consumă, dar fac tot felul de fraude la strângerea proviziilor, pretind daruri, strâng pentru ei, vând, fac bani.

Ţăranii sunt mereu în restanţe, se încarcă de datorii. Armata secătuia de-a binelea ţinuturile în sarcina cărora cădea. Însuşi generalul Rabutin mărturiseşte într-o scrisoare că îl doare sufletul de ceea ce vede, şi de lipsurile armatei, dar şi de mizeria celor care trebuie s-o aprovizioneze; la mare lipsă însă îngăduie armatei să-şi strângă singură proviziile, căci jertfeşte mai curând poporul decât oştile.

Veneau apoi lucrările de care armata avea nevoie, reparaţiile de drumuri, poduri şi mai ales cărăuşiile multe, muncile la cetăţi, gratuitus labor, cum se numeau, care, cu refacerile întreprinse de noua putere militară, nu mai contenesc. Ravagiile pe care le-au făcut războaiele, armatele de mercenari în secolul al XVII-lea în Apus - au produs acolo adevărate depopulări - se mutară acum şi în Răsărit.

Secuii, deşi scutiţi prin diplomă de darea militară şi de încartiruiri, ei trebuind să servească doar cu armele, nu sunt apăraţi totuşi de asemenea abuzuri. Nu mai sunt chemaţi la arme şi trebuie să plătească răscumpărarea obligaţiei, care creşte mereu. Din 22.000, cât e în 1692, până în 1703 se face 100.000 de florini renani. Şi, totuşi, nu sunt cruţaţi de neplăcerile încartiruirilor, proviziilor, lucrărilor publice.

Sarcinile se extind acum nu numai asupra iobagilor secui, ci şi asupra secuilor liberi, scutiţi rămânând doar cei cu titlu nobiliar sau clasaţi primores. Saşii înşişi, deşi mai favorizaţi de regim, se plâng şi ei de toate acestea, de repartiţia nedreaptă a dării („Pământul Regesc” era încărcat cu numărul cel mai ridicat de porţi), de încartiruiri şi altele.

Sarcinile cad şi asupra unei bune părţi a nobilimii mici. Trăind în sate, amestecată printre iobagi, când armata tabăra asupra satului, era confundată uşor şi ea, împotriva privilegiilor ei nobiliare, în masa contribuabililor. Aveau de suferit cu deosebire elementele seminobiliare sau eliberate, ridicate din iobăgime pentru a face servicii militare sub diferite titluri, de libertini, drabanţi, băştieri, puşcaşi (aceştia chiar înnobilaţi), băştierii Făgăraşului, puşcaşii Chioarului, elemente care, cu instalarea de garnizoane austriece în cetăţi, deveneau de prisos şi trebuiau să lupte greu pentru a-şi păstra libertatea, pentru a nu fi întorşi la iobăgie. Sarcinile cad şi asupra oraşelor, stârnind nu numai plângeri, ci şi revolte, ca la Baia Mare şi la Braşov.

Şi mai gravă a fost situaţia în Banat. Armata imperială în înaintarea sa trecuse Dunărea, dar lăsase în urmă necucerite Oradea, Timişoara, Banatul în cea mai mare parte. Banatul deveni un permanent teatru de război, armatele în luptă călcându-l când într-un sens când în altul. Mai ales Caransebeşul, Lugojul, Orşova trec dintr-o mână în alta. În 1688, imperialii ocupă Şoimuşul, Lipova, Lugojul, Caransebeşul, apoi Orşova. În 1690, turcii, reluând ofensiva, le recuceresc, în acelaşi an imperialii cuceresc din nou Caransebeşul, venind dinspre Haţeg, în 1695 Lugojul şi Lipova. Reiau însă iarăşi atacul turcii.

Veterani pleacă de la Lipova în apărarea Lugojului. Bătuţi aici (23 septembrie 1695), imperialii pierd trei mii de oameni şi toată artileria. Veterani însuşi e ucis. Lugoj, Caransebeş, Titel cad iarăşi în mâinile turcilor. În 1696, imperialii asediază Timişoara, dar însuşi sultanul vine acum cu 50.000 de oameni pe teatrul de luptă, şi astfel nu o pot lua. În schimb, acum intervine victoria lui Eugen de Savoia asupra turcilor, la Zenta. La apărarea Caransebeşului de turci şi de curuţii lui Thokoly luptă dârz vicecomitele Petru Măcicaş. Peste calamităţile încartiruirii şi întreţinerii armatelor, atât austriece cât şi turceşti, vin deci şi cele ale războiului continuu, semănând peste tot dezastru şi ruină.

În această fază, noul stăpân aplica ţării un regim de război. O politică economică consecventă, mercantilismul sistematic, o va practica doar mai târziu. Se arată de pe acum însă semnele care o prevesteau. Înainte de toate în grija pentru cercetarea, refacerea, sporirea veniturilor miniere, a producţiei şi schimbului de aur. Comerţul extern de vite e repede acaparat de fisc. În 1695 stările luptă zadarnic să-l păstreze. Îl speculează ofiţeri imperiali, funcţionari camerali.

Sub motivul protejării producţiei meşteşugăreşti locale, încep restricţiile la exportul de materii prime. Dar şi la importul lor, tulburând producţia meşteşugărească, stârnind protestele breslelor. Mai ales curelarii, tăbăcarii, cizmarii ridicau proteste din toate părţile. Curelarii şi tăbăcarii din Braşov şi Făgăraş declarară că, dacă nu pot aduce din Ţara Românească piei, scumpie, caraboi şi piatră acră necesare prelucrării, cum au adus şi până acum, ei nu-şi mai pot ţine viaţa de toate zilele şi nici „porţia” împărătească nu o mai pot da. Tot aşa declarară şi cizmarii „din toată Transilvania”.

Nemulţumiri, porniri împotriva noului regim au putut avea toate clasele sociale, dar în cu totul alte măsuri. Le-a putut avea şi nobilimea: sărăcind iobăgimea, regimul sărăcea „tezaurul său viu”. Dar ea se bucura şi de însemnate compensaţii. Cu atât mai grave puteau fi, în schimb, nemulţumirile celorlalte clase şi mai ales ale iobăgimii, asupra căreia cădeau cu toată greutatea şi sarcinile decurgând dintr-o veşnică stare de război, şi consecinţele compensaţiilor de care beneficiau clasele stăpânitoare.

Eliberarea de sub puterea turcească era fără îndoială un fapt istoric important. Imperiul austriac, mai avansat, deschidea noi perspective de dezvoltare în raport cu imperiul turcesc înapoiat. Dar mai înainte de a demonstra avantajele schimbării, impunea toată gravitatea consecinţelor ei materiale imediate, grave cu deosebire pentru masele producătoare.