Dezvoltarea României între 1878-1900

Dezvoltarea economică

Cucerirea independenţei naţionale a României a dus la înlăturarea unuia din principalele obstacole care stăteau în calea dezvoltării capitaliste a ţării: dependenţa faţă de Imperiul otoman. Posibilitatea de a încheia în mod nestingherit tratate comerciale şi vamale cu diferite state a permis adoptarea unei politici economice care să favorizeze dezvoltarea industrială a ţării, condiţie esenţială pentru propăşirea statului modern român. La rândul ei, dezvoltarea industriei capitaliste are consecinţe directe asupra celorlalte ramuri ale economiei: agricultura, sistemul bancar capitalist, comerţul intern şi extern, căile de comunicaţii şi de transport etc.

Cu toate că dezvoltarea industriei în ultimul sfert al secolului trecut a cunoscut o linie ascendentă, principala pondere în economia românească a continuat să fie deţinută de agricultură, care a cunoscut, la rândul ei, o-dezvoltare permanentă, în ciuda puternicelor piedici create de structura proprietăţii şi de concurenţa cerealelor străine pe pieţele europene.

O caracteristică a evoluţiei economice a României spre sfârşitul secolului trecut a fost pătrunderea capitalului străin în industrie, acapararea principalelor ramuri ale acesteia. Trusturile străine au imprimat un caracter unilateral economiei, urmărind transformarea ţării într-o sursă de materii prime ieftine şi o piaţă de desfacere pentru produsele lor, amestecându-se în treburile interne ale României şi ştirbind grav independenţa şi suveranitatea ţării. Sub presiunile de ordin economic ale Germaniei şi mai ales ale Austro-Ungariei, România a trebuit să facă faţă unor deosebit de mari greutăţi.

Dezvoltarea industriei capitaliste

În primii ani care au urmat câştigării independenţei sale, România a avut de suportat, sub raport economic, consecinţele convenţiei comerciale încheiate în 1875 cu Austro-Ungaria. Concurenţa puternică a mărfurilor fabricate în Imperiul austro-ungar a făcut ca multe fabrici şi manufacturi existente în România să-şi închidă porţile. Într-o situaţie asemănătoare se găseau şi meşteşugurile, care, la rândul lor, au cunoscut o decădere.

Împotriva convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria s-au ridicat personalităţi de seamă ale vieţii publice româneşti, pe primul plan situându-se Mihail Kogălniceanu, A.D. Xenopol, P.S. Aurelian, exponenţi ai curentului cunoscut sub numele de „protecţionism”, care militau pentru crearea unei industrii autohtone. „întemeierea unei industrii naţionale este condiţie de viaţă pentru statul nostru” - spunea economistul P.S. Aurelian într-una din lucrările sale, susţinând adoptarea unor măsuri care să împiedice concurenţa străină şi în acelaşi timp să favorizeze valorificarea industrială a bogăţiilor ţării.

Printre măsurile luate în scopul protejării şi încurajării industriei se numără adoptarea tarifului vamal din 1886, care fixa taxe asupra unui număr important de produse străine importate şi legea pentru încurajarea industriei din 1887, intitulată Măsuri generale pentru a veni în ajutorul industriei naţionale, care crea o seamă de avantaje celor ce puneau bazele unei întreprinderi industriale cu un capital de 50.000 lei sau cu un număr de cel puţin 25 lucrători: scutiri de impozite, reduceri pe căile ferate, acordarea gratuită de terenuri pentru construcţii etc.

Ca urmare a măsurilor luate, ritmul de dezvoltare a industriei autohtone a cunoscut o creştere rapidă. Un ritm deosebit a fost atins mai ales în sectorul alimentar (mori, alcool, bere, conserve, zahăr), forestier (exploatări de păduri şi prelucrarea lemnului) şi extractiv (îndeosebi industria petrolului). Aceasta din urmă, în special, a început să devină spre sfârşitul secolului al XIX-lea, odată cu descoperirea bogatelor zăcăminte petrolifere la est şi sud de arcul carpatic, obiect de dispută pentru marile trusturi internaţionale cu capital german, englez şi, după 1900, american; industria textilă, deşi a cunoscut un ritm crescând de dezvoltare, nu a reuşit să asigure decât o parte din consumul intern.

O dezvoltare relativ rapidă au cunoscut industriile pielăriei, hârtiei şi materialelor de construcţie. Industria metalurgică continua să se limiteze la producţia de cuie, sârmă şi piese pentru repararea maşinilor agricole, ceea ce făcea ca acest atât de important sector al economiei să păstreze în continuare un caracter manufacturier. Aşadar, România a cunoscut un ritm inegal de dezvoltare economică, pe primul plan situându-se acele sectoare care foloseau materia primă din ţară şi mai ales care necesitau investiţii mai reduse şi posibilităţi de câşti-guri imediate.

Această caracteristică a fost imprimată îndeosebi de capitalul străin, din ce în ce mai mult atras spre piaţa românească. În acelaşi timp se poate spune că începutul dezvoltării industriei capitaliste în România a fost însoţit de o mare inegalitate şi anarhie în repartiţia geografică, încă din această perioadă se diferenţiază tot mai mult regiuni care rămân în afara preocupărilor industriale, limitându-se la activitatea agricolă, în timp ce zone bogate în materii prime încep să fie atrase în circuitul industrial. Cu toate că industria a cunoscut în ultimul sfert al secolului trecut o dezvoltare însemnată în comparaţie cu perioada anterioară, totuşi, procesul de industrializare capitalistă a ţării s-a desfăşurat într-un ritm destul de, lent faţă de cerinţele statului modern român. Acest proces a fost frânat atât de concurenţa produselor străine, cât şi de insuficienţa capitalului autohton.

Dezvoltarea capitalismului în agricultură

În condiţiile dezvoltării industriale lente, principala ramură a economiei româneşti continua să rămână agricultura. Formele producţiei capitaliste din ce în ce mai frecvente în sectorul industrial influenţau într-o măsură importantă şi agricultura. Folosirea pe o scară tot mai mare a muncii salariate, utilizarea tot mai largă a uneltelor şi maşinilor agricole, ca şi dezvoltarea agriculturii cu caracter comercial reflectau transformările care începuseră să-şi facă loc în această importantă ramură a economiei.

Repartiţia pământului la sate continua să fie caracterizată de dominaţia marii proprietăţi moşiereşti. Cu toate că în ultimul sfert al secolului al XIX-lea trecuseră în proprietatea ţărănimii aproximativ 800.000 ha pământ din moşiile statului, totuşi marea majoritate a ţăranilor continuau să fie lipsiţi de pământ care să asigure necesarul de hrană pentru familiile lor. Lipsa de pământ, condiţiile grele de muncă impuse de stăpânii de pământ făceau ca în lumea satelor să fie tot mai des auzite glasuri care se ridicau împotriva moşierilor. Aşa se explică faptul că în această perioadă acţiunile ţărănimii pentru pământ devin tot mai frecvente, îmbrăcând uneori forme superioare de luptă, cum a fost răscoala din 1888.

În faţa presiunilor ţărănimii în continuă creştere, moşierimea folosea toate mijloacele pentru apărarea marii proprietăţi particulare. Pe această linie se înscriu legile privind scoaterea în vânzare a unor părţi din moşiile statului, menite să satisfacă parţial setea de pământ a ţărănimii. Ţărănimea era obligată să se adreseze moşierimii pentru a lua pământ în arendă. În ultimul sfert al veacului al XIX-lea, preţul arenzilor a crescut în mod permanent; la aceasta a contribuit într-o măsură importantă folosirea pe scară din ce în ce mai largă a practicii dării în arendă a moşiilor către marii arendaşi, care, la rândul lor, subarendau în condiţii deosebit de grele loturi ţăranilor lipsiţi de pământ. Prezenţa tot mai frecventă a arendaşului ca intermediar între moşier şi ţăran a contribuit şi mai mult la agravarea situaţiei ţărănimii.

Pentru reglementarea raporturilor dintre proprietari sau arendaşi, pe de o parte, şi ţărani, pe de alta, moşierii au recurs în 1872 la modificarea legii privind tocmelile agricole care fixau condiţii contractuale celor două părţi. Ulterior, în anii 1882 şi 1893, legea tocmelilor agricole a suferit alte modificări care, deşi anunţau oarecare îmbunătăţiri în situaţia ţărănimii, continua să fie instrument de asuprire al moşierilor şi marilor arendaşi.

Cererea tot mai mare de cereale pe piaţa europeană ă avut drept urmare creşterea suprafeţelor cultivate. Pe de altă parte, folosirea mai largă a maşinilor agricole perfecţionate a dus la sporirea producţiei medii la hectar. Toate acestea marchează progresele realizate pe calea dezvoltării capitaliste a agriculturii, care au avut loc concomitent cu intensificarea exploatării maselor ţărăneşti.

Transporturi şi comunicaţii

Dezvoltarea statului modern român impunea tot mai mult extinderea reţelei de căi ferate. În anul 1880 a început răscumpărarea din mâna societăţilor particulare cu capital străin a căilor ferate construite înainte de câştigarea independenţei, care devin proprietatea exclusivă a statului român. Până spre sfârşitul secolului al XIX-lea, lungimea drumului de fier ajunge la peste 3 mii de km, din care circa 1.800 km erau construite de stat.

A crescut, de asemenea, numărul locomotivelor şi al vagoanelor existente în momentul răscumpărării şi s-au efectuat o seamă de lucrări în legătură cu extinderea căilor ferate. Relevăm în acest sens podul de la Cernavodă, a cărui construcţie terminată în 1895 fusese concepută de inginerul român Anghel Saligny. Cu toate acestea, necesităţile de transport în continuă creştere făceau să se simtă tot mai mult insuficienţa căilor ferate şi a materialului rulant (vagoane, locomotive etc.).

Concomitent cu măsurile luate în vederea extinderii mijloacelor de transport pe uscat, spre sfârşitul secolului începe să se manifeste preocuparea pentru înfiinţarea unei flote fluviale şi maritime. S-a creat, în acest scop, un serviciu de transporturi pe Dunăre, punându-se astfel bazele unei flote fluviale, care se va dezvolta în perioada următoare. Totodată s-a trecut la reorganizarea principalelor porturi dunărene - Giurgiu, Turnu Severin, Brăila şi Galaţi.

S-au pus, de asemenea, bazele dezvoltării serviciului de navigaţie maritimă; odată cu crearea parcului de vase maritime s-a început modernizarea portului Constanţa, care va juca un rol important în dezvoltarea comerţului nostru extern. În această perioadă a crescut şi reţeaua de şosele naţionale, judeţene şi comunale. De asemenea, au continuat să se reorganizeze serviciile de poştă şi telegraf, punându-se bazele reţelei telegrafice şi a serviciului telefonic. Lărgirea mijloacelor moderne de transporturi şi comunicaţie a contribuit în măsură importantă la dezvoltarea statului modern român, la lărgirea legăturilor externe ale României.

Băncile

Dezvoltarea capitalistă a ţării făcea din ce în ce mai necesară reorganizarea sistemului de credit Crearea, în 1880, a Băncii Naţionale a României a constituit primul pas în această direcţie. Înfiinţarea, în scurt timp, de agenţii în principalele oraşe ale ţării a făcut ca aceasta să devină cea mai importantă instituţie bancară din ţară. Prin crearea Băncii Naţionale s-a dat un puternic imbold pentru înfiinţarea şi a altor asemenea instituţii de credit. Astfel, cu ajutorul ei s-au creat, până la sfârşitul secolului, un număr de 24 bănci noi, dintre care: Banca Agricolă (1894), Banca de Scont (1898), Banca Comerţului din Craiova (1898) etc. Paralel cu crearea băncilor cu capital românesc au luat fiinţă, în acest interval, mai multe bănci cu capital străin (german, francez, austro-ungar), dintre care cea mai importantă a fost Banca generală română (1897).

Punerea bazelor unui sistem de credit modern capitalist nu a însemnat însă dispariţia capitalului cămătăresc, a cărui activitate a continuat să se desfăşoare încă multă vreme în rândurile micilor meseriaşi şi ale ţărănimii. Dezvoltarea capitalismului în industrie şi agricultură, ca şi în celelalte importante sectoare ale vieţii economice legate de acestea - transporturile şi sistemul bancar - deşi se aflau într-o fază de început, marchează totuşi în această perioadă o continuă creştere şi corespunde cerinţelor statului modern român.

Check Also

Minorităţile naţionale în România secolului XX

După constituirea României Mari, pe teritoriul ei alături de populaţia românească majoritară, trăia o mai …

Evoluţia societăţii pe teritoriul României în secolele XI-XII

Pecenegii şi cumanii pe teritoriul României Aşezarea pecenegilor Dezvoltarea firească a societăţii româneşti în toate …

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Economia şi societatea în timpul marii crize

Criza economică din 1929 Criza economică, un fenomen fără precedent, a început în 1929 în …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …