Dezvoltarea societăţii şi a raporturilor internaţionale în sud-estul Europei în secolele XIV-XV

Dezvoltarea societăţii de pe teritoriul României în secolele XIV-XV este strâns legată de aceea a statelor vecine. Succesele obţinute în consolidarea situaţiei economice şi politice de unele ţări din răsăritul şi centrul Europei - ca Rusia, Polonia şi Ungaria - şi eforturile acestora pentru stăvilirea agresiunilor tătăreşti, teutone şi turceşti au influenţat dezvoltarea societăţii din România. La rezolvarea acestor probleme de politică internaţională - ca şi a altora - şi-au adus contribuţia şi ţările române. Ele au participat activ la lupta comună pentru apărarea independenţei statelor şi a culturii popoarelor din răsăritul şi sud-estul Europei.

În vederea apărării propriilor lor state sau urmărind cotropirea unor teritorii străine, feudalii din ţările vecine au desfăşurat o largă activitate politică, formând coaliţii şi uniuni statale, care au pus deseori în primejdie independenţa unor state mai mici, cum erau Moldova şi Ţara Românească. În acelaşi timp, însă, datorită contradicţiilor dintre statele vecine, se creau condiţii prielnice pentru apărarea şi păstrarea independenţei Moldovei şi Ţării Româneşti.

Problemele cele mai importante de politică internaţională ce au influenţat dezvoltarea procesului istoric pe teritoriul României în secolele XIV-XV sunt: problema răsăriteană, legată de decăderea Hoardei de Aur şi formarea statului centralizat rus; problema statelor feudale vecine - Polonia şi Ungaria - care reuşesc să-şi asigure o oarecare consolidare economică internă, să obţină unele rezultate în întărirea puterii centrale şi, deci, să poată urmări o politică de expansiune; problema expansiunii şi cotropirii turceşti, ca rezultat al consolidării imperiului sultanilor şi a crizei prin care treceau statele feudale din Peninsula Balcanică.

Slăbirea Hoardei de Aur şi constituirea statului centralizat rus

În răsăritul Europei, în regiunile populate de ruşi, invazia şi apoi dominaţia îndelungată a tătarilor au avut urmări grele pentru dezvoltarea societăţii. Năvălirea mongolă găsise Rusia la un nivel înaintat de dezvoltare. Distrugerile provocate de invazie şi dominaţia mongolă asupritoare au contribuit la decăderea vremelnică, economică şi politică, a Rusiei, încetul cu încetul, societatea rusă şi-a revenit de pe urma loviturilor primite şi a reuşit să învingă piedicile din calea dezvoltării sale.

Chiar şi în condiţiile dominaţiei mongole, a avut loc o oarecare creştere a forţelor de producţie, accentuarea diviziunii sociale a muncii, dezvoltarea meşteşugurilor şi a schimbului. Această dezvoltare economică a creat premisele eliberării de sub jugul străin şi formării unui stat unitar rus în jurul Moscovei. În a doua jumătate a secolului al XV-lea, avântul manifestat în toate domeniile economiei a făcut posibilă desfăşurarea unei politici hotărâte în vederea lichidării fărâmiţării feudale de pe teritoriul Rusiei. Acest proces a fost grăbit de necesitatea luptei împotriva cotropitorilor mongoli.

Încă din a doua jumătate a secolului al XIII-lea, apăruseră în sânul Hoardei de Aur tendinţe de fărâmiţare a puterii politice şi de întărire a unor stăpâniri locale, ale căror legături cu centrul deveneau tot mai slabe. Germenii destrămării Hoardei de Aur se născuseră odată cu constituirea vastului imperiu al marilor hani, care era în realitate o uniune militaro-administrativă a nobilimii mongolo-tătare nomade.

Bazată mai ales pe jefuirea popoarelor vecine şi pe exploatarea crâncenă a populaţiei supuse, această înjghebare artificială era condamnată la fărâmiţare şi slăbire, nu numai din cauza condiţiilor economice şi sociale interne, ci şi ca urmare a loviturilor primite din partea popoarelor supuse, care voiau să scuture jugul feudalilor mongoli. Tendinţele de fărâmiţare în sânul Hoardei s-au accentuat în cursul secolului al XIV-lea, îndeosebi după moartea hanului Uzbec (1342) şi au atins punctul culminant între 1360 şi 1380, când în fruntea Hoardei s-au perindat numeroşi hani. Luptele feudale între diferitele grupări ale nobilimii nomade au sporit şi mai mult anarhia internă.

În timpul şi ca urmare a acestor lupte, cnezatul Moscovei a rupt legăturile de vasalitate faţă de Hoardă şi a refuzat să mai plătească tribut. Încercarea lui Mamai de a restabili vechea stare de lucruri prin forţa armelor a eşuat. În anul 1380, la Kulicovo, pe Don, oştile cneazului Dimitrie Donskoi au câştigat o strălucită şi hotărâtoare victorie asupra armatelor tătare. Lupta de la Kulicovo a slăbit mult puterea Hoardei de Aur.

Starea de fărâmiţare feudală din Rusia şi luptele dintre cnejii ruşi au înlesnit, totuşi, menţinerea dominaţiei tătare asupra Rusiei încă un oarecare timp după această luptă. La sfârşitul secolului al XIV-lea, după înfrângerile suferite din partea mongolilor conduşi de Timur Lenk, Hoarda de Aur nu s-a mai putut redresa şi pe ruinele ei s-au constituit şi s-au întărit treptat hanatele de la Kazan, Astrahan şi din Crimeea.

Slăbirea Hoardei de Aur şi lupta poporului rus împotriva asupririi tătăreşti au permis cnejilor lituanieni să-şi întindă stăpânirea asupra Ucrainei. Încercările unor hani mongoli de a opri expansiunea feudalilor lituanieni spre sud-est s-au terminat cu o gravă înfrângere a mongolilor, la Sînie Vodî, în anul 1363. După această luptă, Kievul şi o mare parte din Ucraina au ajuns sub stăpânirea cneazului lituanian Olgierd. În urma altor lupte, unul din urmaşii acestuia, Vitold, a întins hotarele statului lituanian în regiunile dintre Nistru şi Nipru, până la ţărmul Mării Negre (1416).

În secolul al XV-lea, după o perioadă de frământări interne şi de noi agresiuni din partea tătarilor, lupta pentru unificarea statului rus a fost reluată cu o deosebită energie de marele cneaz Ivan al III-lea Vasilievici (1462-1505). Înfrângând în interior rezistenţa cnejilor şi a marii nobilimi cu tendinţe centrifuge şi luptând în afară împotriva agresiunilor tătare şi lituaniene, Ivan al III-lea a reuşit să facă din statul rus o putere de care trebuia să se ţină seama în politica internaţională.

Întărirea poziţiei Poloniei şi Ungariei

În urma loviturilor primite de Hoarda de Aur din partea poporului rus se creau condiţii favorabile pentru consolidarea statelor feudale româneşti şi pentru menţinerea independenţei lor. Întărirea poziţiei Ungariei şi Poloniei şi tendinţele de expansiune ale feudalilor din aceste ţări au pus însă în primejdie independenţa statelor feudale româneşti. În secolul al XIII-lea, în regiunile Vistulei, dezvoltarea agriculturii şi a meşteşugurilor, creşterea relativă a oraşelor şi întărirea legăturilor economice dintre diferitele regiuni au creat premisele necesare unificării statului feudal polon.

Regii poloni de la sfârşitul veacului al XIII-lea au reuşit să-şi întindă stăpânirea asupra unor formaţiuni politice mărunte, însă nu au ajuns să realizeze un stat centralizat. Monarhia polonă - ca şi cea maghiară, de altfel - s-a sprijinit pe clasa stăpânilor de domenii, acordându-le mari privilegii, şi a împărţit puterea cu reprezentanţii acesteia, rolul predominant în stat deţinându-l marea nobilime.

Opera de unificare a statului polon s-a desfăşurat în cadrul unei lupte îndârjite împotriva marcgrafilor de Brandenburg şi pentru stăvilirea agresiunilor cavalerilor teutoni. Pretenţiile regilor Boemiei din dinastia de Luxemburg de a alipi Polonia la posesiunile lor au determinat o apropiere politică a acestei ţări de Ungaria. Statul feudal polon a cunoscut o perioadă de expansiune în timpul domniei lui Cazimir al III-lea (1333-1370), care-renunţând la unificarea deplină a teritoriilor polone şi la eliberarea pământurilor cotropite de cavalerii teutoni şi lăsând Silezia şi Pomerania sub stăpânire străină - a cedat stăruinţelor feudalilor din Polonia Mică şi a întreprins, în anii 1349-1352, cucerirea Haliciului.

Rezultatul acestei politici de cotropire a fost transformarea Poloniei într-un stat locuit de mai multe popoare, slăbit de puternice contradicţii interne. Pentru istoria României, mai ales a Moldovei, noua direcţie a politicii de expansiune a panilor poloni din această perioadă are o deosebită importanţă. Expansiunea statului polon spre răsărit venea în contradicţie cu interesele cnejilor lituanieni. Din această cauză, între feudalii din cele două ţări au izbucnit războaie de lungă durată, pentru stăpânirea Haliciului şi Volâniei, tocmai în vremea când Moldova reuşise să scape de sub suzeranitatea statului feudal maghiar şi lupta pentru a-şi menţine independenţa de curând câştigată.

Statul polon ieşind învingător din luptele purtate, domnii şi boierii moldoveni au trebuit să ţină seama de prezenţa acestei noi puteri la graniţele Moldovei şi de tendinţele manifestate în politica externă de panii poloni. În veacul al XIV-lea, succesele înregistrate în Ungaria în domeniul agriculturii, dezvoltarea meşteşugurilor şi a comerţului au contribuit într-o mare măsură la consolidarea economică a ţării şi la întărirea vremelnică a puterii centrale. Regii din dinastia de Anjou - Carol Robert şi Ludovic I - au desfăşurat o politică de expansiune pe un vast teritoriu, care se întindea de la Marea Baltică până în sudul Italiei.

Magnaţii poloni - ca şi cei maghiari, de altfel - foloseau orice împrejurare pentru a limita cât mai mult puterea regală. La moartea lui Cazimir al III-lea, în 1370, ei au preferat să recunoască pretenţiile lui Ludovic I la tronul Poloniei şi să sprijine înfăptuirea uniunii dinastice polono-maghiare. Ludovic s-a ocupat mai mult de treburile statului maghiar şi a neglijat pe cele ale Poloniei. Mai mult încă, pentru a satisface interesele feudalilor maghiari, el a aplicat prevederile convenţiei încheiate cu regele Cazimir în 1350 şi a despărţit Haliciul de Polonia, atribuindu-l ca feud, în anul 1372, palatinului Ladislau de Opolia.

Acest fapt, precum şi lipsa de interes manifestată de rege faţă de problemele Poloniei, au mărit nemulţumirea nobilimii polone şi au accentuat tendinţele ei separatiste. Pentru a-i da satisfacţie, regele s-a văzut nevoit să-i acorde, în 1374, largi privilegii, în detrimentul puterii regale. În schimbul acestora, a obţinut promisiunea din partea nobilimii ca tronul Poloniei să fie lăsat, după moartea sa, uneia dintre cele două fiice ale sale.

Magnaţii poloni şi-au dat curând seama că uniunea dinastică polono-maghiară nu le era de nici un folos în lupta împotriva agresiunii cavalerilor teutoni din regiunile baltice, de unde venea cea mai mare primejdie pentru statul polon. Pentru a face faţă acestei primejdii, era mai avantajoasă strângerea legăturilor politice cu Lituania. O astfel de schimbare în orientarea politicii polone, cu urmări însemnate pentru ţările române, s-a produs după moartea lui Ludovic I, în anul 1382.

Problema succesiunii la tron a dezlănţuit noi tulburări şi lupte cu caracter feudal în Ungaria. Războaiele feudale interne au durat până în 1387, când Sigismund de Luxemburg - căsătorit cu Maria, fiica lui Ludovic - a reuşit să înfrângă, vremelnic, partida adversă şi să obţină recunoaşterea sa ca rege. Dar asemenea tulburări s-au mai produs şi după această dată, slăbind mult poziţia statului feudal maghiar în politica internaţională.

Anarhia feudală din Ungaria a fost folosită de panii poloni pentru înfăptuirea uniunii dinastice polono-lituaniene. Proclamând regină pe Hedviga, a doua fiică a lui Ludovic I (1384), au căsătorit-o apoi cu Iagello, marele cneaz al Lituaniei, care a fost încoronat ca rege al Poloniei, sub numele de Vladislav al II-lea (1386). Realizarea uniunii polono-lituaniene din 1386 constituia mijlocul cel mai potrivit pentru a se pune capăt acţiunilor agresive ale cavalerilor teutoni, dar, în acelaşi timp, ea urmărea consolidarea stăpânirii lituaniene în Ucraina şi Bielorusia, precum şi cucerirea unor noi teritorii în est.

Totodată, începe o perioadă de rivalităţi şi lupte între Polonia şi Ungaria. Situaţia politică internaţională era în această vreme favorabilă planurilor magnaţilor poloni, care s-au grăbit să o folosească în interesul lor. În anul 1387, ei au organizat o expediţie în vederea realipirii Haliciului la Polonia. Dregătorii maghiari au fost izgoniţi, iar Haliciul a devenit o provincie a coroanei polone, bucurându-se până la 1434 de o largă autonomie.

Statul polon atingea, astfel, din nou graniţele Moldovei, fapt ce a determinat o nouă orientare politică a domnilor din Moldova şi Ţara Românească. Atitudinea lor faţă de Ungaria şi Polonia rivale a variat, pe de o parte, în raport cu creşterea ameninţării turceşti din sud, iar pe de alta, cu ascuţirea sau slăbirea contradicţiilor dintre feudalii maghiari, poloni şi lituanieni. În conflictele care au izbucnit între aceste tabere rivale, ei au intervenit adeseori. Timp de patru decenii, după constituirea ei, uniunea polono-lituaniană a fost slăbită de acţiunile separatiste ale feudalilor lituanieni, conduşi de Vitold, vărul regelui Vladislav Iagello.

După moartea lui Vitold (1430), aceeaşi politică a desfăşurat-o, ca mare cneaz al Lituaniei, Svidrigaillo, fratele mai mic al regelui polon. Războiul provocat de feudalii lituanieni, în anul 1431, a durat, cu mici întreruperi, timp de opt ani. Abia în timpul domniei regelui Cazimir al IV-lea (1445-1492), Lituania a fost inclusă mai organic în componenţa statului polon.

Urmărind realizarea planurilor sale de slăbire a Poloniei, regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, nu s-a folosit numai de nemulţumirea şi rezistenţa nobilimii lituaniene, ci şi de alianţa cu cavalerii teutoni, pe care i-a aţâţat împotriva vecinilor lor. În anul 1409, a reizbucnit războiul dintre Polonia şi teutoni. Lupta hotărâtoare a avut loc la Grunwald (1410).

Forţele militare polone, lituaniene, ruse, cehe şi româneşti au câştigat aici o victorie decisivă, care marchează începutul declinului puterii teutonice în regiunile baltice. Sigismund de Luxemburg nu a intervenit la timp în ajutorul aliaţilor săi; oştile sale au atacat târziu Polonia, după înfrângerea teutonilor. Ales împărat romano-german, în anul 1410, din cauza complicaţiilor ivite în imperiul său, îndeosebi datorită intensificării mişcării husite în Boemia, Sigismund nu a mai putut continua războiul împotriva Poloniei.

În asemenea împrejurări, s-a încheiat tratatul de la Lublau (1412), prin care cele două state rivale - Polonia şi Ungaria - renunţau la politica lor ostilă unul faţă de celălalt şi se angajau la o acţiune comună împotriva turcilor. Tratatul mai cuprindea o clauză cu privire la împărţirea Moldovei în cazul în care domnul acesteia ar fi refuzat să participe la campaniile puse la cale de cei doi aliaţi împotriva Imperiului Otoman.

Contradicţiile dintre feudalii maghiari şi poloni nu au încetat prin încheierea acestui tratat. Sigismund a continuat, mai ales după congresul de la Luck (1429), să încurajeze acţiunile separatiste ale feudalilor din Lituania. După moartea lui Sigismund de Luxemburg, în 1437, a urmat la tron ginerele său, Albert de Habsburg (1438-1439), care a dus o politică similară cu aceea a predecesorului său.

În vremea lui Matei Corvin (1458-1490), Ungaria reprezenta o forţă capabilă să facă faţă agresiunii turceşti la Dunăre, dar feudalii din această ţară, ca şi cei din Polonia, urmăreau cotropirea unor teritorii străine, sporirea privilegiilor lor şi asuprirea ţărănimii şi nu ţineau seama de adevăratele interese ale ţării. E destul de caracteristică în această privinţă atitudinea politică a statului polon în ultimele decenii ale secolului al XV-lea, când regele Cazimir al IV-lea a desfăşurat o politică primejdioasă pentru toţi vecinii săi: în răsărit s-a opus acţiunilor întreprinse de marele cneaz al Moscovei, Ivan al III-lea, în vederea centralizării statului rus, susţinând pe cnejii separatişti, a luptat să pună stăpânire pe Boemia şi să înlăture pretenţiile lui Matei Corvin la tronul acestei ţări, reuşind, în cele din urmă, să impună pe fiul său Vladislav ca rege al Boemiei (1479), apoi şi al Ungariei (1490), rămânând el însuşi şi mare cneaz al Lituaniei.

Planurile iagellonice, ameninţătoare pentru toţi vecinii Poloniei, au determinat constituirea unei coaliţii antipolone, formată din Ungaria, Rusia, Moldova şi hanatul Crimeei, care a împiedicat realizarea unei uniuni de state sub conducerea Iagellonilor şi a permis statului feudal moldovean să-şi păstreze independenţa în faţa tendinţelor de cotropire ale panilor poloni.

Pericolul otoman şi ţările balcanice

În timp ce nobilimea feudală din Polonia şi Ungaria lupta pentru interese meschine sau pentru cotropirea de teritorii străine, urmărind întărirea privilegiilor ei şi asuprirea maselor ţărăneşti, din sud se ridica o forţă care avea să doboare statul feudal maghiar şi să dea grele lovituri Poloniei. Această nouă putere, care a intrat pe arena relaţiilor internaţionale din sud-estul Europei pe la jumătatea secolului al XIV-lea, a fost Imperiul otoman.

Statul militar-feudal al turcilor osmanlâi sau otomani a luat fiinţă şi s-a consolidat în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, în Asia Mică. Slăbiciunea Imperiului bizantin, sfâşiat de puternice contradicţii interne, a permis armatelor cotropitoare turceşti să se instaleze, în anul 1354, pe teritoriul Peninsulei Balcanice şi să întreprindă apoi cucerirea ei. În anul 1362, a fost ocupat oraşul Adrianopol, de unde sultanul Murad I (1359-1389) avea să dirijeze acţiunile de cotropire şi pustiire a ţărilor balcanice.

Curând după aceea, prezenţa oştilor turceşti pe valea râului Mariţa a constituit o grea ameninţare pentru sârbi şi bulgari şi a provocat o vie nelinişte chiar în apusul Europei. Cruciada organizată împotriva lor de papa Urban al V-lea nu urmărea ajutorarea efectivă a statelor balcanice, pentru a rezista agresiunii otomane, ci sprijinea acţiunile cotropitoare ale regelui Ludovic I, îndreptate împotriva Bulgariei, slăbind într-o mare măsură puterea de rezistenţă a statelor slave din această parte a Europei.

În ajunul cuceririi turceşti, fărâmiţarea feudală luase o mare amploare în statele balcanice. După moartea cneazului sârb Ştefan Duşan (1355), se desprinseseră din statul său mai multe stăpâniri feudale mărunte: Macedonia, Tesalia, Albania şi Epirul. Urmaşul său, Ştefan Uroş al IV-lea (1355-1371), luptând împotriva politicii agresive a regelui maghiar Ludovic I, a reuşit să refacă în parte unitatea statului, astfel încât, la moartea sa, în 1371, acesta constituia principala forţă care putea să înfrunte atacurile cotropitorilor turci. În această luptă, el avea în banul Bosniei Ştefan Tvartko (1353-1391) un aliat de nădejde.

Mai grea decât situaţia Serbiei era aceea a Bulgariei. Pe la sfârşitul secolului al XIII-lea, puterea statului bulgar era în declin. Lupta cu Serbia pentru hegemonie în Balcani a slăbit mult puterea celui de-al doilea tarat bulgar. În lupta de la Velbujd, din 1330, oştile ţarului bulgar Mihail au fost înfrânte. După această luptă, a crescut influenţa Serbiei în regiunile sud-dunărene.

Faptul că între diferitele regiuni ale Bulgariei nu existau legături economice strânse a contribuit la accentuarea tendinţelor lor separatiste. În anul 1363, ţarul Ivan Alexandru (1331-1370) a împărţit ţara între cei doi fii ai săi, Sraţimir şi Şişman. În regiunile dobrogene, până la sud de Varna, se constituise un al treilea stat independent. În această situaţie, Bulgaria nu putea opune decât o slabă rezistenţă înaintării turceşti.

În anul 1387, oştile sârbo-bosniace au câştigat la Plocnik o frumoasă victorie împotriva turcilor. Evenimentul acesta a avut un larg ecou şi a redeşteptat mari speranţe în rândurile popoarelor balcanice. Pentru a împiedica realizarea unei coaliţii a popoarelor sud-dunărene împotriva lor, turcii au atacat, în anul 1388, Târnovo şi alte oraşe bulgare, care au fost cumplit pustiite. În anul următor, Serbia a fost şi ea invadată. Ostaşii sârbi şi bosnieci au luptat la Kossovopolje cu mult eroism, însă nu au putut înfrânge forţele superioare ale agresorilor. Victoria turcilor la Kossovopolje a dat posibilitate noului sultan Baiazid I să consolideze şi să extindă cuceririle turcilor în Peninsula Balcanică.

Sub Ştefan Lazarevici (1389-1427) - urmaşul despotului Lazăr, căzut în lupta de la Kossovopolje - Serbia a devenit tributară sultanului. În 1393, în urma unei noi invazii turceşti, Bulgaria centrală a fost prefăcută în provincie turcească. În acelaşi timp, stăpânirea turcilor s-a întins şi asupra Dobrogei. În urma acestor evenimente, ţările române şi Ungaria ajung să fie direct ameninţate de turci.

Statul feudal maghiar nu a acordat un ajutor efectiv popoarelor din Balcani pentru a rezista invaziei otomane. Numai în faţa pericolului devenit iminent pentru Ungaria, regele a luat iniţiativa unei ofensive împotriva turcilor, dar cruciada organizată de el s-a sfârşit cu dezastrul de la Nicopole (1396). După această luptă, Bulgaria apuseană, cu centrul la Vidin, a fost transformată şi ea în provincie turcească.

Dezastrul suferit în 1402 de oştile turceşti la Ankara - unde au fost înfrânte de mongolii conduşi de Timur Lenk - luptele interne care au urmat în Imperiul otoman şi răscoalele populaţiei din regiunile cotropite nu au fost folosite de puterile europene pentru izgonirea turcilor din Europa. Bizanţul, Veneţia şi Genova au sprijinit pe turci, iar Sigismund de Luxemburg s-a îngrijit în această perioadă de obţinerea coroanei imperiale şi de sprijinirea acţiunilor de cotropire ale teutonilor. În aceste condiţii, intervenţiile domnului Ţării Româneşti Mircea cel Bătrân şi ale despotului sârb Ştefan Lazarevici nu au avut drept rezultat decât slăbirea turcilor, nu izgonirea lor din Europa.

Ocupat în războiul cu husiţii din Boemia (1419-1434), Sigismund de Luxemburg a preferat să apere acolo interesele nobilimii feudale şi ale papalităţii şi a lăsat deschisă calea agresiunilor turceşti. Abia mai târziu, după moartea lui Sigismund şi a urmaşului său Albert de Habsburg, Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei, s-a preocupat în mod serios de problema stăvilirii înaintării turceşti şi chiar de izgonirea acestor cotropitori de pe teritoriul Europei. În căutarea mijloacelor necesare înfăptuirii planurilor sale, el a luptat pentru realizarea uniunii dinastice polono-maghiare (1440) şi pentru constituirea unei coaliţii antiotomane, formate din cele trei ţări româneşti. Victoriile sale din Peninsula Balcanică au pus Imperiul otoman într-o situaţie grea.

În anul 1453, Constantinopolul a fost cucerit de oştile lui Mahomed al II-lea (1451-1481), iar la trei ani după moartea lui Iancu de Hunedoara, Serbia a devenit provincie turcească (1459). Rezistenţa opusă cotropitorilor de masele populare din ţările române şi Ungaria a împiedicat vreme de aproape un secol înaintarea turcilor în Europa.

Check Also

Noile politici economice în perioada interbelică

Statul-providenţă Economiştii au interpretat criza în diferite feluri. Unii susţineau că a fost o criză …

Dezvoltarea ţărilor române de la sfârşitul secolului al XIV-lea până la mijlocul secolului al XV-lea

În noua perioadă istorică, ţările române realizează progrese atât din punct de vedere economic, politic-instituţional, …

Condiţiile social-economice şi politice în România între 1864 şi 1878

Prin emanciparea ţăranilor de servituţile feudale, prin deposedarea parţială – uneori totală – a unui …

Dezvoltarea României între 1878-1900

Dezvoltarea economică Cucerirea independenţei naţionale a României a dus la înlăturarea unuia din principalele obstacole …

Noi state independente în Europa şi America în secolul al XIX-lea

Epopeea poporului grec La începutul secolului al XIX-lea, burghezia greacă, dezvoltată mai timpuriu decât în …