Dezvoltarea ţărilor române de la sfârşitul secolului al XIV-lea până la mijlocul secolului al XV-lea

În noua perioadă istorică, ţările române realizează progrese atât din punct de vedere economic, politic-instituţional, cât şi cultural. Într-o societate împărţită în clase antagoniste, cum era cea feudală, de aceste progrese beneficiază mai ales clasele dominante - feudalii şi patriciatul orăşenesc -, în timp ce masele producătoare - ţărănimea, orăşenimea de rând şi lucrătorii de la ocne şi mine - sunt exploatate în beneficiul claselor dominante.

Dezvoltarea economică

Agricultura şi creşterea vitelor

Principala ramură economică, agricultura, înregistrează un progres remarcabil prin folosirea unor unelte mai bune, prin cultivarea mai raţională a pământului, ceea ce asigură o producţie sporită. Plugul se perfecţionează, piesele de fier se înmulţesc. Boroana din spini e înlocuită treptat cu grapa cu dinţi din lemn. Este posibilă în acest fel o mai bună lucrare a pământului. sunt redate agriculturii noi terenuri prin desţelenire, lăzuire şi defrişare. Cultura cerealelor se face prin sistemul rotativ, la doi şi trei ani. Ponderea culturii cerealelor se schimbă în favoarea grâului şi orzului. Alături de cereale, cultura viţei-de-vie, a pomilor fructiferi şi chiar a zarzavaturilor cunoaşte o răspândire mai mare.

Nevoile de hrană, îmbrăcăminte şi de lucrare a ogoarelor pe de o parte, pe de altă parte păşunile şi pădurile întinse, iar în al treilea rând posibilităţile de valorificare a produselor lor, explică bogăţia de animale, mari şi mici, a ţărilor române. Animalele mici, oile şi porcii, nu lipsesc aproape din nici o gospodărie; de asemenea cele mai multe gospodării posedă şi animale mari, vaci, boi şi cai.

Numărul animalelor este îndeosebi mare pe domeniile feudale, permiţând boierimii să facă un comerţ destul de activ cu animale sau cu produsele acestora. Bogăţia în peşte a apelor Dunării şi Mării Negre, a heleşteielor construite pe domeniile feudale şi bisericeşti, rezultă din dijmele datorate de ţărani stăpânilor de moşie şi din volumul mare al comerţului cu peşte întreţinut de ţările române în acea vreme.

Mineritul şi meşteşugurile

Nevoile sporite ale populaţiei, dezvoltarea tehnicii, bogăţiile ascunse în subsolul ţării sunt tot atâtea motive care explică dezvoltarea mineritului şi meşteşugurilor. Ocnele transilvănene (Turda, Cojocna, Dej, Sibiu), cele muntene (Ocnele Mari) şi moldovene (Trotuş), produceau cantităţi de sare ce prisoseau nevoilor de consum, o bună parte, mai ales din Transilvania, fiind exportată. Minele de aramă şi fier (Rodna, Hunedoara şi Rimetea - în Transilvania, Bratilovo - în Ţara Românească) şi cele de aur şi argint (Abrud, Zlatna, Baia-Mare, Roşia, în Transilvania) conţineau cantităţi mari de minereu şi constituiau, astfel, valori economice apreciabile.

Bogăţiile subsolului mai asigurau, în acelaşi timp, dezvoltarea meşteşugurilor, a fierăriei, turnătoriei, argintăriei. Într-adevăr, aceste meşteşuguri ajung la mare înflorire, cu deosebire în oraşele mai mari ale Transilvaniei (Sibiu, Braşov, Cluj, Bistriţa). În aceste oraşe şi în altele (Suceava, Baia, Chilia, Cetatea Albă, Curtea de Argeş, Câmpulung, Giurgiu, Oradea, Timişoara etc.) pe lângă meşteşugurile amintite se dezvoltă şi altele: lemnăritul, ţesătoria, croitoria, blănăritul-cojocăritul, pielăria, măcelăritul, brutăritul etc.

Dezvoltarea meşteşugurilor, creşterea numărului meşteşugarilor, concurenţa dintre aceştia explică organizarea meşteşugarilor din oraşele mai mari transilvănene în bresle, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Breasla era condusă de un staroste care, ajutat de alţi meşteri bătrâni, rezolva toate problemele privind producţia, desfacerea, angajarea calfelor şi ucenicilor. În măsura dezvoltării meşteşugurilor sporeşte şi numărul calfelor care, pentru a-şi apăra interesele, îşi organizează şi ele asociaţii în Transilvania, pe la mijlocul secolului al XV-lea.

Comerţul

O asemenea dezvoltare economică a făcut posibil un schimb de produse între sat şi oraş pe de o parte şi pe de altă parte între oraşele mai mari. Locul schimbului direct este luat, treptat, pe măsura dezvoltării pieţei, de schimbul prin intermediul banilor, iar locul producătorului ca intermediar al desfacerii produselor îl ia negustorul.

Animalele, peştele, minereurile, produsele meşteşugăreşti se schimbă mai ales între cele trei ţări româneşti. Reţeaua de drumuri comerciale ce lega ţările române între ele, privilegiile comerciale acordate de domnii români negustorilor ardeleni, dezvoltarea oraşelor de la graniţele celor trei ţări dovedesc legăturile economice frecvente dintre ele. Produsele României sunt căutate şi pe piaţa străină (Polonia, Ungaria, Cehia, Austria etc.).

Situaţia socială

În această perioadă structura societăţii se conturează tot mai clar. Cele două mari categorii sociale: a privilegiaţilor - feudalii, laici şi clerici, patriciatul orăşenesc - şi a producătorilor de bunuri materiale - ţărănimea, liberă şi dependentă, orăşenii de rând, lucrătorii de la ocne şi mine - se separă tot mai mult ca interese şi idealuri de viaţă. Dar într-o societate complexă, cum era cea feudală, clasele sociale nu sunt omogene. Ele cunosc pături cu situaţie economică şi social-juridică deosebită.

Ţărănimea

Ţărănimea cuprindea cele două mari categorii, a ţărănimii aservite şi a celei libere. Se constată tendinţa de generalizare a şerbiei prin aservirea ţărănimii libere. Deosebiri existau chiar şi în sinul ţărănimii aservite. Cea mai mare parte a ei (şerbii, iobagii) posedă gospodării proprii: sesii, delniţe, deosebite ca întindere, precum şi animale, unii mai multe şi alţii mai puţine.

Şerbii aveau drept de posesiune ereditară asupra gospodăriei şi drept de proprietate deplină asupra animalelor şi uneltelor agricole. O altă parte a ţărănimii dependente era de cele mai multe ori lipsită de gospodărie, avea puţine animale sau nu avea deloc (jelerii, săracii). Altă parte apoi, lipsită cu totul de mijloace de producţie, îndeplinea munci servile pe la curţile feudale (slugile de curte).

Cea mai umilă categorie de oameni dependenţi era aceea a robilor, în dispariţie în Transilvania prin asimilarea cu jelerii şi cu slugile de curte. În Ţara Românească şi Moldova robii - ţigani şi tătari - sporesc mereu ca număr. Robii ţigani, originari din India, se aşează în ţările noastre în prima jumătate a secolului al XIV-lea; robii tătari proveneau din prizonierii de război. Cei dintâi erau meşteri mai ales pe la curţile feudale, mănăstireşti şi domneşti, ceilalţi trăiau în sălaşe pe moşiile boierilor. Şi unii şi alţii erau lipsiţi de drepturi, putând fi vânduţi, schimbaţi, dăruiţi împreună cu celelalte bunuri mişcătoare sau nemişcătoare.

În diferitele părţi ale ţării şi mai ales în regiunile de margine, ţărănimea şi-a mai putut salva obştile şi libertatea, stăpânind şi lucrând pământul în devălmăşie. Ţărănimea liberă îşi alegea singură dregătorii săteşti: juzii, cnejii, care îndeplineau atribuţiuni judiciare şi administrative în satele respective. În Transilvania şi-au păstrat libertatea şi ţăranii secui, în marea lor majoritate, chiar dacă din punct de vedere social-juridic existau deosebiri între categoria călăreţilor şi cea a puşcaşilor. Pe baza privilegiilor reînnoite de mai multe ori, ţărănimea săsească şi-a putut menţine, în totalitatea ei, libertatea social-juridică.

Clasa feudală

Clasa feudală din ţările române însuma unele caracteristici comune clasei feudale din celelalte ţări europene: era stăpână de moşii şi sate, se bucura de largi privilegii social-politice, lua dijme şi dări de la ţăranii dependenţi de pe moşiile şi din satele stăpânite, îşi silea supuşii la prestarea unor zile de muncă gratuită, avea cetele sau steagurile sale înarmate etc.

Pe lângă aceste caracteristici comune, existau şi unele deosebiri, izvorâte din particularităţile proprii uneia sau alteia dintre cele trei ţări româneşti. Câtă vreme nobilimea din Transilvania se apropia mai mult ca situaţie economică, socială şi politică de clasa feudală din ţările central-europene, boierimea din Ţara Românească şi Moldova era mai puţin evoluată.

Situaţia ei economică şi politică în raport de puterea centrală, de domnie era mai puţin consolidată, proprietatea funciară stăpânită era mai modestă, atât în ce priveşte întinderea cât şi drepturile de stăpânire. Stăpânirea boierimii se exercita mai mult asupra satelor care-şi mai păstrează încă un timp unele caractere din vremea obştilor. Privilegiile social-economice, politice şi militare erau de asemenea mai limitate. Tendinţa boierimii este însă de a-şi consolida poziţiile, de a deveni o nobilime asemenea celei din ţările central-europene, dar instaurarea dominaţiei otomane o va sili să-şi adapteze situaţia la noile realităţi.

Raporturile sociale

Putându-şi valorifica produsele pe piaţă, clasa feudală, biserica şi statul se vor strădui să aibă cât mai multe produse. Două căi li se ofereau acestora pentru realizarea dorinţei lor: sporirea producţiei pe modesta rezervă feudală (partea din moşie neîmpărţită în loturi ţărăneşti) şi sporirea obligaţiilor ţărănimii. Această din urmă modalitate a fost urmărită cu deosebire.

Obligaţiile ţărănimii

Statului, adică domniei sau regalităţii, ţărănimea în totalitatea ei, cea aservită şi cea liberă, îi datora o parte din produsele agricole, câbla sau găleata în Ţara Românească, ilişul în Moldova, dijma în Transilvania. Din vin datora vinăriciul, în Ţara Românească, deseatina din vin în Moldova şi dijma din vin în Transilvania. Din oi, porci şi stupi, datora darea numită vamă, deseatina, gorştină, oierit şi darea oilor. Aveau apoi ţăranii obligaţii în muncă, la cosit, reparatul morilor şi iazurilor şi mai ales la cărăuşie. Nu lipsea nici darea în bani, după mărimea gospodăriei ţărăneşti.

Obligaţii faţă de stăpânii de pământ şi de sate aveau doar ţăranii dependenţi, asemănătoare sau chiar identice uneori cu obligaţiile faţă de domnie. Renta în produse însemna a zecea parte - dijma - din produsele agricole, din vin şi din animale mici. În regatul ungar la 1351 dijma din grâne şi din vin se transformă în nonă (a noua parte), dar dispoziţia nu se aplică în Transilvania decât la sfârşitul secolului al XIV-lea, din cauza împotrivirii ţărănimii. Renta în muncă, robota sau claca n-a fost prea grea în această vreme, deoarece şi rezerva feudală era redusă. În Transilvania se statorniceşte robota în 1437 la o zi pe an, dar în Ţara Românească şi Moldova claca nu era delimitată; consta mai ales din cărăuşie.

Darea sau renta în bani nu este determinată până la răscoala de la Bobâlna (1437-1438), când se statorniceşte mai întâi la 10 denari anual, apoi între 12-100 de denari, în raport cu starea materială a ţărănimii. Pentru a putea sili pe ţăran la supunere şi la plata obligaţiilor, clasa feudală îngrădeşte treptat dreptul de liberă strămutare a ţărănimii. Pe umerii ţărănimii din Transilvania, mai întâi numai pe ai celei catolice, dar apoi şi pe ai celei ortodoxe, mai apăsa dijma faţă de biserica catolică, a zecea parte din produsele agricole, din animalele mici şi din păsările de curte.

Pe măsura sporirii obligaţiilor ţărănimii faţă de cele trei puteri, în aceeaşi măsură cresc şi nemulţumirile, care se exteriorizează în mai multe forme: fuga de pe o moşie pe alta sau chiar dintr-o ţară în alta, haiducia, care cunoaşte o mare intensitate, atacurile îndreptate împotriva moşiilor şi curţilor nobiliare şi bisericeşti, răscoale de mai mare amploare, ca aceea a maramureşenilor dintre 1342-1359 de sub conducerea lui Bogdan, răscoalele generale din Transilvania de la 1366, cele din nord-vestul acestei ţări de la 1380 şi cea din jurul Sibiului de la 1382-1383, la care participă şi ţărani din sudul Carpaţilor. Aceste răzvrătiri şi răscoale culminează cu cea de la Bobâlna din anii 1437-1438.

Organizarea internă a ţărilor române

Ca parte importantă a suprastructurii, instituţiile reflectă îndeaproape stadiul de evoluţie a bazei societăţii româneşti şi ajută, în acelaşi timp, la rândul lor, dezvoltarea acesteia în continuare.

Domnia

Instituţia domniei în Moldova şi Ţara Românească, a voievodatului în Transilvania ajung la deplinătatea funcţiilor lor. Domn, stăpân al ţării şi al supuşilor, mare voievod, conducător de oaste în timp de pace şi de război sunt titlurile pe care le însumează suveranul ţării. Succesiunea ereditară la domnie - în familia domnitoare - şi electivă - alegerea de către boieri a unui membru din această familie se statorniceşte prin asocierea la domnie a celui preferat de domnul în viaţă, de obicei unul dintre fii.

Sfatul domnesc

În exercitarea puterii suverane, domnul era ajutat şi controlat, totodată, de un sfat de boieri, la început cu şi fără dregătorii, mai târziu numai cu dregătorii, fie ele generale, pentru întreaga ţară, fie în legătură cu persoana domnului. Dintre cele dintâi, vornicul era şeful curţii domneşti, dar şi comandant al oastei de curteni şi locţiitor al domnului; logofătul ca şef al cancelariei se îngrijea de redactarea şi întărirea cu pecete a hotărârilor sfatului domnesc; vistierul avea grija veniturilor şi cheltuielilor ţării, în acel timp confundate cu ale domnului.

Dintre dregătorii personali ai domnului, spătarul purta spada la ceremonii, ca simbol al atribuţiilor sale de comandant al oştirii; stolnicul şi paharnicul sau ceaşnicul se îngrijeau de aprovizionarea curţii şi a mesei domneşti; postelnicul sau stratornicul se îngrijea de camera domnului şi în această calitate era unul din cei mai de încredere sfetnici ai domniei. Pe lângă aceşti dregători comuni ambelor ţări româneşti, mai existau unii proprii uneia dintre ele: banul în Ţara Românească, îndeplinea pentru Oltenia atribuţiile domnului, iar portarul Sucevei în Moldova era comandantul cetăţii de scaun.

Adunările obşteşti şi adunările ţării

Puterea nobilimii din Transilvania şi rolul ei în hotărârea celor mai de seamă probleme judiciare, fiscale şi administrative, uneori şi legislative, se exercita prin intermediul adunării obşteşti (universitas nobilium) sau congregaţiilor nobiliare. Privilegiu exclusiv al nobilimii şi clerului superior, rareori erau admişi şi orăşeni şi ţărani liberi, români, maghiari, saşi şi secui. Amintite pentru întâia oară la 1288, după răscoala de la Bobâlna din 1437, adunările obşteşti se transformă în congregaţii. Caracterul de clasă al congregaţiilor se accentuează, participanţii fiind preocupaţi în primul rând de apărarea intereselor faţă de intensificarea luptei ţărănimii. Reprezentanţii românilor sunt excluşi din sânul congregaţiilor.

O instituţie asemănătoare congregaţiei din Transilvania era adunarea ţării în Moldova şi Ţara Românească, chemată a hotărî în problemele importante: succesiunea la tron, problemele fiscale şi sociale, relaţiile cu alte ţări etc. La adunarea ţării participau reprezentanţii boierimii mari şi mici, ai clerului, ai oştirii, ai târgoveţilor şi ai ţărănimii libere. Adunarea ţării din Moldova e pomenită mai întâi la 1441, iar cea din Ţara Românească în 1522.

Organizarea administrativ-teritorială

Odată cu organizarea politică, cea administrativ-teritorială ajunge la forme deplin conturate la sfârşitul secolului al XIV-lea. Judeţele din Ţara Românească, ţinuturile din Moldova, districtele şi scaunele din Transilvania, îşi au începuturile în perioada dinaintea formării statelor feudale, în acele obşti teritoriale aşezate pe văile râurilor sau în regiuni naturale. Districtele româneşti din Transilvania: al Făgăraşului (1222), al Haţegului (1247), al Maramureşului (1300) şi altele erau de fapt „ţările” mai vechi cu acelaşi nume. În districtele româneşti funcţionau scaune de judecată, conduse de cneji şi juzi, care s-au menţinut multă vreme în evul mediu.

Aceste instituţii au putut influenţa şi organizarea judiciar-administrativă în scaune a secuilor şi saşilor. În prima jumătate a secolului al XIV-lea saşii şi-au organizat 7 scaune în frunte cu al Sibiului, la care s-au adăugat apoi încă două. În acelaşi timp îşi organizează alte 7 scaune secuii, dintre care cel mai însemnat era al Odorheiului. În fruntea scaunelor săseşti şi secuieşti erau juzii scăunali, aleşi de reprezentanţii locuitorilor din scaunele respective, la care s-au adăugat juzii regali, reprezentanţi ai regalităţii, iar în scaunele secuieşti mai exista căpitanul scăunal cu atribuţiuni militare însemnate.

Judeţele şi ţinuturile muntene şi moldovene semănau mult cu districtele transilvănene ca aşezare şi organizare. Pârcălabii sau starostii din fruntea ţinuturilor moldovene cu cetăţi, judeţii din fruntea celorlalte ţinuturi moldovene şi a judeţelor muntene, numiţi de domni, însumau aceleaşi atribuţiuni ca şi cnejii şi juzii districtelor sau scaunelor ardelene. Cucerirea arpadiană a Transilvaniei a fost însoţită de introducerea unor noi instituţii administrativ-teritoriale, suprapuse uneori peste vechile instituţii ale populaţiei băştinaşe. Comitatele, care apar în documente rând pe rând în secolul al XII-lea, erau conduse de comiţi numiţi de voievod, ajutaţi de vicecomiţi numiţi de comiţi şi de juzi aleşi de adunarea nobilimii.

Organizarea oraşelor

Unele aşezări săteşti mai favorabil situate din punct de vedere geografic şi economic, altele pe teritoriul cărora s-au ridicat cetăţi sau cele devenite centre ale unor organizaţii bisericeşti s-au dezvoltat treptat, devenind în secolul al XIV-lea oraşe sau târguri. Concentrând mai multe bogăţii, ca urmare a activităţii meşteşugăreşti şi negustoreşti, oraşele se bucură de o autonomie mai largă (oraşele regeşti transilvănene) sau mai restrânsă (oraşele şi târgurile muntene şi moldovene). Orice nume ar purta dregătorii din fruntea oraşelor: voiţi sau şoltuzi (în Moldova), judeţi (în Ţara Românească), juzi (în Transilvania), juraţi sau pârgari (în toate cele trei ţări româneşti), ei îndeplineau aceleaşi atribuţiuni administrative, judiciare şi fiscale.

Organizarea judiciară

Având la origine practici juridice nescrise, numite obiceiul pământului sau legea românească (jus valachicum, voloski zakon), cunoscute şi aplicate de cneji, juzi şi „oameni buni şi bătrâni”, organizarea judiciară evoluează în pas cu întreaga societate. Obiceiul pământului e treptat înlocuit cu dreptul feudal cuprins în dispoziţii şi legiuiri oficiale sau în legiuirile bizantine adaptate condiţiilor societăţii de la noi.

Organizarea judecătorească a respectat principiul ierarhic. Cel mai de jos for judecătoresc era cel sătesc, în care juzii împreună cu „oamenii buni şi bătrâni” judecau pricinile mărunte dintre locuitorii satului. În scaunul nobiliar sau boieresc ce urma celui sătesc, stăpânul feudal îşi judeca supuşii de pe moşie. Pricinile judecate de scaunul nobiliar puteau fi apelate la scaunul judeţului, ţinutului sau comitatului. Cel mai înalt for judecătoresc în Transilvania era al voievodului şi congregaţiilor nobiliare, iar în Ţara Românească şi Moldova al domnului şi sfatului domnesc, la care rareori putea ajunge poporul de rând.

Organizarea militară

Organizarea oastei ilustrează în chip limpede diviziunea puterii şi în ţările române ca şi în restul Europei între suveran (monarh) şi clasa feudală. Domnul şi voievodul îşi aveau armata lor alcătuită din curteni sau din mici boieri şi din steagurile dregătorilor teritoriali (pârcălabi, comiţi). Această oaste era. sub comanda domnului (voievodului) sau a dregătorilor acestuia.

Marii feudali, laici şi ecleziastici, la rândul lor, îşi aveau oastea proprie, cetele sau steagurile formate din ţărani de pe moşiile lor şi care nu arareori erau folosite împotriva domniei. Steaguri proprii erau datoare să ridice şi oraşele, formate din calfe şi meşteşugari. În caz de mare primejdie era chemată „oastea cea mare”, adică toţi locuitorii ţării în stare să poarte armele. Pe măsură ce se răspândesc armele de foc şi purtarea războiului devine o meserie, pe lângă oastea de ţară îşi face apariţia şi oastea de mercenari, ostaşi străini cu plată (secolele XIV-XV). Oastea de mercenari putea fi folosită de domnie şi împotriva boierimii răzvrătite.

Boierii şi nobilii mergeau la oaste călări, ca şi cavalerii apuseni, erau îmbrăcaţi în armuri grele, iar ca arme aveau sabia, lancea şi scutul. Ţărănimea mergea la oaste pe jos, pedestru, înarmată slab, cu arcuri şi săgeţi, uneori şi cu suliţe şi săbii. În sistemul de apărare al ţărilor române, un însemnat rol l-au jucat cetăţile de margine: Hotin, Cetatea Albă, Chilia, Brăila, Giurgiu, Turnu Severin, Orşova etc. şi chiar cele din interior: Neamţ, Suceava, Dâmboviţa, Poienari - judeţul Argeş, Ciceu, Cetatea de Baltă, Chioar etc.

Check Also

Cultura în ţările române în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Însemnatele prefaceri prin care au trecut ţările române în a doua jumătate a secolului al …

Efectele cuceririi Angliei. Feudalitatea şi viaţa economică

De pe vremea regilor saxoni existaseră ţărani şi seniori, colibe şi castele, dar spiritul saxon …

Gândirea filozofică, economică şi socială în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Gândirea filozofică se dezvoltă în Transilvania, începând cu a opta decadă a secolului al XVIII-lea, …

Începuturile vieţii politice moderne în ţările române în secolul XIX

Încă din 1802, programele politice ale partidei naţionale ceruseră alegerea unui domn străin, iar cererea …

Stemele unite ale ţărilor române

Bathoreştii Ideea de unitate naţională este foarte veche la români şi de aceea nu trebuie …