Dionisie Eclesiarhul

Dionisie Eclesiarhul (circa 1740, Stoeneşti, judeţul Vâlcea - 1820, Craiova) - cronicar şi caligraf. Dumitru, după numele mirean, era unul dintre cei patru copii ai familiei modeste a lui Alexie şi a Aspaziei, ce va deveni Anastasia monahia. La şcolile mănăstireşti din zonă a deprins limbile slavonă, greacă, rusă, cunoştinţe de toponimie, de istorie şi geografie, meşteşugul caligrafiei şi al miniaturii, arta gravurii şi a picturii bisericeşti.

Ucenic al episcopului Grigorie Socoteanu şi preot de mir la biserica Episcopiei Râmnicului, se va călugări la Hurezu (1769). Va fi ieromonah (1770-1771) şi, pentru scurt timp, egumen. Ca eclesiarh la Episcopia Râmnicului lucrează la rânduirea şi copierea arhivelor din mănăstiri şi alte instituţii bisericeşti. În timpul războiului turco-austriac (1788-1791), porneşte în pribegie, ca şi Naum Râmniceanu, alături de episcopul Filaret de Râmnic. În cronica pe care o va scrie apar însemnări despre călătoria făcută prin Banat, la cetatea sârbească Petrovaradin şi mai departe, până la Buda.

Se întoarce în ţară înaintea păcii de la Şiştov (1791). Din cauza neînţelegerilor cu episcopul grec Nectarie, la Râmnic, este nevoit să se retragă la mănăstiri - Sadova, Jitianu, Cozia, Govora, activând ca arhivar şi caligraf. A mai fost eclesiarh la Bistriţa (1795-1799) şi egumen al schitului Mănăileşti (1799-1801), unde se află portretul său în frescă. Eclesiarh mitropolitan la Bucureşti între 1804 şi 1813, Dionisie Eclesiarhul a transcris în condici, admirabil caligrafiate, fonduri uriaşe de documente istorice şi bisericeşti. Scos din funcţie de acelaşi Nectarie, ajuns mitropolit al Ungro-Vlahiei, se retrage la Craiova. Restul vieţii trăieşte modest, ca „dascăl slavonesc”, traducător de documente şi caligraf.

Principala lui operă este un Hronograf scris în 1814. Dionisie Eclesiarhul reia vechea specie bizantină într-o epocă târzie, de tranziţie între veacuri şi mentalităţi, hazardându-se a da, naiv şi fantezist, o viziune europeană asupra evenimentelor istorice. Are la îndemână doar scrieri minore, de propagandă antifranceză, tipărite la Viena, Buda sau Moscova, buletine şi „gazeturi” franţuzeşti şi germane, o cronică a slovenilor, cronografe greceşti. Surse interne sunt stolnicul Dumitrache, Genealogia Cantacuzinilor a lui Mihai Cantacuzino, scrisori şi documente cunoscute de eclesiarh.

Mai importantă este latura memorialistică a operei sale, aerul de autenticitate fiind dat de amintirile personale şi de informaţiile orale. Spirit naiv, balcanic, când înclinat spre fabulaţie şi miraculos, când robit amănuntelor anecdotice sau chiar prozaice (liste de preţuri sau „catastişele” cioclilor), narează savuros, într-un stil mai limpede decât Zilot Românul. El descoperă dialectica fatalistă, vag orientală, bazată pe ciclicitatea faptelor istorice - idee iluministă, îmbinată cu moralismul din Eclesiarh.

Spaţiul cronicii este sud-estul european, teatru de război a trei imperii. Dionisie Eclesiarhul face portretul unor comandanţi, dă amănunte strategice şi pitoreşti despre mişcările de trupe şi „secreturile” armamentului epocii. „Nemţii” (austriecii) ca şi turcii pradă Oltenia, ajungând până la Bucureşti. Vizirul, copleşit de duşmanii împărăteşti, tratează direct cu Potemkin, ibovnicul împărătesei Ecaterina a II-a.

În ţară, se succedă domniile scurte şi repetate ale marilor fanarioţi: Ipsilanti, Mavrogheni, Moruzi, Sufu, Hangerli, Caragea. Tablouri plastice despre istoria socială şi economică a ţării completează portretistica. Vremea de acalmie, de bună „rânduială”, cu biruri moderate şi trai ieftin, a domniei lui Alexandru Ipsilanti sau ordinea impusă de Nicolae Mavrogheni, vodă cu deprinderi justiţiare ce umblă deghizat, în popor, nu durează. Alexandru Moruzi, „maestru” în a strânge banii, înfiinţează un spital la Bucureşti, speriat de ciumă şi cutremur. Calamităţile - ciuma, seceta, lăcustele - se repetă în istorie, şi cronicarul, frisonat, le consemnează.

Personaj de nuvelă istorică, Osman Pazvantoglu este bine caracterizat în ascensiunea sa de fost mercenar ajuns, prin uzurpare, stăpânul Vidinului. Pazvangiii şi cârjalii lui trăiesc din jafurile repetate prin Oltenia, de frica lor ajungând a se bejeni chiar şi marii boieri. Capudan Hassan-paşa, care trebuia să-l prindă pe Pazvantoglu, petrece, la Bucureşti, cu podărese şi cârciumărese, travestite în cucoane, într-o farsă, viu colorată, a viciului balcanic. Constantin Hangerli, ce istovise ţara în biruri şi dări, sfârşeşte tragic. Un joc viclean, bine gradat, cu virtuţi scenice, se consumă între perfidia trimisului sultanului, ce tocmise ucigaş un harap „buzat”, şi laşitatea boierilor, ce îl abandonează pe domn.

Echilibrul de forţe se schimbă în panorama deşertăciunilor istoriei, în vremea lui Constantin Ipsilanti, omul ruşilor, apar generalii Bagration („Pangration”) şi Miloradovici, care ajunge a se însura cu o „Filipească”, feldmareşalul Kamenski, cu un portret laudativ de om sobru, ce pune ordine în excesele ocupanţilor, sau Prozorovski, ce aruncă turcilor injurii pitoreşti. Cu mari digresiuni sunt narate luptele dintre turci şi ruşi din perioada 1806-1812.

Dionisie Eclesiarhul intercalează în cronica sa, după surse precare, istoria lungă şi fantezistă a lui Napoleon Bonaparte. Despre revoluţia franceză, cronicarul dă explicaţii naive, în spirit neaoş muntenesc. Cronica se încheie cu rezumatul campaniei lui Napoleon în Rusia. În plină epocă fanariotă, scrierea anunţă balcanismul literar, oferind pagini de proză de un crunt pitoresc, imagini plastice pline de culoare, pe alocuri macabre. Expresivitatea involuntară ţine de familiaritatea cu care tratează marea istorie, de fantezia ce suplineşte informaţia deficitară. Împletirea expresiilor populare cu neologismele încă nefixate lingvistic, coloratura unor turcisme şi grecisme dau farmec limbii.

Dionisie Eclesiarhul a tradus, din slavonă, numeroase hrisoave domneşti, acte şi documente sau texte religioase, ca Rugăciuni, rânduieli şi învăţături (1819), carte ce a servit ca manual. Din ruseşte, traduce Stavrofilia sau Calea împărătească a crucii Domnului (1793). O muncă uriaşă a depus la cele peste 30 de condici de documente şi 22 de pomelnice adunate din mănăstiri şi biserici, cele mai multe din Oltenia şi Vâlcea, de la Episcopia Râmnicului şi Mitropolia ţării. În aceste opere „minore”, se regăsesc preocupările sale pentru istoria ţării şi mărturii personale, strecurate în prefeţe.

A alcătuit condicile Episcopiei Râmnicului (I-III, 1779-1786), ale unor mari mănăstiri: Tismana (I-II, 1787), Cozia (1794), Bistriţa (I-III, 1795-1796), Govora (1797) şi ale altor aşezăminte monahale: Strehaia, Sadova, Jitianu, Titireciu şi Mănăileşti. La Bucureşti, întocmeşte mai multe condici, cu moşiile Mitropoliei, risipite prin Muntenia, cu documentele mănăstirii Cotroceni (I-III, 1806-1808) şi ale metocurilor ei, Văleni şi Micşani.

Revenit în Oltenia, mai dă condica mănăstirii Bucovăţ/Coşuna (1813) şi a mănăstirii Obedeanu din Craiova (1820) sau, pentru „case” boiereşti, condica vel paharnicului Constantin Almăjanu (1819). Aceste condici conţin un imens material documentar şi sunt scrise cu o mână de maestru în arta caligrafică. Splendidele majuscule, scenele pe teme religioase, laice sau doar decorative, ca şi portretele realizate de Dionisie Eclesiarhul formează un capitol interesant în arta miniaturisticii româneşti.

Opera literară

  • Chronograful Ţărei Rumâneşti de la 1764 până la 1815, în Tezaur de monumente istorice pentru România, II, publicată de Alexandru Papiu-Ilarian, Bucureşti, 1863; ediţia (Chronograful Ţării Rumâneşti), ediţie îngrijită şi prefaţă de C.S. Nicolăescu-PIopşor, Râmnicu Vâlcea, 1934;
  • Hronograf (1764-1815), ediţie îngrijită de Dumitru Bălaşa, introducere de Dumitru Bălaşa şi Nicolae Stoicescu, Bucureşti, 1987.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …