Dezvoltarea social-economică a Moldovei şi Ţării Româneşti în prima jumătate a secolului al XVI-lea

Procesul general de dezvoltare economică surprins în a doua jumătate a secolului al XV-lea continuă şi în prima jumătate a secolului următor. Dezvoltarea schimbului, consecinţă a creşterii producţiei de mărfuri şi a productivităţii muncii, duce la creşterea tendinţei feudalilor, pe de o parte, de a-şi lărgi proprietăţile, acaparând prin diferite mijloace pământurile ţăranilor, pe de altă parte, de a intensifica exploatarea ţărănimii. Creşterea puterii economice a feudalilor a făcut să sporească şi puterea lor politică; ei folosesc această putere ca să-şi consolideze poziţia de clasă stăpânitoare şi să imprime orientarea lor politicii întregii ţări.

Agricultura şi creşterea vitelor

Principalele ramuri ale economiei Ţării Româneşti şi Moldovei în prima jumătate a secolului al XVI-lea rămân agricultura şi creşterea vitelor. Străinii care au vizitat Ţara Românească şi Moldova în această vreme au remarcat fertilitatea solului şi bogăţia celor două ţări în grâne şi animale. La începutul secolului, doctorul veneţian Matei de Murano, venit la Suceava pentru îngrijirea lui Ştefan cel Mare, arăta că Moldova „este roditoare şi foarte frumoasă şi bine aşezată, plină de animale şi de toate roadele în vremea lui Radu Paisie, Francesco della Valle relata despre Ţara Românească că „e foarte mănoasă” şi „are de toate”.

Cam în aceeaşi vreme, G. Reichersdorffer, care a vizitat Moldova în timpul lui Petru Rareş, afirma că această ţară e „foarte bogată”, „pământul dă vin şi bucate din belşug... În această ţară nimic nu lipseşte din cele care ar putea folosi oamenilor”. El considera că Moldova „e cu mult cea mai bogată în locuri de arătură, vii şi vite, precum şi în lacuri şi heleşteie ..., într-un cuvânt e plină din belşug de toate bogăţiile”.

În documentele vremii se găsesc mărturii despre lărgirea suprafeţelor cultivate, realizate prin defrişări şi desţeleniri. Ca urmare a măririi suprafeţelor însămânţate şi a producţiei de cereale a crescut preţul mediu de vânzare al satelor. Dacă în primul deceniu al secolului al XVI-lea preţul mediu al unui sat era de 116 galbeni în Ţara Românească şi de 269 zloţi tătăreşti în Moldova, la mijlocul secolului el se ridică la 516 galbeni în Ţara Românească şi 592 zloţi în Moldova, înregistrându-se o creştere de 344% şi respectiv 120% între începutul şi mijlocul secolului. Ogoarele - terenurile cultivate - constituie partea cea mai preţioasă din moşia unui sat, iar vânzarea lor ia o amploare deosebită spre mijlocul secolului.

Creşterea producţiei de cereale rezultă şi din modul de percepere de către domnie a dărilor din grâne în această vreme. Dacă în secolul al XV-lea domnia dăruia unor mănăstiri găletăritul dintr-un judeţ întreg sau un număr de obroace de grâne, în prima jumătate a secolului al XVI-lea ea conceda mănăstirilor darea din grâu pe case. În 1525, domnul dăruia episcopiei de Buzău găleţile de la 170 case din judeţul Buzău, iar în 1530, mănăstirii Cotmeana găleţile de la 200 case din judeţul Vâlcea, ceea ce dovedeşte că fiecare familie îşi avea ogorul ei cu grâu. Feudalii dispuneau de cantităţi însemnate de grâne. În vremea lui Radu Paisie, boierului Neagoe i se confiscaseră 200 de clăi de grâu, ca represalii pentru hiclenirea fratelui său Cârlig Orbul.

Pe măsură ce se măreşte suprafaţa de pământ însămânţată cu grâne, creşte şi cantitatea de cereale destinată exportului, care se făcea mai ales în sudul Dunării, uneori însă şi în Transilvania. În 1509, judeţul oraşului Sibiu, ca să înlăture scumpetea de bucate existentă în oraş, a trebuit să se ducă la domnul Ţării Româneşti, Mihnea cel Rău, pentru a aduce grâu; suferind din cauza lipsei de grâu, braşovenii trimit şi ei, în 1535, la domnul muntean să cumpere grâu pentru trebuinţele oraşului. În 1554, o cronică săsească arată că domnii Ţării Româneşti şi Moldovei au oprit exportul de grâne în Transilvania deoarece se aflau în duşmănie cu principele Ioan Sigismund.

Exportul de grâne în Transilvania se făcea mai ales în vreme de secetă în această provincie. Se întâmpla însă ca, atunci când seceta bântuia în Ţara Românească şi Moldova, să se aducă grâu din Transilvania. Radu Paisie cerea, de pildă, braşovenilor ca 150 câble de grâu, cumpărate de acolo, să fie scutite de vamă. Anii de secetă sunt pomeniţi în izvoare ca o mare calamitate. Un document din 4 aprilie 1573 aminteşte de foametea din vremea lui Radu Paisie, când mulţi oameni şi-au vândut ocinile, alţii şi-au vândut copiii la turci, iar unii au murit de foame pe drumuri. Culturile de cereale cele mai răspândite erau cele de grâu, mei şi orz; se cultivau în mai mică măsură secara şi ovăzul, cu care erau hrănite numeroasele herghelii, existente în cele două ţări.

Pe lângă sistemul mai vechi al moinei sălbatice (desţelenirilor permanente), începe să se răspândească în această vreme asolamentul bienal (sistemul celor două tarlale). Într-un document din 1529, referitor la satul Condreşti, se aminteşte de un loc situat „în sus de toloaca satului”. Existenţa toloacei - pământ cultivabil lăsat să se odihnească pentru îngrăşare - arată că se folosea sistemul de cultură bienal (pe două câmpuri).

Practicarea acestui sistem rezultă şi din documentele Ţării Româneşti de la mijlocul secolului al XVI-lea. În izvoare încep să fie menţionate locurile unde se cultivă un anume fel de plante. Un document moldovenesc din 1502 aminteşte locul din hotarul unui sat numit „la cânepişte”, ceea ce dovedeşte că pe acest loc se cultiva numai cânepă. Tehnica agricolă a înregistrat în prima jumătate a secolului al XVI-lea unele progrese, ceea ce a contribuit la creşterea productivităţii muncii.

Răspândită mult continuă să fie în Ţara Românească şi Moldova cultivarea viţei de vie. În documente se menţionează deseori cumpărări, vânzări, dăruiri şi plantări de vii. Marii feudali şi domnia dispuneau de întinse terenuri cultivate cu viţă de vie şi de însemnate cantităţi de vin, care luau deseori drumul exportului. Cronicarul polon Matei de Miechow relata că „în Rusia (Ucraina) se aduce vin din Ungaria, Moldova şi Ţara Românească”. Regiunile cu cele mai renumite podgorii continuă a fi cele de la Cotnari şi Hârlău, în Moldova, Vâlcea, Piteşti şi Buzău, în Ţara Românească. În regiunea de deal mai ales erau răspândite livezile de pomi fructiferi.

Creşterea vitelor

Strâns legată de agricultură era creşterea vitelor, care constituiau şi în această vreme unul din articolele cele mai de seamă ale exportului celor două ţări de la sud şi est de Carpaţi. Bogăţia în vite - mai ales în cai - a Moldovei a fost remarcată şi de G. Reichersdorffer, care vorbeşte cu admiraţie de caii „minunaţi” turceşti, moldoveneşti şi de alte soiuri, văzuţi în mare număr în Moldova.

În documentele din această vreme sunt menţionate în mod special locurile rezervate anume pentru creşterea animalelor. În 1515 se întăreşte mănăstirii Voroneţ Muntele Lung „cu toate ţarcurile sale”, iar în 1546 episcopiei de Roman „un loc pentru oi”, anume Lozoviţa, situat în braniştea domnească. De un număr însemnat de vite dispuneau domnul şi marii feudali, care stăpâneau mare parte din munţii ţării. Astfel, în proprietatea mănăstirii Tismana se aflau munţii Parângul, Oslea, Sorbele, Boul şi Vârful lui Tudor; mănăstirea Moldoviţa era stăpâna munţilor Suhardul Mare şi Mic, iar în 1538, Drăghici spătarul şi fraţii săi aveau munţii Bucegi şi Floreiul. Locuitorilor din satele din preajma acestor munţi le era interzis să-şi pască vitele fără învoiala stăpânilor.

Feudalii realizau venituri importante din exportul vitelor. Petru Rareş trimitea cu un singur prilej, în anul 1545, 1.000 de boi, pentru a fi vânduţi în Polonia. Acelaşi domn, în anul 1542, împrumuta principelui german Ioachim de Brandenburg suma de 100.000 florini, rezultată din vânzarea a circa 50.000 de boi. Vornicul moldovean Borcea vindea la Braşov, în anul 1543, un număr de 105 boi, iar în 1547 trimitea tot acolo o dată 7 boi şi 25 de vaci iar altă dată 9 boi şi 59 de vaci.

În timpul domniei lui Radu de la Afumaţi, Drăghici mare vornic scria braşovenilor că a trimis acolo spre vânzare 63 de boi. De un număr relativ însemnat de vite dispuneau uneori şi ţăranii. În 1549 se lua satului Drăghiceni ca duşegubină pentru moartea unui om 90 de vaci, iar 7 ani mai târziu satul Areful plătea o amendă de 125 de vaci. În documente întâlnim însă şi ţărani lipsiţi de vite. În 1535, Vlad Vintilă, domnul Ţării Româneşti, arăta că, întrucât în satul Poeni, unde se întâmplase o moarte de om, nu a găsit vite să ia drept duşegubină, a confiscat ocina unor locuitori „în socoteala duşegubinei”.

Oile constituiau o importantă bogăţie şi unul din produsele destinate adesea comerţului extern. Condiţiile naturale optime, întinsele păşuni, ca şi existenţa sării, făceau ca Ţara Românească şi Moldova să dispună de numeroase turme de oi. Un loc însemnat în economia celor două ţări îl ocupa şi creşterea porcilor, în timpul domniilor lui Vlad Vintilă şi Radu Paisie, boierului Neagoe i se luaseră pe seama domniei 660 oi, 20 vaci şi 50 porci, iar în 1546, Dumitru ban trimitea printr-o slugă a sa 600 de slănini să le vândă la Târgul Jiu. Un indiciu despre importanţa creşterii oilor şi porcilor în această vreme este faptul că vama oilor şi vama porcilor (gorştina) continuă să fie două din principalele venituri ale domniei.

În munţii Ţării Româneşti şi în regiunea bălţilor Dunării păşteau - potrivit unui mai vechi obicei - şi numeroase turme de oi venite din Transilvania. În înţelegerea încheiată în anul 1520 între Neagoe Basarab şi transilvăneni se prevedea că pentru aceste turme trebuia să se plătească „fie la munte sau în ce loc vor fi... darea după dreptate, după obicei şi după lege”. Domnul Ţării Româneşti percepea de la toate stânele din ţară o însemnată dare în natură, numită căşărit sau căşărie, care consta în burdufuri de brânză sau în caşuri. În 1524, căşăritul din judeţul Pădureţ era dăruit de Vladislav al III-lea, domnul Ţării Româneşti, pentru întreţinerea bolniţei şi adăpostului de călători de la mănăstirea Argeş. Feudalii, stăpâni ai munţilor, luau şi ei căşăritul de la stânele de pe munţii lor.

Alte ramuri ale economiei

Albinăritul şi pescuitul constituiau şi ele ocupaţii de seamă ale locuitorilor din Ţara Românească şi Moldova, datorită importanţei pe care o aveau în viaţa de toate zilele mierea, care înlocuia zahărul, ceara, din care se făceau lumânările necesare iluminatului, şi peştele, unul din alimentele de bază ale populaţiei. În documente sunt menţionate numeroase iezere situate în preajma nurilor, mai ales la Dunăre, precum şi nenumăratele heleşteie şi iazuri săpate pe domeniile feudale, prin munca ţăranilor aserviţi, iar uneori şi a unor meşteri specializaţi în construirea heleşteielor. Aproape fiecare mănăstire îşi avea iezerele sau bălţile sale; în Moldova, mănăstirea Dobrovăţ stăpânea iezerul Bogatul, mănăstirea Neamţ iezerele Luciul, pe Prut, Zagorna, pe Nistru, şi Copanca, mănăstirea Probota iezerul Beleul, mănăstirea Humor iezerul Oreahovul, mănăstirea Tazlău iezerul Daduvul, pe Prut etc.

În Ţara Românească, mănăstirea Tismana deţinea bălţile de la Dunăre din fostul judeţ Dolj, mănăstirea Bistriţa pe cele din fostul judeţ Romanaţi, iar mănăstirea Cozia bălţile de la gurile Ialomiţei. Pescuitul în bălţile de la Dunăre, în heleşteiele sau în apele curgătoare care treceau pe teritoriul stăpânit de feudali era interzis fără voia acestora.

Întărind, în 1505, mănăstirii Cozia bălţile de la gurile Ialomiţei, Radu cel Mare arăta că cel care va pescui fără voia călugărilor „să ştie că-l va prinde domnia mea de-i vom lega piatra de gât şi-l vom arunca în apă”. Locuitorii din regiunile de baltă, supuşi feudalilor, erau obligaţi să pescuiască un număr de zile pentru stăpân şi să dea acestuia o cotă parte din peştele pe care-l pescuiau. Această cotă varia: ea era de obicei una din zece, dar ajungea uneori să fie una din cinci sau chiar una din trei.

Ca urmare a creşterii importanţei pescuitului în economia generală a Ţării Româneşti, domnia încearcă, în secolul al XVI-lea, să mărginească drepturile, prin urmare şi veniturile feudalilor, rezultate din stăpânirea bălţilor de la Dunăre. Pe de altă parte, în aceeaşi vreme, se duce o adevărată luptă între mănăstiri şi feudalii laici pentru stăpânirea acestor bălţi. În documente se găsesc ştiri despre plângerile adresate domniei de mănăstiri, cerându-i să intervină pentru restabilirea lor în vechile drepturi, încălcate de boieri. Cât priveşte albinăritul, numeroase prisăci sunt menţionate în documentele din prima jumătate a secolului al XVI-lea, mai ales în Moldova, multe din ele aflate în stăpânirea mănăstirilor. Ca rezultat al dezvoltării albinăritului şi pescuitului în Moldova şi Ţara Românească, cresc în această vreme cantităţile de miere, ceară şi peşte sărat vândute peste hotare.

Exploatarea subsolului

Ţara Românească şi Moldova dispuneau de însemnate bogăţii ale subsolului, din care mai intens se exploata sarea. La începutul secolului al XVI-lea, se deschide o nouă ocnă în Ţara Românească, în apropiere de Târgovişte, numită Ocna Mică, spre a se deosebi de ocnele vechi de la Râmnic, care din această vreme încep să fie numite Ocnele Mari. În Moldova, sarea continuă să se exploateze din ocnele de lângă Tg. Trotuş.

Din ocnele Ţării Româneşti se scoteau mari cantităţi de sare, din care o bună parte era exportată mai ales în Peninsula Balcanică. Într-un privilegiu din 1523-1525, dat mănăstirii Tismana, este amintită vama de sare de la vadul Vidinului, ceea ce dovedeşte că sarea era unul din principalele produse de export ce ieşeau prin acest punct de vamă.

Cum exploatarea ocnelor constituia în general un monopol al statului, veniturile ocnelor aparţineau domniei, care dăruia uneori - ca şi din vin, miere şi ceară - însemnate cantităţi de sare anual mănăstirilor. În documente se întâlnesc şi cazuri când marii feudali exploatau ei înşişi sarea de pe domeniile lor. În 1538, Radu Paisie întărea lui Drăghici spătar, Udrişte mare vistier şi Vintilă comis „muntele lor din Floreiu şi cu Poenile Sării şi cu sarea de la Mislea”.

Izvoarele vremii nu dau date despre tehnica exploatării sării. Din informaţii mai târzii - care arată însă o situaţie mai veche - aflăm că sarea se exploata prin săparea unor gropi în pământ, cu o circumferinţă de circa 2 m, care erau îmbrăcate cu nuiele, menite să împiedice surparea pământului în ocnă. Când puţul ajungea la o anumită adâncime, era părăsit şi se săpa altul.

Munca grea de tăietori de sare sau ciocănaşi era îndeplinită şi în această vreme de robii ţigani, în Ţara Românească, şi de aşa-numiţii şaugăi, în Moldova, care erau plătiţi - cu bani şi alimente - după numărul bolovanilor tăiaţi în ocnă. În afară de aceştia, mai lucrau la ocne măglaşii, locuitori din preajma ocnelor, care cărau bolovanii de la gura ocnei şi îi făceau grămezi; aceştia lucrau gratuit, în contul obligaţiilor de muncă ce aveau faţă de domnie.

Dintre metalele preţioase continuă să fie exploatat aurul, prin sistemul mai vechi al spălării nisipului unor râuri din regiunea de munte. Cei care culegeau astfel aurul trebuiau să dea domniei o anumită cantitate. În anul 1515, Bogdan al III-lea arăta bistriţenilor că aurarii din munţii Moldovei, călcându-şi jurământul, vindeau la Bistriţa aurul datorat domniei. În timpul stăpânirii sale asupra Rodnei, domnul Moldovei a exploatat şi minele de aur din această regiune. Deşi G. Reichersdorffer afirma că munţii Moldovei sunt foarte bogaţi în mine de aur şi de argint, care aduceau un însemnat câştig, pe teritoriul Moldovei nu sunt menţionate astfel de mine.

Dezvoltarea meşteşugurilor, comerţului şi oraşelor

În prima jumătate a secolului al XVI-lea, meşteşugurile continuă să se dezvolte în ritmul cunoscut în cea de-a doua jumătate a secolului al XV-lea. Analiza izvoarelor, în special a documentelor interne, arată că, pe măsura dezvoltării forţelor de producţie, meşteşugurile - fie cele de la oraşe, fie cele de la sate - cresc ca număr de specialităţi, iar meşteşugarii se întăresc ca forţă economică şi socială. În comparaţie cu secolul al XV-lea creşte numărul meşteşugarilor amintiţi în documente.

Meşteşugul de bază continuă să fie cel al prelucrării metalelor. Documentele menţionează destul de frecvent meşteşugari fierari şi potcovari: în timpul domniei lui Bogdan al III-lea, Andrei fierarul din Suceava solicita sprijinul domnului împotriva bistriţenilor; mai târziu sunt amintiţi Toma fierarul din Roman şi Rusu fierarul din Trotuş, iar în 1542, Petru Rareş trimitea la Bistriţa un cal cu „potcovarul nostru”, probabil un meşter aflat în slujba domniei. În documente sunt amintiţi, de asemenea, meşteri armurieri, săbieri şi arcari.

Unii meşteşugari se ocupau şi cu turnarea metalelor. În 1539, Ştefan Lăcustă, domnul Moldovei, poruncea să se ia clopotele bisericilor şi mănăstirilor pentru a se face tunuri. La mijlocul secolului al XVI-lea se turnau în Moldova şi clopote. Faptul că se importa din afara hotarelor celor două ţări, mai ales din Transilvania, fier, oţel, plumb, aramă şi cositor arată că aceste metale erau prelucrate de meşterii locali. În domeniul construcţiilor, sunt de remarcat numeroasele edificii, în special religioase, ridicate în această vreme, mai ales în timpul domniilor lui Radu cel Mare şi Neagoe Basarab, în Ţara Românească, şi a lui Petru Rareş în Moldova, unde meşterii locali continuă tradiţia strălucitei „şcoli” din timpul domniei lui Ştefan cel Mare.

Răspândit era şi meşteşugul ţesutului. În documente se găsesc menţiuni de meşteri ţesători ca, de pildă, Marcu ţesător din Roman. Este probabil că se făcea chiar export de ţesături lucrate în ţară. În anul 1529, Toma vistierul trimitea un om al său la Bistriţa să ducă postav şi blănuri; în 1530, trei negustori din Baia şi nouă din Suceava aduceau la Braşov pături şi covoare; cam în aceeaşi vreme, Petru Rareş scria bistriţenilor că vameşii lor au luat unui negustor moldovean nişte postav. În unele din cazurile amintite este posibil să fie vorba, măcar în parte, numai de tranzitarea acestor mărfuri. Croitorii sunt amintiţi în documente mai ales în oraşele mai însemnate, ca Suceava, Bârlad, Vaslui, Cotnari etc.

În legătură cu prelucrarea pieilor, în izvoare sunt menţionate tăbăcăriile din unele oraşe ca, de pildă, la Câmpulung, precum şi numeroşi blănari, la Suceava, Trotuş, Baia etc. şi curelari, la Siret, Roman, Baia, Trotuş etc. Ca urmare a dezvoltării meşteşugurilor, creşte rolul meşteşugarilor în viaţa oraşelor. În documentele vremii, meşteşugarii - se înţelege cei mai înstăriţi - apar tot mai adesea ocupând funcţii de conducere în oraşe. În anul 1507, şoltuz al oraşului Suceava, capitala Moldovei, era un curelar, iar peste 20 de ani un alt meşteşugar, de data aceasta un tâmplar.

Datorită întinselor relaţii şi cunoştinţelor ce aveau, unii meşteşugari ajung să îndeplinească chiar misiuni diplomatice. În vremea lui Petru Rareş, de pildă, un blănar şi un aurar med iau pacea dintre domnul Moldovei şi bistriţeni. Numărul meşteşugarilor de la sate este şi el în continuă creştere. Aceştia aveau în general pământ pentru agricultură, dar principala lor ocupaţie devine tot mai mult meşteşugul. În documente, meşteşugarii din sate sunt numiţi adesea „meşteri”, fără să se precizeze specialitatea lor, ceea ce arată că diviziunea munca în sânul meşteşugurilor săteşti nu era încă prea evoluată.

Comerţul

Paralel cu progresul realizat în domeniul producţiei, are loc dezvoltarea schimbului şi cu amândouă cea a oraşelor; pe măsura lărgirii relaţiilor marfă-bani, se dezvoltă legăturile dintre sat şi oraş, creşte piaţa internă. Ştirile cu privire la comerţul intern nu numai că sunt mai numeroase în această vreme, dar arată şi o participare mult mai largă a locuitorilor ţării, de la sate şi oraşe, la schimbul comercial.

La 3 februarie 1507, întărindu-se mănăstirii Cozia satele şi bălţile de la gura Ialomiţei, se arată că se va plăti călugărilor „perperul şi vămeşia” pentru „orice se va vinde pe ocina sau pe bălţile sfintei mănăstiri”. Este vorba, aşadar, de existenţa unui schimb de mărfuri în satele şi la bălţile mănăstirii Cozia din fostul judeţ Ialomiţa, la care participau un număr însemnat de oameni, de vreme ce vămeşia şi perperul constituiau venituri importante ale mănăstirii. În 1546, Dumitru ban trimitea o slugă a sa cu 600 de slănini la Tg. Jiu să le vândă „la haţegani şi la oameni din ţară”, ceea ce dovedeşte existenţa unei pieţe locale la Tg. Jiu, unde se vindeau diverse produse, fie unor locuitori din Haţeg, fie celor din ţară.

Comerţul intern era, fără îndoială, cu mult mai dezvoltat decât o arată ştirile documentare, deoarece despre operaţiunile curente de schimb nu se vorbeşte în documentele interne decât cu prilejul neînţelegerilor ivite între cei care făceau comerţ sau când se întăreau unor mănăstiri privilegiile lor. Despre comerţul extern - mai ales despre acela cu oraşele din Transilvania - ştirile sunt cu mult mai bogate, deoarece aceste operaţiuni comerciale au fost trecute în registrele de vamă ale oraşelor din Transilvania, dintre care unele s-au păstrat.

Din aceste registre de vamă, ca şi din unele scrisori referitoare la schimbul comercial dintre ţările române, rezultă nu numai o creştere a exportului de mărfuri al Ţării Româneşti şi Moldovei în Transilvania, dar şi o sporire considerabilă a numărului celor care participă la aceste schimburi. În 1503, exportul Ţării Româneşti la Braşov totaliza circa 700.000 aspri, pe când în 1551 el crescuse la aproximativ 1.500.000 aspri. Spre deosebire de secolul precedent, negustorii locali ajung să domine acum atât în comerţul cu Transilvania, cât şi în acela de tranzit. În această privinţă sunt deosebit de grăitoare cifrele. Acestea indică la începutul secolului o participare a negustorilor din Ţara Românească de 51% din totalul valorii schimbului, şi de 82% în 1554.

Cu privire la numărul negustorilor din Ţara Românească şi Moldova care fac comerţ cu Braşovul se observă că, dacă la începutul secolului al XVI-lea numărul acestora era de 272 din 30 localităţi din Ţara Românească şi de 100 din 14 localităţi ale Moldovei, numărul lor creşte în 1554 la 809 din 146 localităţi ale Ţării Româneşti, iar în 1550 la 157 din 19 localităţi ale Moldovei.

Dintre oraşele Ţării Româneşti, cei mai numeroşi negustori care întreţineau relaţii comerciale cu Braşovul erau din: Târgşor (45 în 1503 şi 52 în 1549), Târgovişte (37 în 1503 şi 51 în 1547), Câmpulung (37 în 1503 şi 115 în 1547), Buzău (34 în 1503 şi 47 în 1546); în Moldova, din Bârlad (33 în 1546 şi 48 în 1550), Roman (24 în 1546 şi 27 în 1547), Baia (27 în 1503), Iaşi (19 în 1545 şi 23 în 1546).

Printre participanţii la schimbul comercial cu Transilvania sunt nu numai negustorii - care ocupă locul principal - dar şi domnia, boierii şi mănăstirile, precum şi ţăranii, mai ales cei din satele situate în apropierea hotarelor cu Transilvania, într-un document din 1505, prin care se întărea mănăstirii Cozia vama de la Genune, printre cei care trebuiau să plătească această vamă sunt amintiţi şi „lotrenii care vor fi negustori.

Dintre cele 146 de localităţi care participă la schimbul cu Braşovul în anul 1554, marea majoritate (133) sunt sate. În Transilvania se exportau îndeosebi: peşte, vite, ceară, miere, lână etc. şi se importau: produse din fier şi oţel, diverse unelte, cuţite, arme, pânză, postav etc. Tot prin Transilvania se aduceau din Apus postavuri şi catifele scumpe pentru feudalii locali.

Schimbul comercial al Ţării Româneşti cu Imperiul Otoman tinde să ia o amploare deosebită în această vreme. Privilegiile domneşti acordate mănăstirilor Tismana, Bistriţa şi Argeş, pentru vama de la Calafat, în anii 1502, 1508, 1520, 1543 şi 1547, dovedesc caracterul permanent al relaţiilor comerciale ale Ţării Româneşti cu sudul Dunării. Privilegiile vamale fixează taxele care se luau de la următoarele produse ale Ţării Româneşti, exportate în Imperiul Otoman: cai, boi, vaci, oi, peşte, grâu, sare, vin, „şi din toate”.

Numirile turceşti ale unor mărfuri care circulă în această vreme pe piaţă, ca şi frecventele intervenţii ale domniei către oraşele din Transilvania, cerând achitarea datoriilor pe care negustorii din Ţara Românească le au acolo, pentru ca, la rândul lor, şi aceştia să poată plăti datoriile contractate la turci, sunt indicii că relaţiile comerciale dintre Ţara Românească şi Imperiul Otoman luaseră proporţii.

În schimburile comerciale cu sudul Dunării erau interesaţi îndeosebi boierii, care trimiteau în Imperiul Otoman cantităţi mari de cereale şi un număr însemnat de vite, mai ales oi, aducând de acolo diverse mărfuri orientale. În 1524, întărind mănăstirii Tismana vama de la Calafat, domnia arăta că „oricare boier sau curtean sau oricine va fi, dacă va transporta sare sau oi sau orice fel de marfă ca să o vândă” (se înţelege la sud de Dunăre) să plătească vamă mănăstirii. Dintr-un alt document, din 1526, rezultă că doi boieri din Ţara Românească, Chirca şi Socol, rămăseseră datori „să plătească pentru nişte marfă turcească” o sumă însemnată de bani unor turci, din care pricină urmaşii lor au trebuit să-şi zălogească averile.

În afară de boieri, care desfăceau peste Dunăre produsele domeniilor lor, la schimbul cu Imperiul Otoman participau şi negustori din oraşele Ţării Româneşti (Piteşti, Argeş, Râmnic etc.). Ca urmare a dezvoltării relaţiilor comerciale cu Imperiul Otoman, negustori turci şi greci - reprezentanţi ai intereselor Porţii - pătrund în Ţara Românească, desfăcând produse orientale în târgurile ţării şi cumpărând de aci mărfuri pe care le comercializau peste Dunăre. Abuzurile acestor negustori fac uneori necesară intervenţia domniei. Într-o scrisoare adresată braşovenilor de Neagoe Basarab, acesta arăta că a trebuit să izgonească „pe turcii negustori care au fost în Câmpulung”.

Cu vremea, ca urmare a accentuării dependenţei Ţării Româneşti de Imperiul Otoman, aceşti negustori se înmulţesc iar domnia se dovedeşte incapabilă să curme abuzurile lor. Este revelatoare în această privinţă o scrisoare a lui Radu Paisie, care, referindu-se la negustorii greci, arăta braşovenilor că, întrucât „România este a domnului nostru, cinstitului împărat, precum şi ei sunt, şi s-au învăţat a se hrăni astfel (adică făcând comerţ în condiţii oneroase), eu nu pot să-i opresc”. Comerţul practicat de negustorii din Imperiul Otoman în astfel de condiţii a constituit o piedică în calea dezvoltării schimbului şi a pieţei.

În afară de legăturile comerciale cu Transilvania şi Imperiul Otoman, Ţara Românească şi Moldova întreţineau relaţii de schimb şi cu Polonia, Italia, Rusia, Germania, unde se exportau vite, vin, ceară, miere şi alte produse. Deosebit de important era comerţul Moldovei cu Polonia, care constituie obiectul unor clauze speciale în tratatele politice încheiate între suveranii celor două ţări.

Oraşele

Ca urmare a dezvoltării producţiei de mărfuri şi a schimbului, se dezvoltă oraşele vechi ale Ţării Româneşti şi Moldovei şi apar aşezări urbane noi: Craiova, Cornăţel, Ştefăneşti etc. Cu toată această dezvoltare, oraşele continuă să aibă un aspect semi-rural, iar o parte a locuitorilor lor să se ocupe şi cu agricultura; tot mai mulţi însă dintre aceştia tind să aibă ca ocupaţie principală meşteşugurile sau comerţul.

Ca urmare a creşterii rolului oraşelor în viaţa economică a ţârii, se lărgesc atribuţiile conducerii oraşelor, care este în măsură să supravegheze orice schimbare intervenită în regimul proprietăţii din oraşul respectiv, ce trebuia întărită de sfatul oraşului, chiar dacă vânzătorii şi cumpărătorii erau boieri1. Este de remarcat faptul că, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, feudalii, interesaţi în schimbul de mărfuri, încep să cumpere la oraşe-care devin şi centre importante de schimb - locuri unde să-şi poată vinde şi păstra produsele domeniilor lor.

Dezvoltarea monetară

Dezvoltarea schimbului de mărfuri a dus la intensificarea circulaţiei monetare, spre deosebire de secolul al XV-lea, când vânzările şi cumpărările de pământ sunt extrem de rare, în prima jumătate a secolului al XVI-lea asemenea tranzacţii sunt foarte numeroase. În Moldova, de pildă, documentele înregistrează în această vreme circa 220 de tranzacţii, totalizând aproximativ 65.000 zloţi tătărăşti. Deşi marea majoritate a tranzacţiilor se încheie în numerar, au loc însă şi vânzări de pământ în schimbul unor animale sau diverse alte lucruri.

Mulţi dintre marii feudali erau posesorii unor sume însemnate de bani, rezultaţi din vânzarea produselor domeniilor lor sau din dările - în produse şi, probabil, în bani - strânse de la ţăranii dependenţi. Astfel, între 1502 şi 1517, Luca Arbore, portarul Sucevii, cumpăra sate în valoare de circa 3.000 de zloţi tătărăşti, iar în documentele Ţării Româneşti se întâlnesc boieri şi mănăstiri care fac cumpărături de ocine de zeci de mii de aspri. Nu numai marii boieri dispuneau de sume importante de bani - de aur şi argint - ci şi unii dintre boierii mai mici, îndeosebi diecii de vistierie, grămăticii etc. În primele luni ale anului 1546, unul dintre aceştia, Toader Băloş pisar, cumpăra pământ în valoare de 2.080 de zloţi tătărăşti.

De intensificarea circulaţiei monetare profită şi domnia, ale cărei venituri în bani se măresc în mod considerabil. Domnia dispune acum de sume de bani cu mult mai mari decât în secolul precedent, realizate din veniturile strânse din ţară (mai ales din dările în bani care cresc, din ocne, vămi etc.) sau de pe domeniile proprii. Locul daniilor în natură făcute de domnie mănăstirilor în secolul precedent tinde să fie luat de cele în bani. Începând din anul 1508, Bogdan al III-lea, domnul Moldovei, făcea danie anual marilor mănăstiri din ţară importanta sumă de 4.800 zloţi tătărăşti, iar în toată această vreme domnii Ţării Româneşti - îndeosebi Neagoe Basarab - sprijineau cu sume considerabile mănăstirile din Peninsula Balcanică.

Cea mai însemnată dovadă a posibilităţilor băneşti ale domniei în această vreme o constituie faptul că, în 1542, Petru Rareş era în măsură să împrumute principelui Ioachim de Brandenburg - în vederea pregătirii unei campanii împotriva turcilor - uriaşa sumă de 100.000 florini în numerar, pe lângă aceea rezultată din vânzarea unor vite din Moldova. De altfel, despre Petru Rareş se spunea - probabil nu fără un oarecare temei - că „nu a mai existat în Moldova un domn atât de bogat” ca el. Radu Paisie plătea turcilor suma de 785.000 aspri, ca să răscumpere satele şi ţiganii pierduţi din cauza hicleniei de fiii lui Tudor logofăt, fugiţi în Imperiul Otoman.

În prima jumătate a secolului al XVI-lea, în timpul domniei lui Ştefăniţă, încetează emisiunile regulate de monedă proprie în Moldova (în Ţara Românească aceste emisiuni monetare încetaseră încă din vremea lui Radu cel Frumos), încetarea emisiunilor de monedă proprie nu are o cauză politică - aşa cum au crezut unii istorici mai vechi - deoarece Ţara Românească şi Moldova nu-şi pierduseră independenţa la data încetării acestor emisiuni iar turcii nu au impus circulaţia exclusivă a monedei lor; în Moldova, de altfel, nici nu o puteau face la acea dată. Cauzele sunt de ordin economic şi anume lipsa argintului, care nu se exploata în cele două ţări, şi dominarea pieţei de către monedele străine.

Monedele care circulă mai intens în prima jumătate a secolului al XVI-lea sunt zloţii tătărăşti şi asprii, în Moldova, florinii ungureşti şi asprii, în Ţara Românească. Zlotul tătăresc - folosit în marea majoritate a vânzărilor de pământ din Moldova - nu este o monedă emisă de hanul tătarilor, aşa cum s-ar putea crede după numele ce poartă, ci o monedă de aur italiană.

Mai rar se întrebuinţau în această vreme în Moldova asprii, monede mici de argint, şi florinii ungureşti - numiţi uneori şi galbeni - folosiţi şi în tranzacţiile comerciale cu Transilvania. Piaţa Ţării Româneşti era dominată de asprii turceşti, ca urmare a dezvoltării deosebite pe care o luase schimbul comercial cu Imperiul Otoman. Raportul dintre moneda de aur şi cea de argint este în această vreme oarecum stabil; documentele arată că florinul şi zlotul valorau în prima jumătate a secolului al XVI-lea în jurul sumei de 50 aspri.

Situaţia socială

Dezvoltarea schimbului a făcut să crească interesul feudalilor pentru mărirea cantităţilor de produse destinate pieţei, să se manifeste tot mai puternic setea lor de pământ, cu atât mai mult cu cât - aşa cum s-a arătat - valoarea acestuia era într-o rapidă creştere. În condiţiile economice nou create, unele familii boiereşti nu pot să reziste şi se ruinează.

Se menţin şi îşi sporesc puterea economică feudalii care „acţionează în sensul şi în direcţia dezvoltării economice normale”. Aceştia, urmărind să-şi mărească suprafeţele însămânţate, pe lângă o tot mai largă acţiune de defrişare, caută să acapareze pământurile ţăranilor liberi şi să-i aservească, folosind mijloace diferite: cotropiri, cumpărări, schimburi etc. Deposedarea ţăranilor liberi de ocinele lor capătă un ritm tot mai accelerat, numeroşi dintre aceştia fiind siliţi să-şi vândă proprietăţile din cauza greutăţii birului, a foametei sau a silniciei feudalilor.

În privinţa creşterii numărului de sate care intră în stăpânirea marilor feudali în prima jumătate a secolului al XVI-lea sunt concludente câteva cifre. Astfel, dacă la începutul secolului mănăstirea Tismana dispunea de 41 sate, ea ajunge la mijlocul acestui secol să stăpânească 52; numărul satelor aflate în proprietatea mănăstirii Bistriţa, ctitoria boierilor Craioveşti, creşte de la 10, la începutul veacului, la 30, către mijlocul lui. Detco mare armaş, un boier nu dintre cei mai însemnaţi, adaugă, între 1533 şi 1544, la vechea sa stăpânire, formată din 24 sate, 2 bălţi şi 39 sălaşe de robi ţigani, încă 22 sate şi selişti, 7 bălţi şi 6 sălaşe.

Un alt boier, Vlaicu mare clucer - devenit apoi mare logofăt - îşi măreşte averea, între anii 1532 şi 1540, de la 3 sate, 6 selişti, 2 munţi şi 6 ţigani, stăpâniţi în indiviziune cu fraţii săi, la 17 sate, 17 selişti, 26 sălaşe de ţigani şi 7 mori. În Moldova, numeroase achiziţii de pământ fac în această vreme - mai ales în primele două decenii ale secolului - marii boieri Luca Arbore, Clănău spătarul, Eremia vistierul, Cozma Şarpe postelnicul şi alţii.

De cele mai multe ori, documentele vorbesc de vânzări făcute de „bună voie”, fără intervenţia unei presiuni din afară. În unele cazuri se spune chiar că ocina a fost „dăruită” sau „închinată” feudalului de către fostul său proprietar. Astfel, într-un document din 10 noiembrie 1528, prin care Radu de la Afumaţi, domnul Ţării Româneşti, întărea mănăstirii Tismana ocină lui Roman din Podeni, se arăta că „i-au dat-o fiii lui Roman de bună voie, ca să fie sfintei mănăstiri, pentru că ei nu pot să o plătească de bir”. Cazurile de vânzări sau dăruiri din cauza neputinţei de a plăti birul sau a foametei se înmulţesc către mijlocul secolului al XVI-lea.

În tendinţa lor de a acapara pământul obştilor libere, feudalii din Ţara Românească caută să se introducă în obşte prin ocolirea dreptului de protimisis - menit să apere obştea de pătrunderea străinilor în interiorul său - practicând tot mai adesea „înfrăţirile”, arătate şi ele în actele cancelariei domneşti ca fiind făcute tot „de bună voie”. Că în spatele acestor „dăruiri” şi „înfrăţiri” de bună voie se ascunde de fapt silnicia o dovedesc numeroasele plângeri adresate domnului de satele cotropite, îndelungatele procese pe care ele le poartă cu feudalii, începând din această vreme. Mare feudal el însuşi, domnul acorda de obicei câştig de cauză cotropitorilor, pedepsind pe ţăranii care-şi reclamau ocinele pierdute.

Într-un document din 1527, domnul Ţării Româneşti arăta că „am ruşinat şi am bătut pe Bârlan şi cu ceata lui”, care rămăseseră de judecată. Ţăranii se opun cu dârzenie cotropirii, fiind necesară uneori intervenţia domniei în favoarea feudalilor. La 1541-1544, Radu Paisie, domnul Ţării Româneşti, trimitea pe Vlaicu clucer - el însuşi un mare cotropitor - „să tragă pe Cârstineşti şi să-i scoată de pe ocina sfintei mănăstiri” Argeş. Într-un document din 1549-1550, se recunoaşte că mănăstirea a cotropit şi risipit satul cu ajutorul lui Radu Paisie.

Cotropirea satelor libere de către feudali a fost înlesnită de slăbirea treptată a obştilor, sub influenţa dezvoltării economiei de schimb. Diferenţierile sociale din sânul obştilor, care se accentuează în această vreme, nu se vădesc numai prin ruperea din obşti a unor ţărani lipsiţi de ocină, care ajung să muncească pe pământurile feudalilor, dar şi prin creşterea numărului moşnenilor îmbogăţiţi, dintre care unii reuşesc să ţină în supunere pe membrii sărăciţi ai obştii.

Semnele evidente ale descompunerii obştii le constituie numeroasele cazuri de ieşire din devălmăşie şi alegere a părţilor, precum şi nenumăratele vânzări de părţi mici din ocina satului, de funii, ogoare, delniţe, pogoane de loc etc. Astfel este cunoscut cazul satului Jigoreni din Moldova, a cărui ocină se împarte, în 1508, între moşneni, din care unul primeşte 1/6 din sat, alţii 1/12, 1/24 sau 1/48. Împărţiri asemănătoare au loc între locuitorii satelor Rotumpăneşti, Voruntăreşti etc.

Cu ocazia vânzărilor de părţi de ocină din diverse sate iese şi mai mult în evidenţă diferenţierea materială din sânul obştii. Astfel, în 1546 o femeie vinde 1/20 din satul Iucaş, adică tot atât cât vindeau nouă alţi oameni de acolo, de unde rezultă că femeia singură stăpânea o ocină de nouă ori mai mare decât fiecare dintre ceilalţi vânzători.

Mărindu-şi averile şi numărul ţăranilor dependenţi prin mijloacele arătate, feudalii caută totodată să intensifice exploatarea acestora, silindu-i să muncească mai mult şi transformând câte o dată dările din produse în bani. Faptul că la începutul secolului al XVI-lea unii boieri sunt în măsură să facă danii anuale în bani mănăstirilor nu poate fi interpretat altfel decât că, la rândul lor, boierii dispuneau de venituri regulate în bani, care proveneau nu numai din comerţ, ci şi din transformarea în parte a rentei în produse în rentă în bani.

Lupta de clasă

Dezvoltarea schimbului stimulând productivitatea gospodăriei ţărăneşti, aceasta devine din ce în ce mai interesată să beneficieze de o cotă parte cât mai mare din produsele muncii sale, pe care să le valorifice pe piaţă, ceea ce explică împotrivirea tot mai dârză la cererile în creştere ale feudalilor. După cum rezultă din documentele vremii, emise de cancelaria domnească, această împotrivire s-a manifestat, după împrejurări, sub formă de nesupunere la lucru, neplata dărilor, fugă etc.

Datorită extinderii şi intensificării rezistenţei ţăranilor, feudalii nu-i mai pot face faţă cu propriul lor aparat de constrângere, fiind siliţi să apeleze din ce în ce mai frecvent la intervenţia domniei, pentru reprimarea împotrivirii ţăranilor. Aşa se explică poruncile pe care, începând din această vreme, domnia le adresează tot mai des ţăranilor, cerându-le să-şi îndeplinească obligaţiile faţă de feudali.

Întărind mănăstirii Bistriţa mai multe sate, Vladislav al III-lea poruncea: „voi, vecinii toţi, să ascultaţi de egumen şi de posluşnicii sfintei mănăstiri”, dând dreptul egumenului „să-l certe şi să-l pedepsească după fapta sa şi să-l aducă legat la domnia mea” pe cel care nu ar fi ascultat. Împotrivirea continuă a ţăranilor faţă de cererile feudalilor duce la repetarea poruncilor de ascultare adresate de domnie.

Refuzul ţăranilor de a asculta de stăpâni şi de a plăti dările la care-i obligau feudalii aduce după sine ameninţări din partea domniei. Radu Paisie scria vecinilor din satul Cernăteşti al mănăstirii Glavacioc: „voi, vecinii, orice va fi nevoia sfintei mănăstiri, să ascultaţi şi nimeni să nu cuteze să reţie sau să oprească ceva călugărilor de la sfânta mănăstire, pentru că acel om rău va păţi”. De multe ori domnia punea în practică aceste ameninţări, după cum dovedesc izvoare mai târzii.

Deşi lupta ţăranilor împotriva exploatării a fost înfrântă de feudali, ajutaţi şi de aparatul de represiune al statului, organizat mai temeinic în această vreme decât în trecut, ea a dus la limitarea şi la fixarea în anumite proporţii a obligaţiilor ţăranilor - forma concretă a rentei feudale. În această vreme, ca şi mai târziu, lupta ţăranilor împotriva asupririi interne s-a împletit cu lupta pe care masele populare o duceau împotriva cotropitorilor străini, cu care clasa dominantă din Ţara Românească şi Moldova a pactizat.

 

Dezvoltarea social-economică din prima jumătate a secolului al XVI-lea a determinat orientarea politicii domneşti în toate domeniile vieţii de stat. Unii domni, ca Radu cel Mare şi Neagoe Basarab, în Ţara Românească, Ştefăniţă şi Petru Rareş, în Moldova, continuă politica de centralizare a statului, prin sprijinul acordat dezvoltării oraşelor, apărarea intereselor târgoveţilor, sprijinirea micii boierimi, organizarea mai temeinică a aparatului slujitoresc al domniei şi limitarea privilegiilor de imunitate ale marilor feudali. Boierimea, folosind în profitul ei dezvoltarea economică, mărindu-şi averile, se opune cu înverşunare politicii de întărire a autorităţii centrale - în măsura în care aceasta îi ştirbea privilegiile - solicitând împotriva domniei ajutorul turcesc, fapt ce a contribuit la aservirea celor două ţări de Imperiul Otoman.

Check Also

Tributul şi alte poveri ale Moldovei şi Ţării Româneşti

Cu ce scop era pus în scaun un domn român, el ştia cât se poate …

Bazele economice şi creşterea prosperităţii

Fundamentele creşterii economiilor occidentale În 1945, ponderea Statelor Unite în producţia industrială a lumii capitaliste …

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …