Dezvoltarea Transilvaniei de la Memorandum până la primul război mondial (1894-1914)

Dezvoltarea economică a Transilvaniei la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea

Cu excepţia crizei economice din preajma anului 1900, ale cărei efecte au fost resimţite în Transilvania în mod acut (scăderea producţiei, şomaj etc.), perioada de la sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului al XX-lea se caracterizează pe plan economic printr-o dezvoltare generală, mai pronunţată în ceea ce priveşte marea industrie şi în unele ramuri ale industriei uşoare. Astfel, s-a ajuns ca în 1910 să se extragă peste 2,5 milioane tone cărbune; la Hunedoara se produceau, în 1900, aproximativ 70.000 tone oţel; în industria uşoară funcţionau, în 1900, 379 întreprinderi cu un număr mijlociu de 100 de lucrători. Reţeaua de căi ferate însuma 4.000 km.

Între anii 1900-1914, numărul întreprinderilor industriale a crescut cu aproape 66%- întreprinderi cu un mare număr de muncitori erau cele ce aparţineau de Societatea căilor ferate de stat (STEG) - îndeosebi Reşiţa, apoi minele din Valea Jiului, fabrica de vagoane din Arad, uzinele de la Hunedoara, Călan etc. Procesul de concentrare şi centralizare a producţiei şi a capitalului se desfăşura în Transilvania în condiţii specifice. Datorită dominaţiei austro-ungare, dependenţei economice faţă de capitalul monopolist internaţional şi menţinerii rămăşiţelor feudale în agricultură, economia Transilvaniei a rămas în urma nivelului atins de provinciile din vestul monarhiei austro-ungare, fiind însă mai dezvoltată în comparaţie cu ţările balcanice.

Clasele dominante din Austro-Ungaria au rezervai Transilvaniei un rol secundar, subordonând economia acesteia intereselor economice şi politice proprii, ceea ce a avut ca urmare o dezvoltare unilaterală, inegală, a ramurilor economice, iar în ansamblu - o rămânere în urmă. În această perioadă, economia Transilvaniei cunoaşte o pătrundere, în proporţii importante, de capital monopolist străin (german, francez, belgian), în afara celui austriac şi ungar, capitalul autohton fiind împins pe planul al doilea.

Trecerea de la capitalismul liberei concurenţe la capitalismul monopolist sau imperialist, care are loc pe plan internaţional şi care cuprinsese şi Austro-Ungaria, găseşte ţinuturile locuite de români - inclusiv Transilvania - într-o situaţie economică înapoiată, făcând obiectul împărţirii şi disputei între monopolurile imperialiste. Profiturile realizate de monopoluri prin exploatarea maselor muncitoare au fost utilizate nu pentru investiţii în Transilvania, ci pentru sporirea acumulărilor capitaliştilor din Austria, Ungaria, Germania etc.

În agricultură a continuat procesul de dezvoltare capitalistă, prin extinderea utilizării muncii salariate, răspândirea întrebuinţării maşinilor agricole, diferenţierea tot mai accentuată a ţărănimii. Un ritm mai pronunţat al dezvoltării capitaliste a agriculturii se constată în vestul Transilvaniei (partea din Câmpia Tisei care se întinde de la Sătmar, vestul Crişanei şi până la Arad). Totuşi, la începutul secolului al XX-lea, în agricultura Transilvaniei se mai menţin încă puternice rămăşiţe feudale (moşierii stăpâneau 40% din pământ, se practica munca în dijmă etc.).

Lipsa de pământ a ţărănimii era acută. Ritmul de dezvoltare a producţiei agricole era mult rămas în urmă faţă de ritmul creşterii industriei, ceea ce a avut urmări negative asupra ansamblului economiei şi asupra situaţiei maselor populare. Rămânerea în urmă a Transilvaniei faţă de alte provincii ale monarhiei austro-ungare se constată şi din raportul dintre populaţia ocupată în agricultură şi cea ocupată în industrie, comerţ, transporturi etc.

O creştere considerabilă cunoaşte sectorul bancar la începutul secolului al XX-lea. Principala activitate consta în plasarea creditelor în agricultură, folosirea situaţiei create de ruinarea ţărănimii, prin cumpărări şi vânzări de pământuri. Se constată o împletire strânsă de interese între băncile maghiare din Transilvania şi marile bănci din Budapesta şi Viena, în dauna capitalului bancar românesc, care era îngrădit prin măsuri pe linie de stat.

Din 688 bănci existente în Transilvania în 1899, numai 72 erau româneşti. Principala bancă românească era „Albina”. Cu toate piedicile puse de clasele dominante din Austro-Ungaria, legăturile economice din Transilvania şi vechea Românie s-au dezvoltat neîntrerupt; aceste legături fireşti exprimau unitatea de viaţă economică n poporului român, constituind un factor dinamic al dezvoltării acestuia.

Structura socială

Cea mai importantă consecinţă socială a dezvoltării industriale este creşterea numerică a proletariatului, iar în ceea ce priveşte compoziţia acestuia - a proletariatului din marea industrie. Oraşe ca Aradul, Braşovul, Timişoara, Oradea, Clujul etc. devin centre puternice ale mişcării muncitoreşti. Situaţia muncitorilor era grea, atât în ceea ce priveşte salariile, cât şi ziua de lucru şi celelalte condiţii de muncă. În perioada de care ne ocupăm, încep să bântuie tot mai mult şomajul şi accidentele de muncă. Muncitorii de diferite naţionalităţi s-au ridicat împreună la luptă împotriva exploatării sociale şi a asupririi naţionale.

Peste 2/3 din populaţia Transilvaniei era formată din ţărănime, iar majoritatea ţărănimii, în special cea săracă, era românească. Datorită lipsei de pământ şi inventar agricol, rămăşiţelor feudale, exploatării moşiereşti şi chiabureşti, politicii fiscale apăsătoare - ţărănimea se ruina, pierzându-şi treptat pământurile şi îngroşând rândurile proletariatului agricol. La începutul secolului al XX-lea ia proporţii grave fenomenul emigrării ţăranilor din Transilvania (în 15 ani - circa 270.000 oameni), spre vechea Românie şi mai ales spre America; acest fenomen este un indiciu al gradului de exploatare a maselor.

Asupra populaţiei româneşti, care constituia majoritatea absolută a populaţiei Transilvaniei, apăsa dublul jug al asupririi sociale şi naţionale (salariile erau mai mici, ziua de lucru mai lungă, şcolile româneşti închise etc.). Majoritatea burgheziei şi moşierimii din Transilvania era maghiară, susţinătoare a intereselor menţinerii monarhiei dualiste austro-ungare. Deşi îngrădită, burghezia română din Transilvania a cunoscut o dezvoltare, mai ales în domeniul bancar. Conform cifrelor recensământului maghiar din 1910, care ascundea şi el realitatea, din totalul de 5,25 milioane locuitori ai Transilvaniei, românii reprezentau 53,8%, maghiarii 28,6%, germanii 10,8% etc.

În perioada ce a urmat Memorandumului, asuprirea naţională s-a accentuat. Din punct de vedere istoric, eliberarea naţională era un obiectiv al desăvârşirii revoluţiei burghezo-democratice, era o cauză a întregii naţiuni române, a tuturor claselor sociale şi, totodată, o cauză a democraţiei, a înţelegerii între popoare. În condiţiile istorice ale epocii, rolul conducător în mişcarea de eliberare naţională l-a avut burghezia română din Transilvania, care era burghezia unei naţiuni asuprite, aflată în plină ascensiune, în lupta pentru cucerirea puterii politice cu sprijinul maselor populare.

Mişcarea muncitorească

Proletariatul, forţa cea mai avansată a societăţii, milita pentru înlăturarea exploatării celor ce muncesc, ca şi a asupririi naţionale. Organizaţiile din Transilvania ale Partidului Social-Democrat din Ungaria se dezvoltă atât numeric cât şi calitativ, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea. Ele conduc marile lupte greviste de la Reşiţa (1897, 1899-1901), Anina (1897), Cluj, Braşov, Arad (1904), Oradea, Timişoara, Lugoj (1905), Ferdinand - azi Oţelul Roşu -, Petroşani (1906) etc., ale muncitorilor mineri, metalurgişti, tipografi, feroviari, constructori etc.; intervenţia brutală a autorităţilor militare a luat uneori proporţii de măcel, soldându-se cu zeci de morţi şi sute de răniţi (Anina, Ferdinand, Petroşani). Mari manifestaţii au loc cu prilejul zilei de 1 Mai, în cadrul campaniilor pentru cucerirea votului universal, în sprijinul revoluţiei burghezo-democrate din Rusia (1905) etc.

O dezvoltare deosebită ia presa muncitorească şi socialistă: în afara organelor în limba maghiară şi germană care apăreau la Arad, respectiv Timişoara, încă din ultimul deceniu al secolului trecut, în 1903 apar primele gazete socialiste româneşti din Transilvania - dintre care cea mai importantă a fost „Adevărul”. Alte organe socialiste apar acum la Cluj, Oradea, Târgu Mureş, în limba maghiară.

Din punct de vedere ideologic Partidul Social-Democrat din Ungaria, organizaţiile sale din Transilvania şi sindicatele, erau însă dominate de concepţii oportuniste, fenomen caracteristic partidelor din Internaţionala a II-a în special după moartea lui Engels (1895). Forma specifică a oportunismului PSDU. o constituie adoptarea ideologiei austro-marxiste, elaborată de Otto Bauer, K. Renner etc., care limita şi de fapt împiedica rezolvarea problemei naţionale din Austro-Ungaria prin autodeterminarea naţiunilor asuprite. Căile soluţionării concrete a problemei naţionale nu erau clarificate până la capăt, consecvent, în programele socialiste.

Creşterea nivelului de conştiinţă şi organizare a luptei muncitorilor români din Transilvania determină crearea, în 1905, a Secţiei Române a PSDU., având în frunte elementele înaintate ca Aurel Cristea, I. Creţu etc. „Adevărul” devine organul Secţiei Române a PSDU. Legăturile mişcării muncitoreşti din Transilvania cu mişcarea socialistă din vechea Românie au avut un rol deosebit de important nu numai în ceea ce priveşte întărirea conştiinţei de clasă, ci şi în aprofundarea sarcinilor ce reveneau proletariatului român în ansamblu, în lupta pentru desăvârşirea unităţii naţionale.

Poziţia înaintată a unor socialişti români în problema naţională a contribuit la dezvoltarea mişcării muncitoreşti din Transilvania. Aceste legături se intensifică în special după crearea Secţiei Române, la ale cărei congrese participau conducători ai cercurilor România muncitoare, ca I.C. Frimu, M. Gheorghe Bujor etc.; congresele exprimau necesitatea împletirii luptei de eliberare naţională şi socială, contribuiau la imprimarea unui caracter unitar mişcării muncitoreşti româneşti şi manifestau spiritul de solidaritate care călăuzea lupta proletariatului român. În ansamblu, perioada de care ne ocupăm cunoaşte un avânt revoluţionar având punctul culminant în anii 1905-1907, urmat de un reflux care durează până în 1910-1911.

Lupta maselor muncitoare din Transilvania, în frunte cu proletariatul, împotriva pregătirilor de război ale claselor dominante din Austro-Ungaria ia o amploare deosebită în anii 1911-1914. Se accentuează caracterul politic al mişcărilor greviste, care se intensifică, luând proporţii necunoscute până atunci. Greva generală este folosită tot mai mult ca armă de luptă împotriva burgheziei; numai la Timişoara, cu prilejul grevei generale din mai 1912, au demonstrat peste 18.000 de persoane.

Cercurile guvernante adoptă legi excepţionale îndreptate împotriva maselor populare. Pe măsura apropierii pericolului izbucnirii războiului imperialist, muncitorimea îşi manifestă spiritul de luptă crescând. Luptele muncitoreşti din Transilvania se succedau aproape zilnic în anii 1913-1914. Măsurile represive şi atitudinea conducătorilor de dreapta ai Partidului social-democrat au zădărnicit temporar eroismul maselor populare.

Mişcările ţărăneşti

Ascuţirea contradicţiilor de la sate a determinat ridicarea la luptă a ţărănimii, în primul rând a proletariatului agricol şi a ţărănimii sărace. Formele acestor frământări şi lupte au fost variate: refuzul de a plăti impozite, greve în timpul secerişului şi a celorlalte munci agricole, răscoale locale. Dintre mişcările ţărăneşti care au luat amploare menţionăm răscoala de la Suntana (Arad) din 1899, revoltele din Bihor şi Arad (1903), marea mişcare de la Aleşd (1904), din Banat şi Maramureş.

La Sântana, Aleşd etc. armata a tras în răsculaţi, omorând zeci de ţărani. Răspândirea ideilor socialiste în rândul ţărănimii sărace din Transilvania încă de la sfârşitul secolului trecut (când ia naştere mişcarea „agrar socialistă”) a contribuit la radicalizarea luptelor ţărăneşti. Un ecou deosebit de puternic a avut în Transilvania marea răscoală a ţăranilor din România, din 1907; acest ecou s-a manifestat atât în presa şi publicaţiile vremii, de toate orientările, cât şi prin intensificarea mişcărilor ţărăneşti din Transilvania.

