Dimitrie Anghel

Dimitrie Anghel (16 iulie 1872, Corneşti, judeţul Iaşi - 13 noiembrie 1914, Iaşi) - poet şi prozator. Tatăl lui Anghel, Dimitrie Anghel, comerciant şi moşier, descindea din aromâni refugiaţi din părţile Ianinei, iar mama, Erifilia (născută Leatris), era grecoaică din insula Antigoni. Familia izbutise să intre în protipendada ieşeană, însă cunoaşte curând declinul. După ce Erifilia se stinge prematur, în 1879, tatăl lui Anghel, angajat în câteva întreprinderi hazardate, dă faliment, ceea ce îi provoacă şi moartea, în 1888. Cei patru copii vor avea totuşi condiţii pentru a-şi desăvârşi instrucţia. Însă Mitif, cum e alintat cel de-al treilea, lipsit de afecţiunea maternă, cu complexe adânc înrădăcinate, refractar autoritarismului patern, dar acuzând şi absenţa unei îndrumări, este un elev mediocru.

În 1890, el abandonează, în pragul absolvirii, Gimnaziul „Alexandru cel Bun”, unde ajunsese după ce trecuse pe la Institutele Unite şi pe la Şcoala de Belle Arte. Hotărâtoare în luarea deciziei au fost, se pare, descoperirea vocaţiei poetice şi apropierea de cercul socialist, unde e introdus de fraţii mai mari, Constantin D. Anghel, viitor membru în conducerea Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România, şi Paul Anghel.

În octombrie 1890, primele lui versuri, purtând o tiranică influenţă eminesciană, vedeau lumina zilei în „Contemporanul”. Tânărul frecventa în acelaşi timp şi casa lui Neculai Beldiceanu, unde se citea poezie simbolistă şi se făceau experienţe de „audiţie colorată”. În 1893, întreprinde o călătorie în Italia împreună cu Ion Păun-Pincio, apoi merge singur la Paris, unde se aflau la studii fraţii săi, care încearcă zadarnic să-l înscrie la o şcoală superioară. Partea lui de moştenire îi îngăduie să trăiască aproape zece ani în preajma boemei artistice, să viziteze Spania, Elveţia şi din nou Italia. Pătruns de spiritul literaturii noi, fiind concomitent în contact cu tineri artişti şi scriitori români aflaţi la Paris, el îşi limpezeşte vocea lirică.

Între 1893 şi 1901, în ţară, îi apar traduceri şi creaţii proprii, semnate şi Mitif, în „Adevărul literar”, „Lumea nouă ştiinţifică şi literară”, „Vieaţa”, „Povestea vorbei”, „Evenimentul”, „Literatură şi artă română”, „Pagini literare”, „Convorbiri literare”, „Curierul literar” etc. În vara anului 1902, se afla la Dumbrăveni, unde, împreună cu St. O. Iosif, pe care îl cunoscuse la Paris, traduce poezii de Paul Verlaine, ce vor fi strânse în volum în 1903. Din toamnă, cei doi se implică în reapariţia revistei „Sămănătorul”, la care Anghel colaborează cu traduceri, unele făcute cu St. O. Iosif, cu poezii şi proză, semnând şi cu pseudonimele Maghiran, Rozmarin, Florin, Teofil Jianu, V. Ieronim şi Ion Fulga. Cu totul rar mai publică în „Convorbiri literare”, „Literatură şi artă română”, „Luceafărul”, „Făt-Frumos” etc.

La începutul anului 1905 apare În grădină, prima lui carte de versuri. Numit inspector domenial în Dobrogea, la Constanţa, face traduceri cu Ion Minulescu din Victor Hugo, Albert Samain, Charles Guerin, Henri de Regnier, care, semnate Gabriel Sutzu, apar în „Sămănătorul”, „Viaţa literară şi artistică” şi „Revista celorlalţi”, toate fiind reunite în volum abia în 1935.

