Dezvoltarea vieţii materiale şi tendinţele spre formarea statului centralizat dac

S-a spus că cele două secole ce preced cucerirea Daciei de către romani se caracterizează printr-o rapidă şi bogată dezvoltare a forţelor de producţie, a uneltelor în primul rând. Aceasta se datorează atât răspândirii şi generalizării fierului, cât şi legăturilor tot mai strânse pe care le-au închegat geto-dacii cu lumea sclavagistă greco-romană din sud şi răsărit.

În agricultură, se răspândeşte acum brăzdarul de fier de tip elenistic, celtic sau roman, ca şi cel specific „dacic”. Coasele, secerile, sapele şi târnăcoapele de fier, alături de râşniţa formată din două piese, constituie inventarul tipic al aşezărilor geto-dacice de pretutindeni. Dintre cereale, grâul şi meiul ocupă locul întâi, dar nici secara nu e necunoscută. Cânepa e o plantă textilă demult întrebuinţată la geto-daci şi, după cât se pare, şi inul.

Multe şi variate sunt uneltele pentru prelucrarea lemnului (securi masive de diferite dimensiuni, dălţi, tesle, ferestraie, rindele, cuţitoaie, sfredele, compasuri etc.) şi a fierului (cleşte, ciocane, icuri, tăietoare, nicovale etc.). Unele, dar numai unele, sunt marfă străină, cum e cuţitoaia de la Grădiştea Muncelului cu sigiliul „Herenni”, din centrul meşteşugăresc din Aquileia (Italia nordică). În regiunile muntoase, bogate în minereuri, apar şi unele centre metalurgice (aşa, de pildă, în Ardeal, la Hunedoara, la Cugir), cu ateliere ca acelea de la Grădiştea Muncelului, în Transilvania, sau de la Poiana (în Moldova) şi din alte părţi.

O mare dezvoltare ia meşteşugul olăritului. Aşezările geto-dace cuprind o enormă cantitate de vase de tot felul de la vasele mari de provizii (chiupuri, pithoidolia roşii şi cenuşii) până la cele mai mici. de variate forme şi rosturi, lucrate la roată, deşi nici cele lucrate cu mâna nu lipsesc. La multe din vase apare evident modelul grec şi roman. Acum se iveşte în forma ei caracteristică ceaşca dacică (lucrată de obicei cu mâna) care va dura din secolul I î.Hr. până prin secolele III şi IV d.Hr. şi constituie, alături de vasele tipice cu brâu alveolar, caracteristica culturii materiale dacice în materie de ceramică.

Dintre formele de vase tipice, semnalăm: fructierele cenuşii lucrate la roată şi lustruite, cănile bitronconice cu o toartă sau fără toartă, străchinile cu buza răsfrântă, lată şi orizontală, oalele cu brâu alveolar şi proeminenţe, cu buza dreaptă, apoi (prin secolul I d.Hr.) răsfrântă. Materia uneori e poroasă şi primitivă, alte daţi îngrijită şi lustruită, iar culoarea neagră şi brună. Vasele lucrate la roată au, de obicei, ca ornament, valuri incizate şi lustru.

Alături de celelalte vase locale, apar şi vase de import (amfore, cupele „deliene” sau „megariene”) dintre care unele vor fi imitate şi de olarii locali creând forme şi ornamente noi, originale. Tot acum apare şi ceramica pictată de tip celtic (secolul I î.Hr.) şi o ceramică pictată dacică (în secolul I d.Hr., în aşezările de la Grădiştea Muncelului). O deosebită înflorire ia arta argintarilor tocmai începând cu secolul I î.Hr. reprezentată prin numeroasele cupe, brăţări, coliere, lanţuri, fibule „cu noduri”, fibulele-linguriţă, inele, în cea mai mare parte din argint, dar şi din bronz. Existau multe ateliere fixe pe lângă tagma de argintari ambulanţi.

Descoperirile arheologice dezvăluie un progres şi în privinţa tehnicii construcţiilor. Săpăturile arheologice scot la iveală locuinţe mari cu multe încăperi, făcute din lemn şi fără îndoială cu frumoase podoabe sculptate, cu uşi groase de stejar, ferecate cu ţinte artistic lucrate. Nu sunt rare nici casele de lemn cu lipitură frumos făţuită, chiar colorată, de lut. În centrul dacic din Munţii Orăştiei se clădesc turnuri-locuinţe din piatră şi cărămidă slab arsă.

Acoperişul caselor e de paie, stuf sau şindrilă, dar şi de ţigle de tip grecesc. Forma clădirilor e patrulateră (uneori absidată) sau rotundă. Nu lipsesc nici casele cu etaj. O tehnică a construcţiilor militare, superioară, pe temeiuri locale, dar după model elenistic şi cu concursul unor meşteri greci şi romani se constată la cetăţile dacice din Munţii Orăştiei.

Datorită răspândirii şi generalizării fierului şi a uneltelor de fier, agricultura ia un avânt deosebit, devenind o ramură de căpetenie a producţiei nu numai pentru strictul necesar traiului, dar şi pentru schimb. Productivitatea mărită în agricultură, împreună cu creşterea pe scară tot mai largă a vitelor şi oilor (foarfece de fier se găsesc uneori în descoperirile arheologice) a dus în mod necesar la apariţia, în sânul societăţii dacice a proprietăţii private asupra turmelor, asupra pământului, acesta devenind averea câte unei familii mari şi în speţă a capului acestei familii care de multă vreme e bărbatul şi nu femeia. Vitele şi pământul alcătuiesc bogăţia pe care fiecare cap de familie caută să o mărească în dauna semenilor săi şi prin orice mijloace. Unul din aceste mijloace e războiul de pradă care aduce robii necesari lucrării pământului şi alte prăzi bogate (aur, argint, vite, cai, îmbrăcăminte luxoasă etc.).

Tot fierul a făcut cu putinţă şi dezvoltarea meşteşugurilor şi a diferenţierii acestora în diferite ramuri, producând atât pentru nevoile de toate zilele (obiecte de uz practic, sau de lux şi podoabă), cât şi pentru război. Meseriile au devenit o ocupaţie de sine stătătoare, iar meseriaşii ocupă de acum încolo un loc aparte în sânul societăţii deşi nu se desprind cu totul de agricultură. Se produsese încă mai demult a doua mare diviziune socială a muncii, între agricultori-păstori pe de o parte, şi meşteşugari, pe de altă parte.

Produsele meşteşugăreşti iau tot mai mult caracterul mărfii de schimb, fie în natură, fie în bani. Într-adevăr, banul, această „marfă a mărfurilor” începuse să se răspândească în nordul Dunării, printre geto-daci - după cum s-a văzut - în cursul secolului IV î.Hr., ca monedă străină (greacă, apoi macedoneană), pentru ca, în a doua jumătate a secolului III î.Hr., dar, mai ales, în cursul veacului II să înceapă şi baterea unei monede proprii de argint, imitând pe cele străine, emisiuni făcute, după cât se pare, de către diferitele triburi sau uniuni tribale, pentru nevoile lor locale. Aceste nevoi însă presupun ivirea în sânul societăţii daco-gete şi a unei tagme noi, mijlocitoare, a negustorilor.

Dar toate aceste schimbări în forţele de producţie duc în mod necesar la modificarea relaţiilor de producţie, la transformarea societăţii dacice însăşi. Acum nu mai poate fi vorba de posedarea în comun a tuturor mijloacelor, de producţie, nici de muncă în comun şi nici de o repartizare egală a bunurilor obţinute. Locul obştii (comunei) gentilice îl luase aşa-zisa obşte (comună) sătească (de vecinătate), care deşi cunoaşte, principial şi juridic, o proprietate comună a membrilor ei asupra pământului, apelor, păşunilor, lasă loc liber proprietăţii private, mai ales în ce priveşte cirezile de vite, robii şi chiar asupra unor loturi mai mici sau mai mari de pământ.

Bănuim că şi subsolul - minele de aur, de sare etc. - trec în parte din săpăturile tribului în aceea a şefilor de trib, în speţă a regelui. Averea personală a capilor de familie, a individului, creşte, prin urmare, necontenit şi ea creşte, după cum e firesc în asemenea condiţii, în mod inegal. Membrii egali, odinioară, ai tribului se diferenţiază: apar oamenii bogaţi, puternici din punct de vedere economic şi, deci, şi politic (nobilii) şi oamenii săraci, chiar nevoiaşi, depinzând cei mai mulţi, şi economiceşte şi politiceşte, de cei puternici.

Ia fiinţă, deci, minoritatea exploatatoare a nobililor deţinători de întinse loturi de pământ, de vite şi de bogăţii în obiecte de metal preţios, şi majoritatea exploatată de cei dintâi în diferite chipuri. Aceştia - cei exploataţi - deşi liberi, ajung din ce în ce mai mult la o situaţie de dependenţă faţă de nobilimea exploatatoare, care şi în societatea geto-dacă va fi folosit aceleaşi metode de îmbogăţire pe spinarea oamenilor de rând ca şi în societatea tracă din sudul Dunării, cum reiese dintr-un pasaj al istoricului grec Tucidide care a trăit şi a descris stările din lumea tracică; în a doua jumătate a secolului V î.Hr.

Cea mai exploatată clasă în societatea nouă e însă aceea a sclavilor, al căror număr, în urma deselor războaie de pradă, dar şi prin comerţ, sporeşte necontenit. Numărul lor se îngroaşă şi cu cei căzuţi în robie în urma îndatoririlor. Ştirile literare antice despre existenţa la daco-geţi a sclavilor - străini sau indigeni - sunt, în chip firesc, puţine şi destul de vagi (Strabon, Artemidoros, Dio Cassius, Plinius cel Tânăr), totuşi destul de concludente pentru a îndreptăţi presupunerea că nici în societatea daco-getă din ultimele două-trei veacuri dinainte de cucerirea romană situaţia nu va fi fost mult diferită de cea constatată în sânul societăţii tracice din sudul Dunării, pentru care informaţiile sunt mai bogate şi mai precise (Herodot, Tucidide, Athenaios etc.).

Uriaşele construcţii din Munţii Orăştiei stau, în schimb, mărturie sigură despre întrebuinţarea în proporţii mari a muncii forţate. Cu tot numărul relativ mare al sclavilor, e de la sine înţeles că acest sclavaj nu e de tipul celui din lumea „clasică”, din Grecia sau statul roman. El păstrează încă un caracter începător, patriarhal, reducându-se la munca desfăşurată pe pământurile întinse ale aristocraţiei tribale, la curtea acestora şi a şefilor de triburi sau de uniuni tribale, în mine, precum şi la lucrările publice. Marea majoritate a producţiei e asigurată încă tot de ţărani şi de meşteşugari liberi sau în stare de dependenţă faţă de nobilime.

Ar fi, iarăşi greşit să presupunem că procesul de dezvoltare a societăţii geto-dacice ar fi fost acelaşi pe întreg teritoriul României. Unele regiuni au rămas în urmă cu această dezvoltare, altele au înregistrat, în schimb, un ritm mai avântat. În centrul Moldovei, continuă să dăinuiască modesta cultură Poieneşti, atribuită Bastarnilor sau unui trib din această uniune tribală. Printre regiunile cele mai înaintate erau încă mai demult Dobrogea, sudul Moldovei şi Muntenia, iar acum, mai nou, sud-vestul Transilvaniei cu Banatul, dar în special regiunea Munţilor Orăştiei.

Condiţii prielnice de dezvoltare spre organizaţie de stat au avut, în teritoriul extracarpatic, fără îndoială, dacii din câmpia Dunării muntene, din Moldova de miazăzi şi din Dobrogea. Cercetările arheologice, mai vechi sau mai noi, întreprinse pe teritoriul Munteniei, Moldovei şi al Dobrogei, confirmă întru totul această stare de lucruri pentru ultimele 3-4 veacuri ale primului mileniu î.Hr. Săpăturile demonstrează cu prisosinţă continua dezvoltare a triburilor dacice în cursul acestor veacuri, ca un proces firesc pe baza creşterii forţelor de producţie interne şi a influenţelor exercitate, creator, din partea sudului tracic şi a oraşelor greceşti din Balcani şi de pe ţărmul Mării Negre.

Se constată pretutindeni existenţa a numeroase aşezări dintre care unele sunt mari şi dens populate, constituind centrele uniunilor de triburi ce se închegaseră încă mai demult. Descoperirile arheologice dezvăluie intense raporturi de schimb şi de comerţ prin intermediul monedei cu sudul tracic şi grecesc, încă de prin secolul III î.Hr. schimbul local, dar şi cel cu sudul balcanic şi cu oraşele greceşti de la Marea Neagră, luase un avânt puternic - dovadă a unei relativ bogate producţii de mărfuri (produse agricole, sare etc.).

Mărturie stau nu numai pătrunderea mărfii străine - a amforelor, de pildă - până la poalele Carpaţilor, dar şi numeroasele descoperiri de monede (în tezaure, mai ales) făcute pe întreg cuprinsul ţării, fie de monede dacice (cele descoperite până acum sunt evaluate la circa 10.000 de piese), fie macedonene şi tasiene (vreo 3.200 de piese cunoscute). Cu atât mai intens devine schimbul intern şi extern în perioada de care ne ocupăm (secolele I î.Hr. şi I d.Hr.), perioadă dominată de moneda universală care era denarul republican şi imperial timpuriu.

Locurile întărite (cetăţile) cu şanţuri şi .valuri de pământ, cu palisade (garduri puternice de lemn) ca şi frecvenţa armelor sunt indicii ale deselor războaie de apărare şi de pradă dar şi a ridicării şi consolidării unei pături de războinici care, prin acumulare de averi (pământ, vite şi obiecte de preţ), ocupă o poziţie privilegiată în societatea geto-dacă în dauna păturilor mai sărace. Mulţimea locuinţelor modeste şi a bordeielor ca şi a mormintelor sărace trădează tocmai existenţa acestor pături de jos şi izbesc prin contrastul dintre ele şi locuinţele şi mormintele bogate.

Războaiele aduc prizonieri care se transformă în sclavi, întrebuinţaţi şi m procesul de producţie, dar şi ca marfă de vânzare. Din sânul acestei nobilimi înstărite şi cu vază socială şi politică se ridică câte un conducător de oşti, cu veleităţi şi cu putinţa de a se constitui în dinast pe viaţă şi chiar ereditar. Ridicarea acestor conducători constituie un pas important spre formarea statului, singurul instrument în stare să impună, prin mijloace de constrângere, dominaţia unei clase exploatatoare asupra masei populaţiei.

Dintre aşezările de pe teritoriul extracarpatic semnalăm în chip deosebit pe acelea care, după toate probabilităţile, alcătuiau centre întărite tribale sau de uniuni tribale („poleis” - după Ptolemeu) şi din care unele ne sunt cunoscute şi prin săpături că au durat şi înflorit şi în perioada de timp de care ne ocupăm: Crăsani (pe Ialomiţa), Zimnicea (pe Dunăre), Popeşti-Novaci (pe Argeş), Stoieneşti-Cetăţeni (pe Dâmboviţa), Tei, Pipera etc. (în jurul Bucureştilor), Poiana (pe Siret), Tinosul (pe Prahova), la care se mai pot adăuga şi alte aşezări întărite din Moldova, ca cele de la Tg. Ocna - Tiseşti (durează până în secolul I d.Hr.), Piatra Neamţ (Cozla, Bâtca Doamnei), Calu (lângă Piatra Neamţ), Bărboşi (lângă Galaţi) sau din Oltenia (Coţofeni, Bobaiţa, Stoina etc.). În Dobrogea încă avem ştiri despre câteva centre întărite în acest timp, ca Aegyssus (Tulcea), Dinogetia (Garvăn), Troesmis (Igliţa) şi Genucla (localitate neidentificată încă).

Cele mai multe din aşezările amintite sunt şi importante centre economice, caracterizate prin producţie de mărfuri (meşteşugari, olari), prin import intens din sudul traco-elenic, uneori chiar şi din sudul Italiei. Ele sunt, adică, nişte târguri - fora rerum venalium - dovedind prezenţa aici a negustorului grec. şi roman dar şi a celui autohton, acesta lucrând ca intermediar pentru cei dintâi.

Aşezările se remarcă prin bogăţia locuinţelor (la Popeşti-Novaci chiar un palat de lemn cu vălătuci şi o clădire absidală, poate un templu) şi prin numărul relativ mare al locuitorilor (între ei,şi sclavi). Afară de Poiana (Piroboridava) şi Popeşti (poate Argedava), nici una din aşezările din Muntenia şi Moldova nu poate fi încă identificată cu vreo localitate daco-getă cunoscută.

Am văzut că ştiri literare ne atestă puternice uniuni tribale în câmpia românească şi în Dobrogea. Toate aceste uniuni de triburi reprezintă' o organizaţie social-politică ce depăşeşte cadrul strimt al comunei primitive. E aşa-zisa democraţie militară, care, în ultima ei fază, mai ales, constituie, cu drept cuvânt, mai curând forma organizatorică iniţială a statului, decât pe aceea de încheiere a comunei primitive.

În această fază de tranziţie, cu toate rămăşiţele orânduirii gentilice care mai dăinuiesc, diferenţierile de clasă (nobilimea războinică bogată - oameni de rând săraci, liberi şi sclavi) se accentuează iar conducătorul de oşti începe să se transforme într-un dinast cu pretenţii deseori reuşite de domnie ereditară. Premisele unei orânduiri statale sunt prezentate în asemenea înjghebări sociale fără a putea vorbi însă de o organizare de stat propriu-zisă.

În actuala situaţie a cunoştinţelor noastre, noi nu putem, într-adevăr, preciza dacă acele uniuni tribale au ajuns, în cele din urmă, la o alcătuire de stat sclavagist sau nu. Credem mai curând că nu, şi că toate acele formaţii social-politice constituiau încă fază înaintată a democraţiei militare, dar tot premergătoare constituirii statului. Se poate admite eventual apariţia trecătoare a unor relaţii sclavagiste şi a unor formaţii de stat începător în Muntenia, cu centrul la Popeşti, pe Argeş, în timpul lui Dicomes şi în sudul Moldovei, pe la sfârşitul secolului I î.Hr. şi în cursul veacului I d.Hr., cu centrul puternic de la Poiana. Acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre „regatele” unor „regi” ca Roles, Dapyx sau Zyraxes din Dobrogea, pe la sfârşitul secolului I î.Hr. Toate aceste centre intraseră trecător în alcătuirea marelui „imperiu” al lui Burebista în prima jumătate a secolului I î.Hr.

Fără a supraevalua factorul extern, noi credem că de data aceasta în împiedicarea consolidării procesului de evoluţie spre forma de stat statornică a jucat un rol destul de însemnat .necontenitul amestec, în aceste teritorii râvnite, al imperiului roman în plină expansiune, cu abila lui politică de „divide et impera” (dezbină şi stăpâneşte). Transformarea ţărmului drept al Dunării (inclusiv Dobrogea) într-o provincie romană pe la începutul erei noastre a făcut şi mai grea realizarea unor tendinţe fireşti spre organizarea de stat a societăţii dacice din apropierea Dunării de jos. În această situaţie precară se găsesc şi formaţiile social-politice de sub conducerea unui Dicomes (în câmpia Munteană) şi a unui Cotiso (probabil în Oltenia şi Banat), ce apar nominal (alături de alţi nenumiţi) ca „regi” ai dacilor din stânga Dunării, pe timpul conflictului între Antoniu şi Octavian şi sub însăşi domnia lui Augustus.

În privinţa posibilităţilor de evoluare spre stat a societăţii dacice din interiorul arcului carpatic, lucrurile se prezintă ceva mai bine. Săpăturile arheologice executate în cuprinsul Transilvaniei privind ultimele două secole ale Daciei libere constată şi în aceste părţi, dar mai ales în regiunea sud-vestică a Ardealului, acelaşi proces ca şi în teritoriile extracarpatice în ce priveşte dezvoltarea agriculturii, a meşteşugurilor, întregite cu ramura foarte importantă a mineritului, a creşterii vitelor şi a acumulării de avuţii familiale-particulare de pe urma deselor războaie de pradă şi cuceriţi.

Meşteşugul argintarilor trebuie în special pomenit, exercitat de localnicii daci, desigur şi sub influenţa atelierelor pontice, în speţă a acelora care lucrau şi pentru sarmaţi. Caracterul local-băştinaş al produselor meşteşugăreşti (al ceramicii îndeosebi) ce stă la temelia acestei culturi materiale mărturiseşte despre o ridicare a elementului autohton asupra năvălitorilor de odinioară, contopiţi cu timpul, în masa geto-dacă.

O unitate de cultură materială se conturează - cu unele note locale - pe întreg cuprinsul Transilvaniei şi Banatului. Ea e o firească întruchipare a dezvoltării continue a forţelor de producţie din interiorul societăţii geto-dace şi o oglindire a unei vieţi ce se desfăşura şi aici, ca şi în alte regiuni vecine, în aceleaşi condiţii istorice, nu fără a se influenţa reciproc şi primind fiecare, pe căi diferite, aceleaşi creatoare imbolduri şi tipare de trai din sudul mediteranean greco-italic. E epoca roatei olarului, a plugului cu brăzdar de fier, a securii şi săbiei de fier. E faza de trecere spre societatea „civilizaţiei” cu deosebirile ei de clasă, de avuţi şi săraci, de liberi şi sclavi, de creaţii materiale şi spirituale tot mai înalte, pe preţul înrobirii treptate a majorităţii oamenilor de către o minoritate, ajunsă stăpână pe plan economic, militar şi politic.

Lăsând la o parte complexul de aşezări din centrul viitorului stat dacic, din Munţii Orăştiei, săpăturile şi cercetările arheologice efectuate în trecut şi recent, puţine şi incomplete, au scos - într-o oarecare măsură - la iveală, aspectul material al acestei faze şi din restul teritoriului intracarpatic. O serie de cetăţi de pământ şi de lemn, pe vârfuri de deal, sau de aşezări pe câte un promontoriu se constată atât în Ardeal: Sighişoara, Lechinţa de Mureş, Şimleul Silvaniei, Măgura (lângă Moigrad, Zalău), Sărăţel (lângă Bistriţa), Zetea, Covasna (cu ziduri de piatră în „opus incertum”, cu lut), Jigodin (lângă Miercurea Ciucului), Bedehaza (lângă Sf. Gheorghe), Căpâlna (lângă Sebeş, judeţul Alba), Tilişca (lângă Sibiu), şi Baniţa (lângă Petroşani) - ultimele trei de tipul celor din Munţii Orăştiei - Arpaşu de Sus (lângă Făgăraş), Cugir, Deva etc., cât şi în Banat (Vărădia-Arcidava, Fecica, Satu Mic (lângă Lugoj), Jidova-Oresac) în mijlocul a nenumărate aşezări civile.

Atât aşezările, cât şi mormintele (puţine la număr) depun mărturie despre diferenţierea netă a societăţii, în agricultori, meşteşugari, negustori care nu mai operează cu moneda de argint autohtonă ci, în general, cu cea romană (denarul republican) care se generalizează tocmai acum, în toată Dacia, începând cu secolului I î.Hr., moneda autohtonă ieşind din uzul comercial şi servind doar ca mijloc de tezaurizare.

Ieşirea din uzul comercial a monedei autohtone (tribale şi a uniunilor tribale) şi generalizarea pentru schimbul de mărfuri a monedei romane (alături de monedele unor oraşe greceşti din Balcani, de la Marea Neagră sau de la Marea Adriatică) reflectă o spargere a acestor unităţi şi crearea unor formaţii social-politice mai mari. Ea dovedeşte însă, în primul rând, o rodnică producţie de mărfuri şi vii relaţii de schimb, fie în interior, fie cu ţări şi regiuni externe. Descoperirile monetare, izolate sau în tezaure, alături de podoabele caracteristice de argint dacice abundă peste tot teritoriul.

Într-adevăr, moneda romană o întâlnim în peste 120 de tezaure şi în numeroase descoperiri izolate, reprezentând un total de circa 18.000 de monede (câteva de aur şi de bronz, iestul de argint), număr pe care nici un alt tip monetar nu-1 atinsese pe teritoriul Daciei. Imitaţiile de denari romani găsite în Dacia (circa 90 de piese) precum şi cele patru stanţe (trei în Transilvania şi unul la Poiana) prezintă mai mult o importanţă pentru cunoaşterea progreselor realizate de daco-geţi în tehnica monetară; ele, după cât se pare, n-au fost emise în Dacia de către autorităţile centrale, ci au fost bătute de către căpetenii locale.

Monedele celţilor din tribul boiic, găsite în număr foarte redus (circa 50 de piese) puteau fi aduse şi prin războaiele lui Burebista dar şi de comercianţi. Moneda - de aur - „Koson”, descoperită în număr mare în regiunea Munţilor Orăştiei trebuie pusă în conexiune cu o putere regală dacică, fie că piesele au fost emise direct din ordinul regelui Coson, fie de străini, pentru el, între anii 40-29 î.Hr.

Acest Coson nu credem să fie identic cu Cotiso - cum se presupune, de obicei -, ci e un alt rege. Prezenţa monedelor de tip „Koson” în Munţii Orăştiei se explică prin aducerea acestui tezaur regal în capitala statului dac de vreunul din regii centrali din sud-vestul Ardealului - fie ca pradă, fie ca moştenire firească, odată cu refacerea unităţii regatului dac sub Decebal sau sub vreun antecesor apropiat al său. Dintre monedele coloniilor greceşti de la Marea Neagră numai cele de la Histria apar în circa 10 descoperiri.

Armele încă sunt frecvente în inventarul descoperirilor (săbii curbe sau drepte, lănci etc.). Relativ dese sunt zăbalele. Bogată e ceramica, lucrată la roată (cea de lux, cenuşie, chiupurile de dimensiuni foarte mari, de culoare roşie) sau cu mâna (cea comună, îndeosebi în regiunile mai retrase). Caracteristică e şi aici ceaşca dacică cu toartă, lucrată, de obicei, cu mâna şi întrebuinţată ca opaiţ sau ca afumătoare la înmormântări. Fără a atinge gradul de dezvoltare a schimbului constatat în aşezările muntene sau moldovene, şi în Ardeal se constată existenţa legăturilor cu oraşele pontice, cu sudul grecesc şi tracic.

Frământările sociale, ca şi acţiunile războinice, se oglindesc în urmele incendiilor ce au mistuit aceste aşezări sau în îngropările de tezaure monetare şi de obiecte de podoabă (fibule de argint, coliere şi cordoane, discuri sau plăci ornamentale, cupe), tot de argint, lucrate de meşteri argintari băştinaşi în stilul tradiţional local. În arta metalelor (a argintului, îndeosebi) se vădesc, după cum s-a spus, atât Influenţele mai vechi elenistice, scite şi celtice, cât şi cele mai recente pontice reprezentate prin sar-maţii vecini.

Atelierele de argintari trebuie să fi existat prin apropierea minelor de aur şi de argint care - după anumite vestigii - erau exploatate şi de daci. Asemenea ateliere au existat, însă, la curtea regilor din cetăţile din Munţii Orăştiei. E firesc să ne gândim, în schimb şi la meşteri-argintari ambulanţi. Lipsesc aproape cu totul monedele şi podoabele de aur din acest timp, deşi aurul se exploata şi din nisipul râurilor şi din mine (la Roşia, de pildă).

El va fi fost tezaurizat în visteria „regilor”, stăpâni ai acestor mine, şi întrebuinţat în relaţiile de schimb cu vecinii, pentru acoperirea nevoilor obşteşti, fie paşnice, fie militare. În orice caz, în prada de război luată de Traian după cucerirea Daciei, se găsea şi o enormă cantitate de aur. Bogăţia solului şi a subsolului constituia aici un element de promovare în plus şi nu e nici o mirare că centrul puterii dacice în Transilvania se va stabili în apropierea regiunii minelor de aur şi de fier.

Check Also

Exploatarea economică a României în timpul ocupaţiei străine din primul război mondial

Problema exploatării economice a teritoriului românesc invadat a constituit una din preocupările majore ale administraţiei …

Dezvoltarea societăţii şi a raporturilor internaţionale în sud-estul Europei în secolele XIV-XV

Dezvoltarea societăţii de pe teritoriul României în secolele XIV-XV este strâns legată de aceea a …

Situaţia economică a Craiovei între cele două războaie mondiale

Perioada celor două decenii interbelice a fost şi pentru Craiova o etapă importantă în dezvoltarea …

Noile politici economice în perioada interbelică

Statul-providenţă Economiştii au interpretat criza în diferite feluri. Unii susţineau că a fost o criză …

Dezvoltarea ţărilor române de la sfârşitul secolului al XIV-lea până la mijlocul secolului al XV-lea

În noua perioadă istorică, ţările române realizează progrese atât din punct de vedere economic, politic-instituţional, …