Viaţa politică

La începutul secolului al XX-lea, criza regimului dualist se adânceşte ca urmare a creşterii nivelului mişcărilor muncitoreşti, ţărăneşti şi a luptei de eliberare naţională, după Memorandum. Partidul Naţional Român din Transilvania trecea printr-un proces de consolidare politică, sprijinindu-se pe mase într-o măsură mai mare decât o făcuse în perioada anterioară. El era partidul burgheziei române din Transilvania; totodată, ţinând seama de rolul acestei burghezii în mişcarea de eliberare naţională, în condiţiile istorice concrete la care ne-am referit, PNR-ul era organul politic al luptei de eliberare naţională a populaţiei româneşti transilvănene.

Frământat de vechea controversă dintre activişti şi pasivişti, PNR-ul evoluează - datorită activităţii unor lideri, ca Ioan Raţiu, Vasile Goldiş, Aurel Vlad, Ion Rusu-Şirianu şi alţii - spre adoptarea tacticii „noului activism”, sancţionată ca atare în programul aprobat de conferinţa de la Sibiu din 1905, a partidului; pe această bază programatică, PNR-ul va reintra în lupta electorală, obţinând unele succese, dar numai câţiva ani, până când reacţiunea va recurge la măsuri forte pentru a împiedica pătrunderea naţionalităţilor în parlamentul de la Budapesta.

Aceasta explică şi motivele pentru care PNR-ul a participat la campaniile politice pentru votul universal, a preconizat unele măsuri limitate în favoarea ţărănimii sau a avut chiar momente de apropiere faţă de mişcarea socialistă, cu care se întâlnea pe aceeaşi platformă. Treptat, o grupare din interiorul PNR, care se intitula „tinerii oţeliţi”, se manifestă tot mai vehement împotriva lipsei de energie a unor lideri ai PNR; asemenea disensiuni au dăunat mişcării naţionale, ele veneau şi din ambiţii personale şi exprimau adesea inconsecvenţă de principii, prilejuind intervenţia interesată a cercurilor conducătoare burghezo-moşiereşti din România. Punctul culminant al acestor frământări îl constituie anul 1910, conflictul de la Arad dintre „Tribuna” şi „Românul”, încheiat prin fuziunea celor două ziare sub numele de „Românul” (director Vasile Goldiş, al cărui tact a contribuit la aplanarea conflictului).

În anii 1911-1914, PNR-ul a acceptat să poarte tratative cu guvernele ungare, fără a se putea ajunge la un compromis, din cauza atitudinii cercurilor şovine ale aristocraţiei şi marii burghezii maghiare, reprezentate de ultrareacţionarul conte Tisza Istvan. Tratativele s-au referit la probleme electorale, modificarea legii şcolare a lui Apponyi din 1907 etc. Însăşi participarea la aceste tratative a fost o greşeală politică a PNR, criticată de numeroşi exponenţi ai curentului radical din Transilvania şi din vechea Românie. Paralel, un număr restrâns de lideri ai PNR, având în frunte pe Aurel C. Popovici şi Alex. Vaida, se orienta spre Curtea de la Viena, punându-şi speranţele în planurile de transformare federalistă a monarhiei habsburgice, care aparţineau arhiducelui Franz Ferdinand, moştenitorul tronului.

Masele populare româneşti din Transilvania, precum şi marea majoritate a burgheziei mici şi mijlocii priveau spre România; exponenţii acestui curent erau Vasile Goldiş, Ion Rusu-Şirianu, Octavian Goga, Vasile Lucaciu etc., dintre care unii vor trece munţii pentru a activa la Bucureşti în slujba cauzei naţionale. Dezvoltarea economică şi social-politică a Transilvaniei la începutul secolului al XX-lea a contribuit la pregătirea condiţiilor necesare încheierii victorioase a luptei maselor populare pentru unirea Transilvaniei cu România.

Check Also

Primii capitalişti englezi

După ce războiul şi ciuma au dus la spargerea cadrului feudal, cadrul ghildei şi al …

Exploatarea economică a României în timpul ocupaţiei străine din primul război mondial

Problema exploatării economice a teritoriului românesc invadat a constituit una din preocupările majore ale administraţiei …

Dezvoltarea societăţii şi a raporturilor internaţionale în sud-estul Europei în secolele XIV-XV

Dezvoltarea societăţii de pe teritoriul României în secolele XIV-XV este strâns legată de aceea a …

Procesul de fărâmiţare feudală în Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi tendinţele de autonomie ale voievodatului transilvănean

Dezvoltarea economică Perioada din istoria Transilvaniei ce începe cu a doua jumătate a secolului al …

Desfăşurarea Revoluţiei de la 1848 din Transilvania în a doua jumătate a anului 1848

Printr-o politică greşită a guvernului ungar, dar mai ales prin politica reacţionară a guberniului şi …