Din noiembrie 1906, este redactor la „Sămănătorul”, unde va rămâne până în 1908. Semnând A. Mirea, Anghel şi St. O. Iosif încep să publice aici, apoi şi în „Viaţa românească”, „Reforma”, „Viitorul”, „Ordinea”, „Minerva”, „Minerva literară ilustrată” şi „Cumpăna” (1909-1910, scoasă de cei doi împreună cu Mihail Sadoveanu şi Ilarie Chendi), un material bogat şi extrem de variat. Volumele lor se succedă cu repeziciune: Legenda funigeilor (1907), Cometa (1908), Caleidoscopul lui A. Mirea (1908 şi 1910), Carmen saeculare (1909), Cireşul lui Lucullus şi Portrete (1910), precum şi mai multe traduceri. Primele trei cărţi au fost premiate în 1909 de Academia Română, în această perioadă, Anghel publică singur un al doilea volum de versuri, Fantazii (1909), şi traducerea piesei Amorul veghează de Robert de Flers şi G.A. de Caillavet (1909).

Participă la şezători literare în Bucovina (1908, 1910), este membru fondator al Societăţii Scriitorilor Români, fiind ales vicepreşedinte în primele trei comitete. Prietenia cu Iosif se destramă în anul 1910, întrucât Anghel nu poate să reziste pasiunii pentru soţia acestuia, scriitoarea Natalia Negru, cu care mai târziu se va căsători. În faţa reproşului tăcut ori a ostracizării făţişe, accentuate după moartea lui Iosif, scriitorul, fire orgolioasă, bravează, caută să se impună publicând frenetic.

Numit, în 1911, inspector în Ministerul Cultelor şi Artelor, are de suportat alte atacuri în presă. Extenuat psihic, cu o viaţă conjugală furtunoasă, lucrează foarte puţin. Câteva proze şi poezii, unele semnate Ola (Olla) Canta (pseudonim folosit în colaborare cu Leon Feraru), ce apar în „Flacăra” şi în „Înfrăţirea”, sunt ultimele scrieri. La 27 octombrie 1914, în cursul unei dispute violente cu soţia sa, recurge la revolver. Glontele, destinat doar să o sperie pe Natalia Negru, o răneşte uşor prin ricoşeu şi poetul, panicat, se împuşcă. Rănit grav, va mai trăi două săptămâni de chinuri.

Mărturisirile lui Anghel, diseminate în operă, revelează un spirit lucid şi anxios, chinuit de un rău interior, pe care încearcă să-l domine recurgând la remedii precum prietenia, iubirea, acţiunea socială, strategia lui carpe diem, pietatea, trăirea frumosului, creaţia, remedii care, toate, rând pe rând, par a-l fi decepţionat. Astfel, mişcarea socialistă, îmbrăţişată o vreme pentru idealul ei umanitarist, i se dezvăluie contradictorie, inconsistentă (Povestea unui muşuroi). Nici sentimentul acut al vocaţiei, nici voinţa irepresibilă de artă nu-l scutesc de îndoială. Conştient de talentul său nativ, dar şi de un anume deficit de forţă creatoare, şi-l asumă pe acesta din urmă lucid, modelându-se ca poeta artifex. Văzând creaţia ca o aventură personală, petrecută în solitudine, el nu se va recunoaşte nici sămănătorist, nici simbolist, cu toată predilecţia mărturisită pentru simbol.

Curând după debut, se sustrage influenţei eminesciene, cristalizarea unei expresii proprii începând încă din 1894, când publică poezia În grădină, pentru a se desăvârşi în volumul cu acelaşi titlu, structurat riguros, ca un poem. Subiectivitatea poetului este preponderent modernă, recuzând în acelaşi timp demisia parnasiană şi egolatria romantică. Înainte de toate, el este un senzitiv, cu o acuitate extraordinară a simţurilor, mai ales a celui olfactiv. Mobilitatea percepţiilor imprimă discursului un caracter difluent, accentuat de înclinaţia către inefabil şi mister.

Climatul este cel de morbidezza, întrucât trecerea inexorabilă, moartea nu determină la el revoltă luciferică ori invocaţie extatică, ci un frison epidermic, stări de evanescenţă şi alienare, pentru a căror exprimare universul floral se oferă în chip firesc, un impuls venind însă şi de la simboliştii francezi. Grădina lui Anghel este grădina primordială, paradisiacă, în care jubilaţiei simţurilor (culminând în „beţie”, „vrajă”, „toropeală dulce”) i se asociază o stare de confort intelectual („gânduri blânde”, „iertătoare” şi „bune”), dar şi locul extincţiei, al „agoniei neîntrerupte”, în acest univers fragil şi îndurerat, spiritul e cuprins de impulsuri contradictorii, năzuind spre creaţie („cântec”), dar şi spre dezagregare, spre stingerea în „liniştea măreaţă”.

Dacă ambianţa grădinii e de natură simbolistă, în linia lui Albert Samain, simbolul aproape că lipseşte; în schimb, paralelismele, asimilările între regnuri, corespondenţele apar frecvent. Nu sunt rare însă nici personificările facile, alegoriile sau infiltraţiile minor romantice, iar metaforele, puţine, utilizează un material sămănătorist. Totuşi, poetul reuşeşte imagini surprinzătoare, prevestindu-i pe Tudor Arghezi şi Lucian Blaga. Deşi tind la rigoarea prozodiei clasice, versurile, prin muzicalitatea lor monotonă, învăluitoare, reuşesc să sugereze stări de suflet difuze, specific simboliste.

Volumul Fantazii dezvăluie o capacitate deosebită de înnoire. Teama „de lume, de moarte şi uitare”, distilată acum în retorte mai complicate, se transformă în elegie pură, în reveria unui altundeva şi în fantezie graţioasă. Conştient de magia „împărecherilor de slove”, dar şi de istoria depusă în ele, Anghel este recunoscător cuvintelor pentru „credinţă”, pentru puterea lor de evocare, pentru virtualităţile lor poetice, cauţiune a propriei dăinuiri (Imn). Motivul creaţiei revine, când direct, confesiv, când aluziv ori încifrat în simbol (Darul valurilor, Visătorul, Metamorfoză).

Comoara de sub Rin, din Visul unui Nibelung, constituie un simbol al operei dorite şi visate, dobândită printr-un pact faustic, căci este „aurul care omoară”. Simbolul este reluat, sub altă figuraţie, de basm popular, în Himera, poem neinclus în volum. Bine reprezentat este şi motivul marin. Oceanul este un simbol al spiritului uman insaţiabil (Nemulţumitul); în întuneric, farul pare „un Crist umblând pe ape” (În port), iar marea, iubita ce se pregăteşte de culcare (Nocturnă). Reţin atât impresia directă, cât şi jubilaţia gravă în faţa forţei originare.

Evaziunea din real se face pe calea reveriei, indusă de un exces senzorial - parfumul crinilor, o melodie nordică, aroma ceaiului -, într-un decor polar sau exotic (Metamorfoză, Reverie, Paharul fermecat). Erosul e dominant în „fantazii”, precum Moartea Narcisului, o capodoperă a lui Anghel, Scrisoare şi Ex-voto... Câteva poezii (Pastel, Fantazie), şi ironice, şi elegiace, prefigurează maniera lui A. Mirea sau lirica plictisului provincial.

În Fantazii, versificaţia devine mai suplă, apar distihul, trioletul, cvintetul şi octava şi chiar o formă astrofică, iar lexicul cunoaşte o infuzie de neologisme. Un capitol important al activităţii lui literare îl constituie colaborarea cu alţi scriitori, ce reprezenta o soluţie la inhibiţiile proprii, provocate şi de aspiraţia spre desăvârşire. În cele mai multe cazuri, rolul colaboratorului, fie el Vasile Savel, Ion Minulescu, Leon Feraru sau Victor Eftirniu, era acela de a transcrie textul. Doar conlucrarea cu St. O. Iosif, bazată pe o prietenie îndelungată, determinată de afinităţi, dar şi de contraste puternice, putea fi una reală. Încercările contemporanilor de a evalua aportul unuia sau al altuia la realizarea operei comune s-au izbit de rezerva ironică a autorilor. Posteritatea a înclinat spre a-i recunoaşte însă lui Anghel o contribuţie mai însemnată.

Cele două volume din Caleidoscopul lui A. Mirea reunesc cronici rimate, specie care, plecând de la un material perisabil, actualitatea, mizează pe divertisment, chiar cu riscul facilităţii, şi pe efectul polemic, adesea cu preţul trivializării. Uneori şi în Caleidoscop... se recurge la invectivă, la ridiculizarea oponenţilor pe baza defectelor lor fizice, într-o viziune grotescă (Cioflecării şi hilariante), dar predominantă e zeflemeaua subţire, condescendentă şi totuşi incisivă. O emfază subtil autoironică dă farmec posturii de toreador ori de duelgiu impenitent (Corrida, Racheta, Mănuşă). Treptat, pornirile polemice se calmează, făcând loc unui discurs confesiv, liric, în care fantezia, nonşalanţa şi umorul polizează asperităţile sincerităţii. Veritabilul roman autobiografic în versuri are, în chip vădit, ca erou pe Anghel.

Relativ puţine, unele însă antologice, sunt cronicile brodate în jurul unui eveniment, al unor figuri politice ori ţinând de faptul divers (Five o’clock, O lacrimă la dosar sau Tribulaţiile unei petiţii, Un fost ministru - Un portret, Scrisoarea deschisă a unui melc). Multitudinea de asociaţii surprinzătoare, fantezia nesecată, verva explozivă, ironia fină şi sarcasmul vitriolant, măiestria versificării şi rimele „bufe”, funambuleşti au contribuit, de asemenea, la înnobilarea speciei, la întemeierea unei tradiţii, în care se va înscrie apoi un George Topârceanu.

Familiarizarea lui St. O. Iosif cu literatura germană a făcut să i se atribuie lui ideea poemului dramatic în trei acte Legenda funigeilor. Însă modelarea intrigii, plasată într-un nebulos Ev Mediu gotic, lumea poemului, care e plină de semne fatidice, „de-nştiinţări secrete” prea lesne descifrabile totuşi, în care viaţa e condusă de o ursită, în care iubirea e o forţă imposibil de oprit, iar puterea de seducţie a eroului este irezistibilă, toate poartă mai degrabă amprenta lui Anghel. Maniera lui Iosif se recunoaşte abia în partitura cantabilă, poate şi în versificaţia poliritmică.

Frământările intime ale lui Anghel se relevă şi mai clar în comedia în versuri Cometa, ce îşi ia drept etalon performanţa lui Edmond Rostand, „miliardarul de rime”, încercând osmoza între lirism şi verva spumoasă. Protagonistul acestei poveşti de dragoste, Titi Roznov, este, într-o măsură, un alter ego al autorului Fantaziilor.

Probând încă o dată putinţa metamorfozării, Anghel abordează şi domeniul prozei, experimentând diverse formule. Primele două volume, Cireşul lui Lucullus şi Portrete, sunt semnate împreună cu St. O. Iosif, dar stilul şi materialul de viaţă îi aparţin în mare măsură. Cel dintâi conţine proză scurtă, variată ca structură şi atmosferă. Personajele şi conflictele din nuvelele Cireşul lui Lucullus, Răsplata lui triton, Răzbunarea lui Arghir şi Ochiul diavolului ilustrează epic o idee, totuşi scriitura îngrijită, fineţea privirii, prospeţimea descripţiei le detaşează de proza vremii. Reţin atenţia Umbra casei şi Scrisoare veche, în care ficţiunea abia dacă modifică pasta autobiografică, şi Spovedanii, unde, în forma jurnalului intim, se detaliază un proces reflexiv subtil, caracterizând un personaj straniu, dezabuzat, estet.

Al doilea colonizator al Daciei, Bullier, Idolul şi mai ales Povestea unei console marchează trecerea la ipostaza de memorialist, predominantă în Portrete, galerie a celor care i-au fost apropiaţi: Neculai Beldiceanu, Ion Păun-Pincio, Artur Stavri, Gheorghe din Moldova, Eduard Gruber, Vasile Cosmovici etc. Exagerarea pioasă a meritelor lasă loc, totuşi, spiritului de observaţie şi capacităţii de a sesiza esenţialul, ce contribuie la conturarea şi a unui profil de moralist.

Memorialistul e prezent şi în Fantome (1911), unde evocă oameni şi locuri ce au dispărut, dar acum el e mânat de „dorul de propria-i viaţă”, o viaţă compusă din „bucăţi”, comparabile unor reîntrupări metempsihotice, întrucât fiecăreia îi corespunde un eu diferit. Dificila recompunere, cu ajutorul memoriei involuntare ori dirijate, are ca miză ultimă găsirea eului profund, primordial. Rareori subiectul momentului rememorat este însuşi autorul, însă implicarea lui, fie elegiacă, fie reflexivă, este întotdeauna evidentă.

Reminiscenţe autobiografice sunt doar Revista nocturnă şi Fata din dafin. Apropiate de acestea, Mama, Ex-voto, Tata, Mihail Kogălniceanu şi A.D. Holban evocă persoane din cercul familial. Deşi sunt proiectate adesea în fantastic, deşi includ ceva din mirajul trecutului resuscitat, portretele au totuşi şi o valoare documentară. Anghel este şi un martor fascinat de ceremonialul somptuos (Garda imperială) sau de pitorescul Iaşilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Totul arată un pictor versat, stăpân pe tehnici variate, de la acuarela pastelată la desenul în cărbune. În filigran, se discerne profilul meditativului şi al moralistului, cu obsesiile sale cele mai adânci.

Carte de poezie fulgurantă, de descripţie şi de reflexivitate vie, purtând însemnele unei artisticităţi baroce, având un rol important în cultivarea poemului în proză şi a pamfletului, Fantome marchează o dată în evoluţia prozei româneşti. Acest „carnet al unui ieşean” e completat de „carnetul unui fost parizian”, inclus în volumul Povestea celor necăjiţi. Evocarea unor personalităţi (Oscar Wilde, Jean Moreas), schiţarea unor figuri enigmatice, povestirea unor întâmplări insolite iau câteodată turnura unui adevărat eseu socio-psihologic şi relevă atitudini contradictorii. Nostalgia idealizatoare este limitată de o viziune lucidă a Parisului, Babilon modern, care înstrăinează şi, mai mult, degradează social şi psihic.

Dacă un spirit fantezist cutreieră unele proze anterioare, „fantezia” sau „fantazia” se impune ca specie epică autonomă abia în volumul Oglinda fermecată (1912). Un rost al acesteia, pentru Anghel, este acela de a izbăvi lumea de urât, de plictis, şi de a o transpune într-un vis feeric. În acest univers virgin, adamic, au loc erupţii intermitente ale unei infrarealităţi: întâmplări stranii, coincidenţe misterioase, manifestări ale unor forţe oculte. O atmosferă înfiorată de nelinişti uşor mistice se conturează din predilecţia pentru vise premonitorii, halucinaţii provocate de stupefiante, manii blânde, morbide sau extravagante viziuni colorate.

Prin fastuoasele descrieri, prin psihologiile complicate, prin sugerarea unei alte realităţi şi prin utilizarea alegoriei şi a simbolului, Oglinda fermecată se apropie de canoanele prozei poetice simboliste. Ultimele două cărţi, Triumful vieţii (1912) şi Steluţa (1913), cuprind de asemenea „fantazii” şi portrete, unele remarcabile ca putere de pătrundere şi de plasticizare.

Anghel a tradus multă poezie, criteriul fiind, în ciuda aparenţelor, al afinităţii. Heinrich Heine, NikolausLenau, Friedrich Ruckert stau alături de J.W. Goethe, Andre Chenier, Victor Hugo, Theophile Gautier şi Leconte de Lisle sau de Jean Moreas, Emile Verhaeren, Francis Jammes etc., de lirica de dragoste din folclorul spaniol, italian şi grecesc.

Opera literară

  • În grădină, Bucureşti, 1905;
  • Legenda funigeilor (în colaborare cu St. O. Iosif), Iaşi, 1907;
  • Cometa (în colaborare cu St. O. Iosif), Bucureşti, 1908;
  • Caleidoscopul lui A. Mirea (în colaborare cu St. O. Iosif), I-II, Bucureşti, 1908-1910;
  • Carmen saeculare (în colaborare cu St. O. Iosif), Bucureşti, 1909;
  • Fantazii, Bucureşti, 1909;
  • Cireşul lui Lucullus (în colaborare cu St. O. Iosif), Bucureşti, 1910;
  • Portrete (în colaborare cu St. O. Iosif), Bucureşti, 1910;
  • Povestea celor necăjiţi, Bucureşti, 1911;
  • Fantome, Bucureşti, 1911;
  • Oglinda fermecată, Bucureşti, 1912;
  • Triumful vieţii, Bucureşti, 1912;
  • Steluţa, Bucureşti, 1913;
  • Războiul (în colaborare cu Victor Eftimiu), Bucureşti, 1913;
  • Opere complete. Poezii, Bucureşti, 1922;
  • Opere complecte. Proză, Bucureşti, 1924;
  • Poezii, ediţie îngrijită şi prefaţă de Dumitru Murăraşu, Bucureşti, 1946;
  • Poezii şi proză, ediţie îngrijită de M.I. Dragomirescu, prefaţă de Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1957;
  • Poezii. Originale, traduceri şi opere în colaborare [...], ediţie îngrijită şi prefaţă de M.I. Dragomirescu, Bucureşti, 1968;
  • Proză, ediţie îngrijită şi prefaţă de M ianuarie Dragomirescu, Bucureşti, 1975;
  • Dimitrie Anghel şi St. O. Iosif, Scrieri, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ion Roman, I-II, Bucureşti, 1982.

Traduceri

  • Paul Verlaine, Traduceri din Bucureşti, 1903 (în colaborare cu St. O. Iosif);
  • Henric Ibsen, Poezii, Bucureşti, 1906 (în colaborare cu St. O. Iosif);
  • Robert de Flers şi G.A. Caillavet, Amorul veghează, Bucureşti, 1909;
  • Al. Dumas-tatăl, Strigoiu Carpaţilor, Bucureşti, 1909 (în colaborare cu St. O. Iosif);
  • Fr. Halm, Camoens, Bucureşti, 1909 (în colaborare cu St. O. Iosif);
  • Theodore de Banville, Gringoire, Bucureşti, 1910 (în colaborare cu St. O. Iosif);
  • Oscar Wilde, Pescarul şi sufletul său, prefaţă de Constantin Stere, Bucureşti, 1911;
  • La Fontaine, Fabule, Bucureşti, 1923 (în colaborare cu St. O. Iosif);
  • Victor Hugo, Albert Samain, Charles Guerin, Henri Bataille, Henri de Regnier, tălmăciţi în limba românească, Bucureşti, 1935 (în colaborare cu Ion Minulescu).

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …