Dezvoltarea societăţii şi a raporturilor internaţionale în Europa răsăriteană şi de sud-est în secolele X-XIII

Societatea de pe teritoriul României s-a dezvoltat în strânsă legătură cu aceea din ţările vecine. În veacul al X-lea, pe întreg acest spaţiu geografic, dezvoltarea societăţii omeneşti se afla în stadiul formării statelor feudale, în a căror structură erau păstrate resturi ale „comunităţilor de marcă”. Încă înainte de veacul al X-lea, formarea unei aristocraţii militare - a cărei acţiune neîntreruptă uzurpa, treptat, pământul deţinut de obşti - a creat premisele aservirii ţărănimii şi alcătuirii domeniilor feudale. Procesul consolidării noilor raporturi de producţie avea ioc în condiţiile ascuţirii luptei între forţele social-politice existente, pentru creşterea sau micşorarea exploatării, într-o societate care se diferenţia, treptat, în două clase antagoniste.

Statele feudale care înconjurau teritoriul României în acel timp - Rusia Kieviană, Moravia Mare, Ungaria Arpadiană, Bulgaria (în perioada celui de-al doilea tarat) - cu toate trăsăturile comune ale dezvoltării lor, au cunoscut însă deosebiri importante, de care trebuie să se ţină seama şi în cercetarea particularităţilor feudalismului românesc. Friedrich Engels a arătat că existenţa istorică a modelului clasic al unei orânduiri - şi exemplul pe care-l dă este cel al orânduirii feudale - presupune tocmai varietatea formelor pe care le îmbrăca realitatea istorică. Această constatare caracterizează în primul rând Europa răsăriteană şi de sud-est, regiuni aflate între feudalismul clasic apusean şi cel oriental.

Deoarece nu toate aceste regiuni au ajuns sub stăpânirea Imperiului roman, iar asupra acelora care au cunoscut-o, această stăpânire s-a exercitat în grade deosebite, feudalismul nu s-a născut peste tot din descompunerea orânduirii sclavagiste, ci în unele părţi din descompunerea orânduirii gentilice, în altele din orânduirea sclavagistă şi din cea gentilică coexistente.

Aceasta a avut ca urmare varietatea formelor proprietăţii feudale şi a aservirii ţărănimii. Evoluţia clasică de la alodiu la beneficiu şi feud a cunoscut în fiecare din aceste regiuni forme deosebite. În Rusia Kieviană, de pildă, au existat iniţial votcina (asemănătoare alodiului) şi pomestia (similară beneficiului), care numai ulterior s-au contopit într-o proprietate de tipul feudului. În teritoriile Peninsulei Balcanice aflate sub dominaţia bizantină, majoritatea obştilor aservite au fost multă vreme dependente de stat, ca proprietar feudal; abia în veacurile XI-XII apare proprietatea feudală asemănătoare feudului.

În Moravia, Slovacia, Pannonia, formarea proprietăţii feudale a fost influenţată de migraţia popoarelor; aservirea obştilor s-a datorat atât căpeteniilor locale, cât şi cuceritorilor. Cu vremea, o parte din căpeteniile locale au fost asimilate de cuceritori şi au participat la formarea clasei feudale, iar producătorii direcţi din rândurile cuceritorilor s-au contopit cu populaţia aservită. În toate aceste regiuni procesul consolidării noilor raporturi de producţie s-a desfăşurat în condiţiile unei rezistenţe dârze a obştilor, care au fost aservite de către feudali şi statul feudal numai după lupte îndelungate.

Din aceste cauze, în feudalismul timpuriu şi categoriile de ţărani aserviţi sunt foarte diverse. În perioada feudalismului timpuriu domina economia naturală; domeniile feudale şi gospodăriile ţărăneşti produceau mai ales pentru subsistenţă proprie, nu pentru schimb, iar meşteşugurile nu se desprinseseră încă de agricultură. De aceea, dezvoltarea relaţiilor de schimb a fost foarte lentă. Comerţul care. se desfăşoară în această perioadă se face mai mult între ţări decât între regiunile aceleiaşi ţări.

Pentru istoria României este important faptul că la începutul acestei perioade, aproape în acelaşi timp cu încheierea procesului de formare a poporului român, se încheia şi procesul de formare a celorlalte popoare vecine sau apropiate: rus, ucrainean, polon, ceh, maghiar, bulgar etc. Comunitatea de interese a popoarelor din aceste regiuni ale Europei a fost determinată, în oarecare măsură, de faptul că ele s-au format în împrejurări istorice similare, factori interni şi externi asemănători acţionând asupra procesului de cristalizare definitivă. Trebuie subliniat de asemenea că aceste popoare s-au format odată cu structurarea în linii mari a ierarhiei feudale, cu împărţirea societăţii în exploatatori şi exploataţi.

Asemănările şi deosebirile constatate în dezvoltarea istorică a popoarelor din aceste regiuni ale Europei se manifestă şi în organizarea statului feudal. Clasicii marxismului au arătat că modul de organizare a statului în perioada feudală depinde de forma pe care o ia stăpânirea asupra pământului. Acolo unde relaţiile de obşte ocupă un loc important (prin aceasta înţelegându-se nu numai obştile libere, ci şi cele aservite de stat), puterea centrală e mai autoritară, sau, cum spune Friedrich Engels cu privire la organizarea de stat unde există relaţii de obşte, despotică chiar. Acesta e, de pildă, cazul clasic al Imperiului bizantin până în veacul al XI-lea, când, odată cu dezvoltarea puternică a marii proprietăţi feudale, caracterul despotic al puterii centrale devine mai atenuat, în Rusia Kieviană, până la mijlocul veacului al XI-lea, puterea marelui cneaz era însemnată.

În această vreme, în Europa estică şi sud-estică, monarhia nu a cunoscut scăderea înregistrată în Apus în perioada merovingiană şi post-carolingiană. Peste tot încercările monarhiei de a înfrânge forţele centrifuge se aseamănă cu cele ale statului lui Carol cel Mare, pentru că şi în părţile estice sau sud-estice ale Europei statele mari feudale s-au născut prin reunirea mai multor teritorii. După cum arată clasicii marxismului, „reunirea unor regiuni mai vaste în regate feudale constituia o necesitate pentru nobilimea funciară... De aceea organizarea clasei dominante a nobilimii a avut peste tot în fruntea ei un monarh”.

Din această cauză, în perioada feudalismului timpuriu, şi în regiunile Europei estice şi sud-estice, statul feudal se înfăţişează sub forma unor mari uniuni statale de tipul imperiului carolingian, care pot fi mai mari sau mai restrânse. Aceste uniuni statale, în care domina economia naturală şi unde schimbul era abia la începutul lui, erau lipsite de coeziune economică. Fragilitatea legăturilor economice interne a făcut ca aceste înjghebări statale să fie inconsistente şi vremelnice.

Acest tip de state a asigurat, totuşi, cadrul politic în care s-a consolidat noua clasă dominantă, nobilimea feudală; în cadrul lor s-a constituit aparatul necesar represiunii interne şi cotropirii de pământuri străine, în vederea întăririi puterii economice şi politice a feudalilor. Dar, odată consolidată puterea marelui domeniu feudal, uniunile statale au devenit o frână în calea dezvoltării acestuia - mai ales din cauza veleităţilor autoritare ale nucleului central - şi, datorită forţelor de fărâmiţare, au început să se destrame şi să dispară. Conducătorii lor nu mai izbutesc să guverneze decât stimulând răspândirea privilegiilor im unitare şi pregătind, astfel, organizarea autonomă a provinciilor şi marilor domenii.

Fenomenul istoric e deosebit de important, deoarece fărâmiţarea feudală - şi, ca atare, începutul feudalismului dezvoltat - nu este rezultatul destrămării unor state centralizate, ci a acestor uniuni statale. Chiar şi înlăuntrul formaţiunilor ce se nasc din destrămarea acestor uniuni tinde să domine sistemul fărâmiţării feudale; atât în cazul destrămării Rusiei Kieviene, a Moraviei Mari, a monarhiei arpadiene, a taratului bulgar, cât şi în acela al Imperiului bizantin - în vremea cotiturii hotărâtoare din veacurile XI-XII - fenomenul, în esenţa sa, este acelaşi. Trecerea de la uniunile statale la fărâmiţarea feudală, spune F. Engels, a fost grăbită de „... Împărţirea poporului în mari proprietari funciari, vasali, iobagi. Dar cu decăderea obştilor libere a decăzut şi vechea organizare militară; cu amândouă odată a decăzut şi regalitatea”. Aceasta a distrus „... unica bază a propriei sale autorităţi”.

În dezvoltarea feudalismului timpuriu, tipul marilor uniuni statale a jucat, pe de o parte, un rol pozitiv, pentru că, oferind o organizare statală de ansamblu, a favorizat generalizarea relaţiilor feudale, iar pe de altă parte negativ, pentru că a împiedicat multă vreme drumul spre o viaţă feudală independentă a teritoriilor care făceau parte din cuprinsul lor. Destrămarea marilor uniuni statale a scos la lumină numeroase formaţiuni politice mai mici. În felul acesta, atenţia contemporaneităţii se fixează asupra detaliilor unui spaţiu geografic care înainte era cunoscut numai în general; izvoarele istorice încep să pomenească tot mai des astfel de formaţiuni regionale şi, între ele, fireşte, pe cele româneşti.

Rusia Kieviană şi cnezatul de Halici

La începutul veacului al X-lea, formaţiunile feudale de pe malurile Niprului s-au unit sub autoritatea cneazului Oleg (879-912). Înlăuntrul noului stat relaţiile feudale se dezvoltă iar teritoriul său se extinde în toate direcţiile. Un moment important în dezvoltarea feudală a statului kievian a fost adoptarea creştinismului, în vremea cneazului Vladimir (980-1015). Organizarea statală a Kievului, consolidată în vremea lui Iaroslav (1019-1054), a reprezentat încercarea puterii cneziale de a depăşi stadiul de uniune statală şi de a întări legăturile dintre nucleul central şi părţile componente ale statului.

Aşa se explică importanţa Kievului, rolul său activ jucat în politica europeană în cursul veacului al XI-lea, înrudirea marilor cneji cu numeroase familii domnitoare ale timpului. Autonomia economică câştigată de diferitele regiuni ale Rusiei Kieviene a împiedicat, însă, acţiunea de unificare, întreprinsă câteodată cu violenţă, ca, de pildă, la începutul veacului al XII-lea, de către Vladimir Monomahul (1113-1125). Povestea vremurilor de demult - în care ideea directoare este aceea a unităţii puterii de stat - şi Cântecul despre oastea lui Igor - a cărui idee principală este regretul pierderii acestei unităţi - oglindesc în mod vădit procesul istoric enunţat mai sus.

Începând din veacul al XII-lea, pe teritoriul statului kievian apar numeroase cnezate. Dintre aceste formaţiuni politice, datorită vecinătăţii lui cu teritoriile locuite de români, o însemnătate deosebită pentru istoria României a avut-o cnezatul de Halici-Volânia. Vecin nemijlocit cu stăpânirile regilor polon şi maghiar, Haliciul a luat parte activă, împreună cu aceştia, la diferite războaie şi alianţe.

Aflat la încrucişarea unor mari drumuri de negoţ, cnezatul de Halici-Volânia a ocupat un loc important în viaţa economică şi politică a acestor părţi ale Europei. Progresul intern şi expansiunea externă se manifestă mai ales în vremea domniei lui Roman Mstislavici (1199-1205), care, în interior, s-a sprijinit pe mica boierime şi pe păturile orăşeneşti, iar în exterior, pe alianţa cu Imperiul romano-german.

Dezvoltarea forţelor de fărâmiţare a dus, însă, la destrămarea statului. Luptele feudale interne dintre 1205 şi 1215 au pus faţă în faţă, pe de o parte, boierimea haliciană, aliată cu feudalii maghiari şi poloni, şi, pe de altă parte, masele populare. Victoria acestora din urmă, sub conducerea cneazului Daniil Romanovici - care a izbutit să reunească pământurile Haliciului şi Kievului - a fost, însă, vremelnică; slăbirea lăuntrică era prea mare ca să mai poată fi. Împiedicată instaurarea jugului tătar.

Dezvoltarea istorică a Rusiei Kieviene şi a cnezatului de Halici exteriorizează astfel prefacerile care au loc în structura societăţii şi care se reflectă în organizarea statală. În veacurile XII-XIII, coeziunea relativă din interiorul statului dispare; este epoca începuturilor fărâmiţării feudale. Cu oarecare deosebiri, aceeaşi e linia dezvoltării istorice a tuturor uniunilor statale ce înconjurau teritoriul României, părţi importante ale căruia intrau în componenţa acestor mari dar fragile înjghebări statale.

Statul polon

Acelaşi este, în esenţă, procesul formării statului feudal polon. În veacurile X-XII are loc o creştere lentă, apoi tot mai evidentă, a marii proprietăţi funciare, laice şi bisericeşti, prin acapararea pământului stăpânit de obştile de ţărani liberi. Creşterea puterii economice a feudalilor a avut ca urmare întărirea influenţei lor politice. Numeroase privilegii - obţinute de la cneji, începând din secolul al XII-lea - confirmau imunitatea feudală a marilor domenii. Consecinţa principală a acestei stări de lucruri a fost intensificarea exploatării, căreia ţăranii i-au răspuns printr-o aprigă şi neîncetată luptă, la care se referea stăruitor aşa-zisa Pravilă polonă de la începutul veacului al XIII-lea.

Progresele cunoscute de meşteşuguri în această perioadă au dus la dezvoltarea oraşelor, care aveau un rol important de-a lungul drumurilor pe care se desfăşura tranzitul comercial de la Marea Baltică la Marea Neagră, străbătând şi teritoriul viitorului stat feudal Moldova. Stânjenite în dezvoltarea lor de dependenţa feudală faţă de cneji, la sfârşitul veacului al XII-lea, oraşele şi-au intensificat lupta împotriva acestora.

Ca în toate celelalte formaţiuni statale vecine, structura social-economică proprie feudalismului timpuriu a influenţat în acelaşi sens evoluţia istorică a cnezatelor polone. Slaba legătură dintre cnezate făcea ca statul polon - format în vremea lui Mieszko (952-992) şi extins teritorial sub Boleslav cel Mare (992-1025) - să fie o înjghebare tot atât de fragilă ca cele ale vecinilor săi, fiind create condiţiile obiective ale fărâmiţării feudale.

Declanşarea procesului de fărâmiţare a dus în chip firesc la frânarea şi apoi chiar la anihilarea tendinţelor incipiente de centralizare. În urma înăbuşirii mişcărilor ţărăneşti din 1037-1038, puterea consolidată a marilor feudali le-a îngăduit acestora să se opună din ce în ce mai mult autorităţii centrale. Încercările lui Boleslav al II-lea nu au putut să împiedice această evoluţie.

Luptele feudale interne au slăbit considerabil statul polon, care a început să se fărâmiţeze. Rezultatele acţiunilor de unificare din prima jumătate a veacului al XII-lea, ca, de pildă, aceea a lui Boleslav al III-lea, au fost vremelnice. Fărâmiţarea feudală deplină a fost consfinţită de aşa-zisul statut din 1138, în urma căruia puterea centrală a devenit pur simbolică.

Pentru soarta statului polon în veacurile XIII-XIV, consecinţele acestei stări de lucruri au fost deosebit de grave. Începând din a doua jumătate a veacului al XII-lea - după cotropirea pământurilor slave de la est de Elba - feudalii germani au început să cucerească teritorii poloneze întinse, fără a întâmpina o rezistenţă serioasă din partea feudalilor poloni învrăjbiţi şi, astfel, uşor de învins. Din aceeaşi cauză, la 1241, în împrejurările marii invazii tătare, nu s-a putut realiza o apărare unitară, organizată, din care cauză Polonia a căzut pradă pustiirilor tătăreşti.

Moravia Mare

În al patrulea deceniu al veacului al IX-lea, a avut loc acţiunea de unificare a mai multor tribun slave, sub conducerea lui Moimir, căpetenia unuia dintre aceste triburi. Urmaşul acestuia, Rostislav (846-869), a consolidat moştenirea înaintaşului său şi, extinzând teritoriul stăpânirii sale, a întemeiat marele stat morav. În a doua jumătate a veacului al IX-lea, victoriile morave împotriva agresiunii germane şi activitatea misionară a lui Chiril şi Metodiu, de întărire a organizării bisericeşti, au contribuit la consolidarea statului morav. Prin poziţia sa geografică, Moravia a influenţat îndeaproape dezvoltarea feudalismului timpuriu în unele regiuni dunărene. Dieceza Pannoniei, întemeiată în aceste împrejurări istorice, a exercitat o însemnată înrâurire în acest sens.

Caracterul neunitar al Moraviei a uşurat, însă, la sfârşitul veacului al IX-lea şi începutul celui următor, desfăşurarea ofensivei triburilor maghiare, care - în urma victoriei din 906 - au cotropit părţi întinse din teritoriul Moraviei Mari şi, mai ales, Slovacia, ai cărei locuitori slavi ajunseseră pe o treaptă dezvoltată de civilizaţie. Slăbirea Moraviei a deschis calea către lupta pentru afirmare în cadrul statului a elementului ceh, ce poate fi considerată încheiată în prima jumătate a veacului al X-lea, în vremea lui Boleslav (929-967), care a izbutit să smulgă pentru o vreme statului ungar teritoriile cotropite, contribuind la oprirea expansiunii maghiare spre apus.

Dezvoltarea economică a ţării în veacurile XI-XII a făcut ca, pe lângă oraşe mai vechi, ca Praga, să se ridice oraşe noi, ca Brno şi Olomcuc. Cu toate că, la sfârşitul veacului al XII-lea, Cehia s-a constituit ca regat ereditar, datorită faptului că apar numeroase centre economice autonome noi, legăturile dintre ţările ceho-morave slăbesc tot mai mult. De aceea, cuceririle întinse ale lui Ottokar al II-lea, din a doua jumătate a veacului al XIII-lea, nu au putut fi decât de scurtă durată.

Şi ţările ceho-morave depăşiseră, ca atare, stadiul feudalismului timpuriu şi intraseră în epoca fărâmiţării feudale. Monumentele vechi de civilizaţie - ca, de pildă, catedrala de la Hradişte, din veacul al IX-lea, sau vechile oraşe-cetăţi create în veacurile IX-XIII - atestă existenţa la nord-vest de teritoriul României a unui intens centru de civilizaţie feudală, cu care poporul nostru s-a aflat un timp în contact.

Ungaria Arpadiană

De mare însemnătate pentru dezvoltarea societăţii din noastră, în această epocă, este evoluţia regatului feudal maghiar. Pătrunderea maghiară s-a înfipt ca o pană în masa slavă, despărţind-o, folosind în acest sens slăbiciunea înjghebărilor statale din aceste regiuni. Asupra triburilor maghiare - aflate pe o treaptă inferioară de dezvoltare social-economică - s-a exercitat în chip firesc influenţa populaţiilor autohtone de pe teritoriile cucerite, ce se găseau pe o treaptă superioară de dezvoltare.

Ca urmare, în veacurile X-XIII, s-a desfăşurat cu oarecare rapiditate procesul de cristalizare a relaţiilor feudale în societatea maghiară, de formare a clasei nobiliare, rezultată din contopirea căpeteniilor maghiare cu cele băştinaşe, şi a clasei ţărănimii dependente, formată din masele producătoare maghiare şi cele autohtone aservite. Desfăşurarea acestor procese determină formarea statului feudal timpuriu, care este, de asemenea, de tipul uniunilor statale, ca şi Rusia Kieviană, statul polon, Moravia Mare şi, mai târziu, Cehia.

Feudalizarea statului arpadian a luat un ritm mai grăbit în vremea lui Geza (972-997), care a zdrobit rezistenţa elementelor tribale, dar mai ales în timpul domniei primului rege maghiar, Ştefan (997-1038), când a avut loc şi creştinarea ungurilor. Înlăturarea treptată a rămăşiţelor tribale, înfiinţarea episcopatelor ca instrumente ale feudalizării şi organizarea teritoriului în comitate administrative au determinat o evoluţie rapidă în direcţia consolidării statului ungar. Victoria obţinută de oastea maghiară împotriva celei germane invadatoare, în 1030, şi reprimarea mişcărilor populare din părţile de răsărit ale ţării, în aceeaşi epocă, dovedesc acest lucru.

Intensificarea exploatării maselor de producători direcţi a făcut să crească împotrivirea lor, dar marile mişcări populare din 1041-1044 şi 1046 nu au izbutit să oprească dezvoltarea feudalismului, să împiedice uzurparea pământului obştilor şi aservirea ţărănimii de către feudali. Legiuirile din vremea regilor Ladislau I (1077-1095) şi Coloman (1095-1116), precum şi cele din deceniile următoare, oglindesc încheierea procesului de formare a claselor antagoniste în societatea feudală maghiară. După cucerirea Slovaciei, Croaţiei şi Transilvaniei, statul maghiar cuprindea un teritoriu foarte întins, pe care a căutat să-l organizeze din punct de vedere politic, fiind nevoit să recunoască însă o largă autonomie teritoriilor cucerite.

În prima jumătate a veacului al XIII-lea, statul feudal maghiar era pe punctul de a depăşi, la rândul său, stadiul feudalismului timpuriu şi de a trece la feudalismul dezvoltat. Această trecere a avut loc într-un moment în care puterea centrală era slăbită şi de amestecul Imperiului bizantin şi al Imperiului romano-german în treburile sale interne. În a doua jumătate a veacului al XII-lea, alături de marea aristocraţie, se dezvoltă o pătură numeroasă de nobilime mică şi mijlocie.

Luptele dintre păturile nobiliare întreţin în ţară o stare de anarhie aproape permanentă, fapt care duce la slăbirea continuă a puterii centrale. La începutul veacului al XIII-lea, un anumit rol în crearea acestei situaţii l-a jucat absenţa prelungită din ţară a regelui Andrei al II-lea (1205-1235), participant la cruciade şi expediţii războinice departe de hotarele ţării. În 1222, forţele de fărâmiţare feudală erau destul de puternice ca să smulgă regelui faimoasa Bulă de aur, expresie a anarhiei feudale. Slăbirea lăuntrică a statului maghiar era atât de mare, încât, în împrejurările dramatice ale invaziei tătăreşti din 1241, acesta s-a găsit la un pas de pieire.

Imperiul bizantin

În veacurile X-XII, cel mai puternic dintre vecinii teritoriului locuit de români, la miază-zi de acesta, era Imperiul bizantin. Deşi pretenţiile sale de monarhie universală erau de mult depăşite de mersul istoriei - dat fiind că apăruse un al doilea imperiu în Europa, Imperiul romano-german - prestigiul Bizanţului era încă mare. El a putut fi menţinut în urma victoriilor militare repurtate în Europa şi Asia, în vremea împăraţilor Nicefor al II-lea Phocas (953-959), Ioan Tzimiskes (969-976) şi Vasile al II-lea (976-1025).

Cucerirea Bulgariei răsăritene, în a doua jumătate a veacului al X-lea, şi apoi a întregii Bulgarii, la începutul veacului următor, întărirea influenţei bizantine în restul Peninsulei Balcanice şi în Italia meridională, extinderea hotarelor în Asia, toate acestea ilustrează apogeul expansiunii bizantine. La moartea lui Vasile al II-lea, Bizanţul părea mai puternic decât oricând. Dar prefacerile care aveau loc, începând din veacul al XI-lea, în societatea bizantină au dus la slăbirea iremediabilă a statului bizantin şi la ruina marelui imperiu.

În câteva decenii, pierderile teritoriale în Asia şi Europa s-au succedat cu atâta repeziciune iar ofensiva turcilor selgiucizi dinspre răsărit şi miazăzi, a pecenegilor dinspre miazănoapte şi a normanzilor dinspre apus au fost atât de impetuoase, încât, în 1081, la înscăunarea lui Alexie Comnenul, teritoriul statului bizantin era mult redus.

Încercările făcute de împăraţii din familia Comnen şi, mai ales, de Manuel Comnenul (1143-1180) pentru restaurarea imperiului sunt cu atât mai intense, cu cât era mai evident că puterea bizantină era departe de a fi cea din trecut. La aceasta a contribuit foarte mult extinderea, în veacurile XI-XII, a „proniei”, prin distribuirea domeniilor statului feudalilor. În acelaşi timp, se extinde „escussia” (scutirea de dări) iar dreptul de stăpânire asupra pământului începe să devină ereditar şi, într-o anumită măsură, imunitar.

Puterea marilor feudali, în necontenită creştere, a avut drept consecinţă nu numai reducerea tot mai mare a suprafeţei de pământ deţinute de obştile de ţărani liberi, ci şi cotropirea pământului aflat în proprietate ostăşească, ceea ce va dezorganiza sistemul militar de apărare a graniţelor, cu urmări dintre cele mai nefaste pentru securitatea teritoriului bizantin. Setea de înavuţire a aristocraţiei bizantine a dus la sărăcirea ţărănimii, la nimicirea micii nobilimi militare.

Pe de altă parte, acordarea unor privilegii oraşelor comerciale italiene a avut drept rezultat ruinarea orăşenimii bizantine, altă dată înfloritoare. Expansiunea veneţiană şi apoi genoveză a dus, cu vremea, la dominarea întregii economii bizantine şi a comerţului din regiunea Mării Negre de către negustorii italieni. Astfel se naşte şi se dezvoltă dezinteresul unei părţi considerabile a societăţii bizantine pentru apărarea integrităţii şi chiar a fiinţei statului.

Procesul acesta este îndelungat şi, în esenţă, indică transformarea Imperiului bizantin într-un stat în care ierarhia feudală se bazează pe precumpănirea proprietăţii imunitare. Ca urmare a acestui fapt, puterea centrală devenea tot mai puţin autoritară, iar unitatea teritorială a Imperiului bizantin tot mai fragilă. Regiunile reocupate de Comneni nu mai erau legate de puterea centrală prin acel sistem de guvernare care asigurase Bizanţului, timp de veacuri, tăria şi măreţia sa. Începuse decadenţa, iar contradicţia tot mai accentuată dintre clasele dominante şi masa producătorilor direcţi nu putea decât s-o grăbească.

Reprimarea sângeroasă a mişcării pavlicienilor şi bogomililor şi eşecul mişcărilor populare îndreptate împotriva dominaţiei economice italiene lipseau Bizanţul de sprijinul maselor populare, atât de necesar în împrejurările grele ce se anunţau, astfel că evenimentele din 1203-1204 - care au dus la ocuparea şi împărţirea teritoriului bizantin de către feudalii din cruciada a IV-a - au jucat un rol important în procesul istoric obiectiv de fărâmiţare feudală, declanşat încă din veacul al XI-lea.

Caracterul organizării statale a Imperiului bizantin din această perioadă a creat o situaţie specială posesiunilor bizantine din părţile nord-vestice ale Peninsulei Balcanice şi de la Dunărea de Jos. Exploatarea acestor teritorii era cu atât mai sălbatică, cu cât, în veacurile XI-XII - sub loviturile provocate de ultimele popoare migratoare - statul bizantin nu mai era în stare să asigure continuitatea stăpânirii sale, nici desfăşurarea unei vieţi economice normale, şi nici să reprime mişcările populare, din ce în ce mai dese.

Frecvenţa şi intensitatea acestora oglindesc tocmai gradul exploatării şi incapacitatea statală tot mai vădită. Răscoala comună bulgaro-sârbească din 1040-1041, de sub conducerea lui Petru Delian, a fost cu greu înăbuşită de către bizantini. Şi mai gravă pentru imperiu a fost răscoala din 1071-1073, la care au participat şi oraşele dunărene, înăbuşită numai cu ajutorul mercenarilor normanzi şi germani. Eliberarea treptată a teritoriilor sârbeşti în veacurile XI-XII şi a Bulgariei, în urma marii răscoale din 1185-1186, arată neputinţa Imperiului bizantin de a mai păstra în componenţa sa teritoriile periferice.

Evenimentele din veacurile XI-XII dădeau în acest fel la iveală caracterul contradictoriu al civilizaţiei bizantine: pozitivă cât timp favoriza dezvoltarea forţelor locale, retrogradă când începea să împiedice această dezvoltare. În ceea ce priveşte regiunile limitrofe teritoriilor locuite de români, veacurile XI-XII constituie perioada în care poate fi datată criza influenţei bizantine, care se manifestă prin marile răscoale antibizantine. Prefacerile structurale din societatea şi statul bizantin în veacurile XI-XII au înlesnit lupta pentru neatârnare a locuitorilor din regiunile de la nord de Balcani şi din părţile Dunării.

Bulgaria în vremea dominaţiei bizantine şi a celui de-al doilea ţarat

Dintre popoarele ce sufereau dominaţia bizantină, o luptă necurmată pentru independenţă a dus poporul bulgar. Această luptă devenea tot mai dârză pe măsură ce creştea asuprirea maselor de către statul feudal şi marii feudali. La exploatarea fiscală se adăuga achiziţionarea forţată, la preţuri foarte scăzute, a produselor agricole de la ţărani, care mărea şi mai mult mizeria poporului.

Abuzurile administraţiei bizantine - ai cărei funcţionari erau numiţi de arhiepiscopul grec Theophilact de Ohrida, „tâlhari şi jefuitori” - contribuiau la înrăutăţirea situaţiei păturilor largi ale populaţiei. Cele mai bune pământuri ale Bulgariei fuseseră acaparate de feudalii bizantini, clerici şi laici. Din această cauză, persistenţa dominaţiei străine după consolidarea relaţiilor de producţie feudale în Bulgaria, în veacul al XI-lea, a frânat în chip vădit dezvoltarea forţelor de producţie ale ţării. La toate acestea se adaugă marile dificultăţi create de războaiele Bizanţului, care au secătuit întreg Imperiul, dar mai ales teritoriile recent cucerite.

Un rol însemnat în lupta poporului bulgar pentru independenţă a avut bogomilismul, care - ca orice mişcare eretică din evul mediu - ascundea sub haina religioasă revendicări sociale. În 1084 - de pildă - răscoala din Plovdiv a fost condusă de un grup de bogomili, în frunte cu Traulus; bogomilii au fost, de asemenea, cei care au organizat rezistenţa împotriva cruciadei a III-a. Mişcarea bogomilă era atât de puternică încât, de la 1140 la 1160, au fost convocate patru sinoade pentru combaterea ei. Acestea au fost, de fapt, premisele eliberării din 1185, când, sub conducerea lui Petru şi Asan, boieri din Târnovo, populaţia vlahă şi bulgară - ajutată de românii de la nordul Dunării şi de cumani - s-a răsculat, izbutind să distrugă garnizoanele bizantine din Bulgaria răsăriteană.

Trei mari campanii conduse de împăratul Isac Anghelos - în anii 1186-1187 - au rămas fără rezultat; prin tratatul din 1187, Bizanţul a fost nevoit să recunoască independenţa Bulgariei de nord-est. Mişcarea s-a întins în Macedonia şi ţinuturile învecinate în asemenea măsură încât, cu toate încercările bizantine, s-au format în aceste regiuni cnezate independente, care au intrat în componenţa celui de-al doilea tarat. Cu toate victoriile repurtate împotriva Imperiului latin, cu toată expansiunea sa teritorială, statul Asăneştilor nu a izbutit să devină o construcţie statală solidă, ceea ce va duce la decăderea sa, în a doua jumătate a veacului al XIII-lea.

În veacurile X-XIII, uniunile statale din această parte a Europei nu se caracterizează numai prin mobilitate interioară, ci, în acelaşi timp, prin relaţii externe, politice şi economice, instabile. Datorită bogăţiei şi puterii sale, Bizanţul este statul care determină mai ales o anumită circulaţie de bunuri şi de oameni, de la nord la sud şi de la sud la nord, solii paşnice şi expediţii războinice.

În 862 o misiune moravă la Constantinopol solicita contribuţia Bizanţului la întărirea statului morav, prin trimiterea de misionari. Cu doi ani înainte, se semnala, pentru întâia dată, prezenţa unei armate ruse în faţa capitalei bizantine; în 911, Oleg, cneazul Kievului, încerca stabilirea de relaţii comerciale cu Bizanţul; în 941 şi 944, cneazul Igor căuta să forţeze dezvoltarea acestor relaţii.

În 967, în vremea lui Sviatoslav şi Nicefor Phocas, s-a încheiat prima alianţă ruso-bizantină împotriva Bulgariei, care s-a transformat, însă, până la urmă, în război, declanşat de către bizantini. O a doua alianţă s-a încheiat în 988, pe vremea lui Vladimir şi Vasile al II-lea, urmată însă de un nou război ruso-bizantin, în Crimeea. O ultimă expediţie kieviană împotriva capitalei Bizanţului a avut loc în 1043. A urmat apoi o lungă perioadă de colaborare culturală, de acţiune comună, politică şi spirituală, împotriva catolicismului.

În a doua jumătate a veacului al XII-lea, Haliciul şi-a consolidat situaţia externă prin alianţa cu Bizanţul şi Ungaria, iar în 1091 a ajutat activ pe bizantini în războiul împotriva pecenegilor. În veacul al XIII-lea, după destrămarea statului bizantin, alianţa cu Bizanţul a fost înlocuită cu alianţa bulgară. După o scurtă perioadă de colaborare cu feudalii maghiari, spre mijlocul veacului al XIII-lea - în împrejurările grele din ajunul şi din timpul invaziei tătare - Haliciul se afla în strânsă alianţă cu ţările ceho-morave.

Ameninţat dinspre nord de Imperiul romano-german, regatul ungar a preferat, de asemenea, de multe ori alianţa cu Bizanţul, iar înspre nord, legăturile sale cu ţările ceho-morave şi cu Haliciul au alternat între război şi alianţă. De-a lungul Dunării, ameninţate de agresiunea bizantină dinspre sud, formaţiunile politice de pe ambele maluri ale fluviului au luptat împreună împotriva pericolului comun.