Dezvoltarea societăţii şi a relaţiilor internaţionale în estul şi sud-estul Europei în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Istoria Europei în veacul al XVI-lea - mai ales în ce priveşte Europa Occidentală - se caracterizează prin începutul modului de producţie capitalist. „Cu toate că întâlnim primele începuturi ale producţiei capitaliste, în mod sporadic, în unele oraşe mediteraneene încă din secolul al XIV-lea şi al XV-lea, era capitalistă datează abia din secolul al XVI-lea”.

Karl Marx consideră că cele mai importante evenimente ale istoriei europene în veacul al XVI-lea şi, îndeosebi, cele referitoare la Spania, Portugalia, Olanda, Franţa şi Anglia, sunt, în primul rând, momentele principale ale acumulării primitive a capitalului, în care un rol important l-a jucat „puterea statului, adică forţa concentrată şi organizată a societăţii, pentru a accelera procesul de transformare a modului de producţie feudal în cel capitalist şi pentru a scurta faza de tranziţie”.

Pentru că, şi din acest punct de vedere, condiţiile istorice nu se caracterizează prin omogenitate, Karl Marx a subliniat că procesul acumulării primitive a capitalului „ia în diferite ţări nuanţe diferite şi trece prin diferitele faze, într-o ordine de succesiune diferită şi în epoci istorice diferite”, stabilind în acest fel existenţa unor zone geografice nesincrone în raport cu acelaşi proces istoric fundamental.

Dezvoltând ideile lui Karl Marx, Friedrich Engels a observat, în cadrul analizei împrejurărilor specifice ale istoriei Germaniei din perioada ce desparte sfârşitul războiului ţărănesc german de începutul războiului de 30 de ani, că la răsărit de Elba evoluţia social-economică şi cea politică a fost într-o anumită măsură diferită, datorită unor factori care au stânjenit procesul de acumulare primitivă a capitalului. Întreaga dezvoltare economică a acestor regiuni în veacul al XVI-lea, arată Friedrich Engels, a fost frânată de faptul că şerbia, în loc să fie desfiinţată, a fost întărită.

 În oraşe se menţinea încă atotputernicia breslelor, care a frânat şi ea dezvoltarea manufacturilor: „în loc să fie divizată înăuntrul atelierului, munca este divizată între bresle”. În acest fel, arată Friedrich Engels, nu pare surprinzător că regiunile de la răsărit de Elba au rămas în afara comerţului mondial şi că în aceste regiuni s-au simţit prea puţin urmările pozitive ale marilor descoperiri geografice. Datorită dificultăţilor procesului de centralizare, de trecere de la monarhia feudală propriu-zisă la cea absolutistă, puterea de stat nu a fost în stare să sprijine, pe toate planurile, procesul de acumulare primitivă a capitalului.

Evoluţia principalelor ramuri economice

În condiţiile caracteristice acestor regiuni, defavorabile unui ritm viu şi continuu al procesului de acumulare primitivă a capitalului, germenii capitalismului sunt încă rari; totuşi economia naturală face loc treptat economiei de schimb, fenomen care determină prefaceri social-economice de mare amploare. Din această cauză, în veacul al XVI-lea, iau extindere acele ramuri de producţie care în economia naturală ocupau un loc secundar - producţia minieră şi meşteşugărească - şi apare producţia manufacturieră. În Cehia, scade exploatarea argintului, dar creşte cea a fierului.

În Polonia şi Rusia, capătă o importanţă mare meşteşugul fierului şi al postavului, ca şi construcţiile navale etc. Dezvoltarea producţiei miniere şi meşteşugăreşti a făcut cu putinţă apariţia manufacturilor, în regiunile germane, austriece, cehe, se dezvoltă îndeosebi manufacturile bazate pe industria extractivă şi se organizează sub formă de manufacturi tipografiile. În Polonia se întâlnesc în această vreme manufacturi de postav. Dezvoltarea acestor ramuri de producţie e vie în prima jumătate a veacului al XVI-lea, se caracterizează printr-un ritm din ce în ce mai încet în a doua jumătate şi stagnează la sfârşitul veacului, când împrejurările caracteristice acestor regiuni, amintite mai înainte, încep să joace un rol hotărâtor.

Cu toată creşterea în importanţă a celorlalte ramuri de producţie, agricultura rămâne, la fel ca în economia naturală, principala ramură de producţie. Producţia agricolă - atât a gospodăriei feudale, cât şi a celei ţărăneşti - era atrasă tot mai mult în sfera relaţiilor de marfă-bani, produsele agricole căpătând din ce în ce mai mult caracter de marfă. Necesităţile de bani, în permanentă creştere, ale nobilimii determinau mărirea suprafeţelor cultivate cu cereale, extinderea rezervei feudale. În Europa de est atragerea producţiei agricole în sfera relaţiilor de marfă-bani are drept consecinţă întărirea caracterului feudal al gospodăriei moşiereşti şi nu transformarea caracterului ei feudal în capitalist. Unele gospodării feudale din Germania răsăriteană, „follwark-ul” polonez, latifundiile dunărene şi balcanice, noile „pomestii” ruseşti confirmă trăsăturile comune ale acestui fenomen.

Caracterul evoluţiei economice a Europei estice şi sud-estice e determinat în bună parte şi de locul ocupat de cele două forme ale capitalului comercial: capitalul pentru comerţul cu mărfuri (capitalul comercial propriu-zis) şi capitalul pentru comerţul cu bani (capitalul cămătăresc). În ce priveşte capitalul comercial, Karl Marx arăta că „în măsura în care ajută la extinderea pieţii şi mijloceşte diviziunea muncii între capitalişti, în măsura în care dă, prin urmare, capitalului putinţa să lucreze pe o scară mai largă, funcţiunea sa favorizează productivitatea capitalului industrial şi acumularea acestuia”.

Îndeplinind această funcţiune, capitalul comercial a contribuit la intensificarea producţiei miniere şi meşteşugăreşti, la formarea pieţii în diferite ţări din Europa estică şi de sud-est. Totodată, trebuie însă ţinut seama de faptul că, în împrejurările unei dezvoltări independente a capitalului comercial, acesta se poate afla - după cum arată Karl Marx - „în raport invers cu dezvoltarea economică generală a societăţii”. În acelaşi timp, acţiunea exercitată de capitalul cămătăresc „paralizează forţele de producţie, în loc să le dezvolte...”.

În Europa de est şi sud-est astfel de tendinţe au fost întruchipate mai ales de negustorii străini - negustorii din Imperiul austriac, în regiunile cehe şi maghiare, negustorii Imperiului Otoman, în regiunile dunărene şi balcanice, negustorii englezi şi olandezi, în regiunile ruseşti - care, cumpărând mărfurile la preţuri scăzute, au frânat dezvoltarea economică. Legăturile directe pe care marii feudali le întreţin cu negustorii străini au dus destul de repede la scăderea activităţii negustorilor şi meseriaşilor autohtoni. Din această cauză, unul din aspectele caracteristice ale acestui fenomen a fost decăderea oraşelor, cu excepţia marilor porturi maritime şi fluviale, legate direct de activitatea negustorilor străini.

Prefacerile structurii sociale

Dezvoltarea relaţiilor de marfă-bani a dus la importante prefaceri ale structurii sociale, la sate, ca şi la oraşe. În general, caracteristică pentru aceste regiuni, în veacul al XVI-lea, a fost polarizarea societăţii în oligarhia foarte bogată a marilor feudali şi a patricienilor şi în sărăcimea satelor şi oraşelor. Rolul păturilor mijlocii e din ce în ce mai redus. Situaţia ţărănimii, mai exploatată şi mai asuprită decât oricând, devine deosebit de gravă. Nobilimea caută pe toate căile să întărească şi mai mult proprietatea feudală asupra pământului, să folosească producţia de mărfuri în interesul ei.

Ofensiva feudală s-a desfăşurat atât împotriva ţărănimii libere, urmărindu-se aducerea ei în stare de şerbie, cât şi împotriva ţărănimii dependente, urmărindu-se întărirea şi înăsprirea aservirii. Desfiinţarea dreptului de transmitere ereditară a bunurilor funciare deţinute de ţărani, reducerea duratei de deţinere temporară a aceloraşi bunuri, creşterea servituţilor feudale, acapararea pământurilor obştilor şi, în sfârşit, legiferarea pentru întreg teritoriul statului a legării de pământ au fost etapele acestui proces.

Ruinarea gospodăriilor ţărăneşti a fost grăbită de fiscalitatea excesivă, războaiele pustiitoare, preţurile mici obţinute pentru produse şi, mai ales, de activitatea cămătarilor, care, prin „supra dobândă”, a dus la prăbuşire numeroase gospodării ţărăneşti. Friedrich Engels a denumit această dezvoltare socială ca „a doua ediţie” a iobăgiei, nu numai pentru că starea social-economică a ţărănimii corespundea întru totul iobăgiei, ci şi pentru că exploatarea feudală luase forme noi, agravate.

În Polonia, sistemul „follwark-ului”, bazat pe clacă, a avut drept urmare aservirea totală a ţărănimii; începând din 1543, dreptul de strămutare al ţăranilor a fost desfiinţat. În Rusia, după ce majoritatea pământurilor ţărăneşti au fost cotropite de boierime, odată cu sporirea suprafeţei rezervei senioriale a avut loc creşterea continuă a clăcii. În a doua jumătate a veacului al XVI-lea, şi mai ales prin ucazul lui Boris Gudunov din 1597, s-a legiferat legarea de pământ a majorităţii ţărănimii. În Imperiul Otoman, s-a desfăşurat procesul aservirii întregii ţărănimi, consfinţit printr-o lege a lui Soliman I, la sfârşitul domniei acestuia.

În procesul de cotropire a pământului ţărănesc şi de aservire a ţărănimii au loc transformări importante şi în compoziţia clasei feudale. Analiza lui Friedrich Engels, referitoare la Germania şi mai ales la cea de la răsărit de Elba, e valabilă pentru întreaga Europă de est şi sud-est, desigur cu diferenţe de la ţară la ţară. Principalii beneficiari ai procesului istoric erau vârfurile clasei feudale: „principii”, „magnaţii”, „oligarhia”, care cu de la sine putere „declarau război şi încheiau pace... Întreţineau armate permanente, convocau diete şi puneau dări”.

 

Această situaţie e caracteristică nu numai pentru principii germani, ci şi pentru magnaţii poloni, cehi şi maghiari, în tot veacul al XVI-lea, pentru marii boieri ruşi şi paşalele otomane, numai în prima jumătate a veacului. Slăbirea marilor latifundii boiereşti de către Ivan al IV-lea, prin organizarea „opricininei”, măsurile luate de Soliman I şi Selim al II-lea pentru a împiedica transformarea posesiunilor militare de tipul „timarelor” în proprietate ereditară, au avut drept urmare dezvoltarea în Rusia şi în Imperiul Otoman a unei alte situaţii decât în celelalte ţări din această parte a Europei: în timp ce marea nobilime se întărea şi îmbogăţea, nobilimea mijlocie dispăruse aproape complet şi încetase să mai joace un rol istoric. Cât priveşte mica nobilime, cavalerii, aceştia „mergeau cu paşi repezi spre pieire”.

Diferenţierile se accentuează şi în sânul orăşenimii. Ele au apărut cu toată claritatea mai ales în împrejurările marilor mişcări sociale din primele decenii ale veacului al XVI-lea. În fruntea orăşenimii se aflau „familiile de patricieni” - cum le denumeşte Friedrich Engels; ele uneau bogăţia cu puterea şi constituiau forţa politică dominantă. Marea masă a orăşenimii - aşa-numită „opoziţie orăşenească” - era alcătuită din „opoziţia burgerilor” şi „opoziţia plebeilor”.

Prima categorie era formată din orăşenimea mijlocie, lipsită de o concepţie antifeudală consecventă; cea de-a doua categorie - cu o concepţie antifeudală mai clară - era alcătuită din sărăcimea oraşelor, din meseriaşi săraci, din oameni ce munceau cu ziua, din mulţimea celor fără o meserie definită şi care formau embrionul lumpenproletariatului de mai târziu. Acest tablou al păturilor orăşeneşti e valabil şi pentru ţările din răsărit şi sud-est. În Rusia, în veacul al XVI-lea, orăşenii se împart în „buni”, „mijlocii” şi „mărunţi”, după gradul de avere. În Imperiul Otoman se dezvoltă un patriciat orăşenesc foarte puternic, cu influenţă mare asupra guvernării statului; în acelaşi timp, desele mişcări sociale din oraşe oglindesc şi starea sărăcimii.

Intensificarea luptei maselor împotriva claselor exploatatoare

Veacul al XVI-lea e dominat de puternice mişcări ţărăneşti şi orăşeneşti, determinate de agravarea exploatării producătorilor direcţi de către feudali şi statul feudal. Aceste mişcări au influenţat procesul de reorganizare a statului feudal şi dezvoltarea contradicţiilor dintre marile puteri. Caracteristice pentru aceste mişcări din veacul al XVI-lea sunt mărimea teritoriului pe care s-au desfăşurat şi durata lor îndelungată.

Cele mai importante evenimente ale istoriei veacului al XVI-lea în aceste regiuni ale Europei - alături de mişcarea pentru reformă - sunt marile războaie ţărăneşti. Războiul ţărănesc din 1514, de sub conducerea lui Gheorghe Doja, care a declanşat un val aproape neîntrerupt de mişcări antifeudale, a zguduit edificiul feudalismului. Un moment culminant în această mişcare antifeudală a fost războiul ţărănesc german din anii 1524-1525. În 1525, pe întreg teritoriul Austriei propriu-zise, a izbucnit o puternică răscoală ţărănească, al cărei program era îndreptat nu numai împotriva feudalilor, ci şi a statului feudal; în 1526, sub conducerea lui Michael Geismayer, răsculaţii au izbutit chiar să înfrângă de câteva ori armatele habsburgice.

În Cehia, o răscoală ţărănească a durat câţiva ani (1530-1533); ca urmare a accentuării reacţiunii feudale, în Cehia şi în Slovacia au avut loc noi şi puternice răscoale ţărăneşti. În Ungaria şi Transilvania, răscoala condusă de păstorul român Gheorghe Crăciun a ridicat, în 1570, împotriva feudalilor maghiari şi turci, o forţă de 10.000 de ţărani. Feudalii maghiari şi germani au putut cu greu să înfrângă puternica răscoală a ţăranilor croaţi şi sloveni dintre 1570 şi 1574, de sub conducerea lui Martin Hubec, proclamat „rege al ţăranilor”, în Polonia, mişcarea ţărănească din 1592 a obligat şleahta la o mobilizare specială a forţelor armate. Imperiul Otoman e de asemenea zguduit, în veacul al XVI-lea, de mari răscoale ţărăneşti, de lungă durată; ele sunt aproape neîntrerupte în Anatolia şi în celelalte vilaiete asiatice. În Europa, răscoalele populaţiilor subjugate sunt îndreptate împotriva exploatării sociale şi, totodată, împotriva asupririi de neam.

Războiul ţărănesc german, ca şi răscoalele ţărăneşti ce i-au urmat, a scos în evidenţă faptul că, în condiţiile istorice de atunci, ţărănimea nu putea repurta însă o victorie antifeudală, deoarece, aşa cum a subliniat V.I. Lenin „organizarea, caracterul politic conştient al acţiunilor, centralizarea lor (necesară pentru a obţine victoria), toate acestea le poate da milioanelor de mici proprietari agricoli dispersaţi numai conducerea fie din partea burgheziei, fie din partea proletariatului Pactizarea cu feudalii a păturilor orăşeneşti dominante, atitudinea şovăitoare a păturilor mijlocii, slăbiciunea păturilor de jos sunt cauzele pentru care orăşenimea nu putea fi forţa conducătoare a marilor mişcări populare din veacul al XVI-lea.

Formele reorganizării statului feudal

Istoria sud-estului european în veacul al XVI-lea este dominată de patru state mari: Austria, Polonia, Rusia şi Imperiul Otoman. În evoluţia lor istorică, aceste state au devenit multinaţionale, ca urmare a unei politici de expansiune continuă. Caracterul multinaţional al statelor din aceste regiuni ale Europei a accentuat procesul de înlăturare a rămăşiţelor fărâmiţării feudale, de întărire a puterii de stat centralizate. Referindu-se la monarhie, Friedrich Engels spune că „trebuia să devină absolută din cauza caracterului centrifugal al elementelor ei” şi că „devenise cu torul necesară pentru a ţine la un loc naţionalităţile”.

În primele decenii ale veacului al XVI-lea, organizarea politică a statului austriac era subordonată problemelor de bază ale „Sfântului imperiu roman de naţiune germană”, al cărui suveran nominal, împăratul, era în acelaşi timp suveranul de fapt al posesiunilor Casei de Austria, familia de Habsburg. „Reforma imperială” de la sfârşitul veacului al XV-lea nu izbutise; imperiul continua să fie un stat fărâmiţat politiceşte, cu hotare nestatornice şi contestate. Necesitatea unei organizări temeinice a puterii de stat s-a accentuat şi mai mult după 1519, când, devenit împărat al Germaniei, Carol Corintul a unit sub sceptrul său uriaşele posesiuni ale coroanei spaniole cu cele imperiale şi austriece.

Devenit împărat în 1556, Ferdinand, fratele lui Carol Quintul, a încercat o nouă reformă a imperiului, prin transformarea Hofrat-ului din Viena în guvern imperial central; dar nici această reformă n-a izbutit, Hofrat-ul neputând câştigă nici măcar rolul de guvern central al provinciilor ereditare ale Casei de Austria. Astfel, după moartea lui Ferdinand (1564), autoritatea împăratului, care a devenit nominală în imperiul propriu-zis, a slăbit şi în provinciile ereditare, împărţite între fiii lui Ferdinand. Ca urmare, în veacul al XVI-lea, centralizarea statului austriac se desfăşoară lent, cu pauze îndelungate, iar legăturile dintre statul austriac şi imperiu devin din ce în ce mai şubrede.

În Polonia, acelaşi proces determină evoluţia istorică spre o formă de stat centralizat nedesăvârşit, „Reszpospolita”, un fel de republică aristocratică. În prima jumătate a veacului al XVI-lea, monarhia feudală polonă se consolidează, bazată pe alianţa cu mica nobilime (şleahta), împotriva magnaţilor. Cu toate că victoria ei era numai politică, deoarece puterea economică a magnaţilor rămăsese intactă, în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, şleahta a trecut la ofensivă pentru subordonarea autorităţii centrale.

Constituţia statului polon, definitivată între anii 1569 şi 1573, prin care se consfinţeşte înfrângerea coroanei în această luptă, era de fapt un compromis între şleahtă şi magnaţi. Semnificativă pentru înfrângerea coroanei polone a fost transformarea ei din ereditară, în electivă. Şleahta îşi exercita autoritatea prin dietă (seim) - fără aprobarea căreia nu se putea declara război, încheia pace, ordona mobilizarea armatei. Magnaţii îşi exercitau autoritatea prin consiliul permanent, fără consensul căruia coroana nu putea lua nici o hotărâre importantă. Toate acestea însemnau, fireşte, o reducere considerabilă a autorităţii regale.

Încă de la sfârşitul veacului al XV-lea, în statul Moscovei începuse să se dezvolte un aparat central de stat, care tindea către o anumită specializare în activitatea sa. În prima jumătate a veacului al XVI-lea, procesul de centralizare a statului feudal a înregistrat o oarecare încetinire din cauza luptelor dintre facţiunile boiereşti. Dar, după proclamarea lui Ivan al IV-lea ca ţar al Rusiei în 1547, ritmul devine tot mai viu. Sudebnicul din 1550 a întărit centralizarea puterii de stat; între 1550 şi 1560 a avut loc o reorganizare a aparatului de stat, la conducerea căruia au fost promovaţi curtenii ţarului; au fost constituite organele conducerii centrale, dintre care cele mai importante se ocupau cu problemele proprietăţii funciare, ale armatei, ale afacerilor externe.

Astfel, se poate considera că, în deceniul al şaselea al veacului al XVI-lea, în fruntea Rusiei se găsea un adevărat guvern central. Privilegiile feudalilor au fost mult îngrădite de Pravila din 1556 şi, mai ales, de organizarea, în 1565, a „opricininei”. Procesul centralizării statului a însemnat o creştere a oprimării producătorilor direcţi. În acelaşi timp, puterea economică a marilor boieri a fost îngrădită în ce priveşte tendinţa de sporire a suprafeţei latifundiilor.

Din această cauză, după moartea lui Ivan al IV-lea, reacţiunea feudală a încercat să revină la situaţia anterioară. În veacul al XVI-lea a continuat lupta pentru reunirea pământurilor ruseşti: Pskovul în 1510, Smolenskul în 1514, Kazanul în 1552, Astrahanul în 1556 - ceea ce a contribuit de asemenea la întărirea centralizării. Eşecul încercării de a lua în stăpânire ţinuturile baltice, ca şi, pe plan intern, sprijinirea monarhiei numai pe forţa nobilimii noi, au creat însă, şi în Rusia, premisele încetinirii procesului de centralizare, la sfârşitul veacului al XVI-lea.

Karl Marx a caracterizat Imperiul Otoman ca fiind „unica putere cu adevărat militară a evului mediu”. Într-adevăr, statul turc continua să se bazeze pe arhaica sa organizare militară. Această organizare a corespuns istoriceşte câtă vreme expansiunea otomană a asigurat întreţinerea unei armate permanente a imperiului. Odată cu încetinirea cuceririlor teritoriale, în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, armata permanentă, şi în primul rând ienicerii, nu a mai constituit un sprijin sigur pentru puterea sultanilor.

Un factor hotărâtor a fost începutul decăderii generale - economice, politice şi militare - a Imperiului. Devalorizarea continuă a monedei otomane, în ultimele decenii ale veacului al XVI-lea, era în primul rând consecinţa incapacităţii statului otoman de a face faţă cheltuielilor prin mijloace economice normale. Din cauza opresiunii, lipsa de interes a popoarelor subjugate pentru producţie era atât de mare încât provinciile europene nu puteau să subsiste cu cerealele proprii. Ca urmare, posesiunile militare de tipul „timarelor” din Europa şi-au pierdut, treptat, importanţa economică şi militară. Armata permanentă, alcătuită din spahii şi ieniceri, începea să scadă, flota otomană de asemenea.

La sfârşitul veacului al XVI-lea, proprietatea statului asupra pământului îşi pierduse din importanţa ei; în felul acesta dispărea unul din cele mai de seamă puncte de reazim ale puterii sultanilor. Dependenţa domeniilor feudale mai puţin de sultan şi mai mult de paşalele din fruntea provinciilor, tendinţa către autonomie a acestora, participarea ienicerilor la luptele dintre grupările aristocratice, arendarea veniturilor statului - obicei încetăţenit spre sfârşitul veacului al XVI-lea - toate acestea au scăzut puterea sultanului, care - cum spune Karl Marx - deţinea, tot mai mult, rolul unui „suveran nominal” în fruntea unei republici în aceste regiuni ale Europei, prefacerile structurii sociale - determinate de dezvoltarea relaţiilor marfă-bani şi intensitatea luptei maselor împotriva exploatării - au înlăturat vechea organizare militară a puterii centrale, bazată pe pedestrimea de ţărani liberi şi cavaleria de mici nobili. În locul acestora îşi făceau loc armatele de mercenari pe care puterea de stat le contrapunea oştilor feudale.

Procesul pe care Friedrich Engels îl consideră început în apusul Europei în veacul al XIV-lea, în regiunile estice şi sud-estice se găsea în veacul al XVI-lea în plină desfăşurare. Prin armatele de mercenari, puterea de stat încerca să-şi asigure supremaţia militară asupra marilor feudali şi posibilitatea expansiunii continue, iar reorganizarea statului feudal slujea, în primul rând, acestui scop.

Lupta împotriva dominaţiei străine. Dezvoltarea conştiinţei de neam

În regiunile estice şi sud-estice ale Europei, un număr mare de popoare gemeau sub jugul asupritorilor străini. Ca sa-şi menţină flinta proprie, aceste popoare trebuiau să ducă o luptă continuă. Deosebit de greu era jugul turcesc şi cel habsburgic; popoarele subjugate din Imperiul Otoman şi austriac erau ameninţate cu dispariţia, prin desnaţionalizare.

Din această cauză, alături de marile mişcări sociale, veacul al XVI-lea e dominat, totodată, de lupta popoarelor subjugate împotriva dominaţiilor străine. Împotriva jugului habsburgic s-au ridicat, în primul rând, cehii. Politica de asuprire religioasă şi de neam dusă de habsburgi a provocat, în 1547, o mare răscoală în întreaga Cehie, al cărei centru a fost oraşul Praga. Programul răscoalei era net antihabsburgic şi vădea năzuinţa expresă către independenţă a poporului ceh.

Mişcările antihabsburgice au continuat în tot veacul al XVI-lea. Împotriva jugului habsburgic s-au ridicat de numeroase ori slovacii, maghiarii, croaţii şi slovenii. În ce priveşte poporul maghiar, primejdia cea mare venea din partea cotropirii otomane. Aceasta a fost ajutată de politica trădătoare a marii nobilimi, caracterizată astfel de Karl Marx: „Oligarhia maghiară a deschis drumul turcilor spre Germania”. Caracterizarea lui Karl Marx se aplică, de altfel, tuturor aristocraţiilor din ţările cotropite de sultan sau de împăratul habsburgic.

În împrejurările înaintării turceşti spre Europa centrală, masele maghiare, prin eroismul lor, au frânat ofensiva otomană; ilustrativă este, în acest sens, oprirea, în 1552, în faţa cetăţii Eger, a unei mari armate otomane care, după un asediu de câteva luni, a trebuit să se retragă. Popoarele subjugate de turci din Europa - bulgarii, sârbii, muntenegrenii, albanezii, grecii - s-au răsculat de numeroase ori împotriva asupritorilor otomani. În munţii Bulgariei, Muntenegrului, Moreei, se aflau centre permanente de răscoală, izolate unele de celelalte. Abia la sfârşitul veacului al XVI-lea, răscoalele popoarelor subjugate din Balcani vor începe să se unească.

Lupta împotriva asupririi străine a jucat un rol însemnat în dezvoltarea conştiinţei de neam a acestor popoare. Reforma a contribuit mult la aceasta, prin răspândirea culturii scrise în limba vorbită a poporului, prin întemeierea unor confesiuni „naţionale” (în Cehia şi Ungaria), prin înrădăcinarea sentimentului de apartenenţă la o anumită comunitate de neam. Orăşenimea, unele elemente ale micii nobilimi şi parte din ţărănime - în cadrul luptelor antifeudale - au fost purtătorii acestui curent.

În Cehia, s-a desfăşurat lupta pentru folosirea limbii cehe în administraţie; în 1575, protestanţii cehi au elaborat o „confesiune cehă” comună; apăreau tot mai numeroase tipărituri şi se răspândea literatura în limba cehă. În Ungaria, se răspândeşte, de asemenea, literatura în limba maghiară. Numeroase opere poetice şi în proză cântau gloria trecutului şi chemau la luptă împotriva cotropitorilor.

Protestantismul, sub forma calvinistă şi unitariană, capătă aspectul unei confesiuni „naţionale”. Acelaşi proces are loc în Slovacia, Croaţia, Slovenia. În Ucraina, prin înfiinţarea de şcoli şi tipografii în limba proprie, se lupta împotriva politicii de desnaţionalizare dusă de panii poloni; abecedarele şi gramaticile în limba ucraineană de la sfârşitul veacului al XVI-lea şi începutul veacului al XVII-lea ilustrează această stare de spirit.

Se dezvoltă în acelaşi timp cu putere conştiinţa de neam a popoarelor dominante în statele multinaţionale. În Austria, cultura scrisă în limba germană se dezvolta alături de cea în limba latină. În Polonia şi Rusia, limba vorbită a devenit de asemenea limbă de stat; s-au răspândit tipăriturile în limba polonă şi rusă; au înflorit scrierile istorice care acordau un loc tot mai mare istoriei proprii în cadrul istoriei universale.

Gânditori ca Peresvetov sau Modrzevski se înfăţişează ca teoreticieni ai reorganizării statului feudal, legând aceasta de ceea ce se numea atunci „gloria naţiunii”. Dezvoltarea popoarelor din regiunile estice şi sud-estice ale Europei a avut loc în cadrul unor condiţii istorice asemănătoare. De aceea e firesc ca, începând cu veacul al XVI-lea, de-a lungul unei perioade de timp asemănătoare, să se acumuleze premisele formării naţiunilor de mai târziu. O astfel de premisă e „conştiinţa de neam” - preludiul viitoarei conştiinţe naţionale.

Contradicţiile dintre marile puteri

Între cele patru mari state - Imperiul Otoman, Imperiul habsburgic, Polonia şi Rusia-existau în veacul al XVI-lea puternice contradicţii, care au dus la îndelungate şi grele războaie. Frontierele nestabile - fixate provizoriu de păcile efemere - au perpetuat focarele de război. Astfel, regiunile estice şi sud-estice - şi mai ales cele carpato-dunărene, unde se întâlneau contradicţiile dintre aceste mari puteri - s-au caracterizat în veacul al XVI-lea printr-o permanentă stare de nesiguranţă. Contradicţii puternice opuneau Polonia feudală Rusiei. Panii poloni, după cotropirea pământurilor lituaniene şi bieloruse, începuseră cotropirea Ucrainei.

După proclamarea în 1569, la Lublin, a Reszpospolitei, a statului unificat polono-lituanian (în locul uniunii personale anterioare), nobilimea polonă a căpătat mână liberă pentru acapararea de pământuri mai ales în ţinuturile de la apus de Nipru. Aceasta lovea în interesele ţărănimii ucrainene şi ale căzăcimii. Legăturile strânse dintre populaţia ucraineană şi Rusia au făcut ca aceasta din urmă să considere ca o primejdie serioasă acţiunile panilor poloni spre Nipru.

Din această cauză, Rusia a sprijinit răscoalele menite să răstoarne jugul panilor poloni. Dar între Rusia şi Polonia nu existau contradicţii numai în problema Ucrainei. Contradicţiile erau determinate şi de problema Livoniei, a ţinuturilor baltice. Rusia devenind un stat puternic tindea, în chip firesc, să recâştige vechile pământuri ruseşti, şi pe cele din sud şi pe cele din apus, urmărea mai ales să capete ieşire la mare. În îndelungatul război pentru cucerirea Livoniei (1558-1583), Rusia nu şi-a putut menţine cuceririle - deşi forţa militară a ordinului livonian (care stăpânea regiunile baltice) fusese distrusă - din cauza coaliţiei polono-suedeze.

Interese opuse despărţeau, de asemenea, Imperiul habsburgic de Polonia. Pentru Habsburgi, orice încercare expansionistă în apus era oprită de forţa militară franceză. În acelaşi timp, Germania propriu-zisă era din ce în ce mai independentă de autoritatea imperială; din această cauză, tendinţa principală a expansiunii era în spre răsărit şi sud, prin extinderea teritorială a provinciilor ereditare aflate sub nemijlocita stăpânire a Casei de Austria. Aceasta urmărea, între altele, înscăunarea unui Habsburg pe tronul Poloniei.

În timpul aşa-zisului interregn - dintre moartea lui Sigismund I şi alegerea ca rege a lui Ştefan Bathory (1572-1575) - împăratul Maximilian a fost chiar candidat la tronul regatului polon, pentru obţinerea căruia a folosit forţa aurului şi a armelor, fără a izbuti însă. Prezenţa efemeră a lui Henric de Valois (viitorul rege Henric al III-lea al Franţei) pe tronul Poloniei (1573-1574) vădea tendinţa spre alcătuirea unei alianţe franco-polone. Aceasta însemna că, pentru Austria, Polonia constituia în răsărit, la sfârşitul veacului al XVI-lea, acelaşi obstacol în calea expansiunii ei ca şi Franţa în apus.

Tendinţele expansioniste mai vechi ale Imperiului habsburgic au căpătat forma concretă cea mai caracteristică după prăbuşirea Ungariei, în 1526, şi împărţirea ei, în 1541. Sub pretextul juridic al deţinerii coroanei maghiare, Habsburgii au urmărit transformarea Transilvaniei, Slovaciei şi Croaţiei în provincii ereditare austriece. Era firesc, astfel, ca interesele austriece şi otomane - de mult în conflict - să se ciocnească cu o violenţă crescândă. Intervenţiile în Transilvania în al doilea sfert al veacului al XVI-lea, anexarea Slovaciei şi a unei părţi a Croaţiei, încercarea de a ataşa Moldova - prin Despot vodă - la sistemul austriac, toate acestea oglindeau punerea în aplicare a unui program expansionist de mare amploare.

Ca urmare, Imperiul habsburgic şi cel otoman s-au găsit într-o stare neîntreruptă de război. După Mohacs, turcii au încercat să lovească în inima Imperiului habsburgic, asediind, fără succes însă, Viena (1529). După această dată, fortificarea şi organizarea militară a regiunilor de frontieră au îngreunat mult desfăşurarea ofensivelor otomane. În ultimii ani ai deceniului al III-lea şi primii ani ai deceniului al IV-lea, războiul turco-austriac a fost un război pentru împărţirea Ungariei. Războiul a continuat sub diferite forme până la încheierea armistiţiului din 1562; reînceput în 1566, armistiţiile din 1568, 1574, 1584 vor constitui doar pauze de pace provizorie până la ruperea definitivă din 1593.

Situaţia regiunilor din estul şi sud-estul Europei a fost influenţată şi de conjunctura internaţională a problemei mediteraneene. Şi în Mediterana - cu repercusiuni spre Balcani şi Dunăre - s-au ciocnit cu violenţă interesele marilor puteri. Datorită cuceririlor sale din Europa, Imperiul Otoman devenise, în primele decenii ale veacului al XVI-lea, o putere uriaşă. Prin cuceririle din Africa şi Asia, Mediterana ajunsese un câmp de activitate pentru flota otomană. Sicilia, coastele estice ale Italiei, şi chiar cele vestice, uneori insulele Baleare, aveau de suferit de pe urma corsarilor turci.

Problema eliberării .Mediteranei de sub ameninţarea turcească, a făcut loc, treptat, ideii unei ligi antiotomane, odată cu începutul declinului Imperiului Otoman. Înfrângerea turcilor în încercarea de a cuceri insula Malta (1564) arată că aceştia nu-şi mai puteau menţine poziţiile în Mediterana apuseană şi centrală. Victoria ligii la Lepanto (1571) consfinţea această situaţie. În schimb, cucerirea de către turci a Ciprului (1570) şi a unor posesiuni veneţiene din Dalmaţia şi Moreea (1573) arată că Imperiul Otoman era încă în stare să-şi menţină poziţiile în Mediterana răsăriteană. Din această cauză, armistiţiile turco-spaniole (Spania fiind conducătoarea ligii în care intrau de asemenea Papa, Imperiul şi Veneţia) din 1578, 1581, 1584, ca şi cele turco-austriece în Balcani, delimitau provizoriu sferele de influenţă.

Aşadar, problemele mediteraneene determină naşterea primei din seria ligilor antiotomane, ce vor juca un rol important în îngrădirea treptată a dominaţiei turceşti în Europa. Acţiunile militare ale ligii aveau ca scop, de fapt, protejarea intereselor economice (a traficului comercial, a bazelor de aprovizionare cu materii prime etc.), în condiţiile unei situaţii economice grele: bancrutele statului spaniol, revoluţia preţurilor, scăderea importanţei economice a oraşelor italiene etc. Pe când liga lupta împotriva turcilor, alte puteri căutau să se înţeleagă cu Poarta.

În anii 1535-1536, Franţa a încheiat un tratat de alianţă cu Imperiul Otoman. În 1591, se formează Compania engleză a Levantului, care marchează începutul ofensivei engleze pentru obţinerea dominaţiei economice în Imperiul Otoman. La sfârşitul veacului al XVI-lea, olandezii ocupaseră şi ei unele poziţii economice în Imperiul Otoman. În raport cu acesta, deci, puterile europene tindeau să se împartă în două tabere: pro- şi antiturcă. Ca atare, în veacul al XVI-lea, problemele Imperiului Otoman - atât pe continent, cât şi în Mediterana - deveneau probleme ale întregii politici europene. De aceea, situaţia popoarelor subjugate de turci era din ce în ce mai mult influenţată de evoluţia acestei politici, posibilitatea recâştigării libertăţii de către aceste popoare fiind adesea îngrădită de interesele egoiste care guvernau desfăşurarea luptei dintre diferitele puteri europene şi Imperiul Otoman.